Inapplicability of common law to pre-2007 energy distribution networks: exclusive liability of licensed operators under Law No. 123/2012

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 02.02.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a Civilă, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L. şi S.C. C. S.A., solicitând instanţei obligarea acestora, în solidar, la plata sumei totale de 563.040 RON cu titlu de daune, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului proprietatea reclamantei pe ultimii trei ani, calculată prin raportare la valoarea terenurilor potrivit grilei notariale pe anul 2018, la suprafaţa de teren afectată de servitute – 4000 mp, situat în Călăraşi, tarla x, parcela x, precum şi la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013; obligarea pârâţilor la plata sumei de 2600 RON, lunar, cu acelaşi titlu, cât timp situaţia se va menţine, precum şi să înceteze imediat tulburarea dreptului de proprietate prin înlăturarea elementelor cauzatoare a prejudiciului, respectiv a liniilor electrice.

În susţinerea cererii de chemare în judecată a invocat dispoziţiile art. 1357, 555 şi 556 din C. civ., art. 14 şi 14 din Legea nr. 123/2012.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 413/04.03.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor cu privire la petitele 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, s-au respins petitele 1 şi 2 ale cererii ca fiind formulate în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; s-a respins petitul 3 al cererii de chemare în judecată, ca efect al puterii de lucru judecat, şi a fost obligată reclamanta la plata către fiecare pârâtă a sumei de 27.731,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel principal reclamanta S.C. A. S.R.L. şi apel incident pârâtele B. S.R.L. şi S.C. C. S.A.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă

Prin decizia nr. 1265A din 5 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă a respins apelul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi apelul incident declarat de pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1265A din 5 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D..

A fost invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenta apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 12 alin. (5), (6) şi (8) din Legea 123/2012.

Arată că prin decizia recurată instanţa de apel a stabilit că "în fapt, pârâtele sunt coproprietarele liniilor electrice ce traversează terenul reclamantei, fără ca acestea să fie titulare de licenţă; nu sunt operatori de transport şi distribuţie, în sensul Legii nr. 123/2012, aspect reţinut cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 148/2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi necontestat de niciuna dintre părţi".

În mod corect a constatat instanţa de apel că intimatele nu sunt operatori licenţiaţi în domeniul energiei elecrice, dar în mod greşit aplică dispoziţiile Legii nr. 123/2012 reţelei electrice proprietatea pârâtelor, stabilind că "... prin decizia menţionată (Decizia nr. 27/2019 a Î.C.C.J.) se reţine, pe de o parte, că pe calea dreptului comun nu pot fi cerute despăgubiri pentru lipsa de folosinţă din moment ce există o lege specială care derogă de la dreptul comun şi, pe de altă parte, că asemenea despăgubiri, indiferent de data realizării capacităţii energetice, pot fi solicitate numai de la titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor".

Apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale, Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale reglementând exclusiv piaţa energiei electrice raportat la operatorii licenţiaţi în domeniul energiei electrice şi la reţelele electrice ale operatorilor. Aşadar, există şi reţele electrice care nu se află sub incidenţa Legii nr. 123/2012, acestea fiind reţelele consumatorilor, cum este şi cazul de faţă.

Punctul de separare între reţeaua operatorului, care se supune dispoziţiilor Legii nr. 123/2012, şi reţeaua consumatorului, care nu se supune prevederilor Legii nr. 123/2012, este stabilit de dispoziţiile legale şi este punctul în care se măsoară consumul de energie electrică.

Terenul recurentei este amplasat între punctul de măsură (staţia SRS) şi locul de consum al intimatelor, deci sub reţeaua electrică a consumatorului care nu se supune prevederilor Legii nr. 123/2012.

În atare condiţii, dispoziţiile Legii nr. 123/2012 nu sunt aplicabile în cauză, astfel că sunt incidente normele de drept comun, respectiv dispoziţiile C. civ.

Tocmai pentru că dispoziţiile art. 12 alin. (5), (6) şi (8) precum şi art. 14 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 123/2012 sunt aplicabile numai titularilor de autorizaţii de înfiinţare sau de licenţă, capacităţile energetice ale intimatelor sunt supuse dispoziţiilor generale ale art. 620 şi urm. C. civ. 1864, prin raportare la dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., legea specială fiind aplicabilă numai operatorilor în sensul Legii nr. 123/2012.

Aceasta este interpretarea pe care o dă acestor dispoziţii şi Decizia ICCJ nr. 27/2019 pronunţată în recurs în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 privind problemele de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, respectiv dispoziţiile art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10), (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, respectiv art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3) şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007.

Arată că prin decizia civilă nr. 148/15.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că cele două intimate nu sunt titulare de licenţă ANRE, deci nu sunt operatori în domeniul energiei electrice, ci consumatori de energie electrică şi, în consecinţă, nu pot beneficia de dispoziţiile Legilor energiei, respectiv Legea nr. 123/2012 sau cele în vigoare anterior adoptării sale.

Orice interpretare contrară a acestor dispoziţii conduce la concluzia că legea specială şi-ar extinde sfera de aplicare dincolo de domeniul stabilit prin dispoziţiile legale, permiţând ca intimatele să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale pentru o capacitate energetică care nu are niciun izvor juridic, aceasta nefiind menţionată nici în Registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni şi nici în cartea funciară.

Imobilul recurentei este traversat de liniile electrice cu o tensiune de până la 110 kv ce fac parte din reţeaua aparţinând pârâtelor, dar care nu este nici înscrisă în cartea funciară ca fiind o servitute legală, sub imperiul vechii legi a energiei, nici sub imperiul Legii nr. 123/2012 sau a C. civ.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.R.L. au formulat, fiecare, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin ambele întâmpinări a fost invocată excepţia nulităţii cererii de recurs, intimatele apreciind că în cuprinsul acesteia au fost preluate identic motivele de apel. Indicarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. s-a realizat pur formal, astfel că reluarea motivelor de apel atrage anularea recursului formulat.

În susţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a celor două intimate au fost citate, in extenso, prevederile art. 12 şi 14 din Legea nr. 123/2012, concluzionând intimatele că din interpretarea celor două articole rezultă că titularul licenţelor este cel de la care proprietarii terenurilor afectaţi de capacităţile energetice sunt îndreptăţiţi să solicite contravaloarea lipsei de folosinţă, dar doar pentru capacităţile energetice înfiinţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, ceea ce nu este cazul reţelei electrice a intimatelor.

Prin raportare la prevederile legale expres invocate de reclamantă, în mod corect au reţinut instanţa de fond şi cea de apel că intimatele nu pot fi subiectele pasive ale raportului juridic dedus judecăţii.

Din considerentele Deciziei nr. 27/11.11.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reiese faptul că există o distincţie clară între capacităţile energetice existente înainte, respectiv ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 şi implicit a Legii nr. 123/2012, din perspectiva dreptului titularilor dreptului de proprietate de a solicita indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă.

Doar pentru capacităţile energetice realizate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 titularii dreptului de proprietate sunt îndreptăţiţi să solicite indemnizaţie pentru lipsa de folosinţă.

O a doua distincţie se face între dreptul la indemnizare pentru lipsa de folosinţă şi dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de exercitarea drepturilor de uz şi/sau servitute, care este evident legat în mod expres de producerea unei pagube.

A. susţine în mod greşit că prevederile legii speciale în materia energiei electrice nu se aplică pârâtelor şi, implicit, raporturilor juridice deduse judecăţii.

În primul rând, în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu autoritate de lucru judecat pentru prezenta cauză, la pagina 36 a deciziei nr. 148/15.03.2017: "Notează, de asemenea, Curtea că, faţă de caracterul special al normelor legale ce reglementează domeniul energiei electrice, inclusiv sub aspectul sarcinilor ori servituţiilor instituite privitor la drepturile şi bunurile aparţinând unor terţe persoane, sunt excluse de la aplicare dispoziţiile legale de drept comun, prevăzute de C. civ. (...)."

Un element de noutate faţă de cererea de apel îl reprezintă afirmaţiile A. din pagina 3 a cererii de recurs în sensul că: reţelele consumatorilor nu s-ar afla sub incidenţa Legii nr. 123/2012; punctul de separare între reţeaua operatorului (care se supune dispoziţiilor Legii nr. 123/2012) şi reţeaua consumatorului (care nu s-ar supune prevederilor Legii nr. 123/2012) este stabilit de dispoziţiile legale şi ar fi punctul în care se măsoară consumul de energie electrică; terenul recurentei ar fi amplasat între punctul de măsură (staţia SRS) şi locul de consum al intimatelor, deci sub reţeaua electrică a consumatorului care nu s-ar supune prevederilor Legii nr. 123/2012.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 123/2012: "Nu se supun dispoziţiilor prezentului titlu: a) acumulatoarele electrice, grupurile electrogene mobile, instalaţiile electrice amplasate pe vehicule de orice fel; b) sursele staţionare de energie electrică în curent continuu, dacă nu sunt racordate prin invertoare la Sistemul electroenergetic naţional, denumit in continuare SEN."

Prevederea legală este clară în sensul excluderii aplicării acestei legi doar cu privire la echipamentele identificate în pct. a) şi b) de mai sus.

Reţeaua electrică a C. şi Siad nu face parte din categoria echipamentelor de la pct. a) şi b) de mai sus, Legea nr. 123/2012 aplicându-se şi acestei reţele. Potrivit art. 3 pct. 99, reţeaua electrică este definită ca: "ansamblul de linii, inclusiv elementele de susţinere şi de protecţie ale acestora, staţiile electrice şi alte echipamente electroenergetice conectate între ele prin care se transmite energie electrică de la o capacitate energetică de producere a energiei electrice la un utilizator; reţeaua electrică poate fi reţea de transport sau reţea de distribuţie;", fiind evident din această definiţie legală că reţeaua electrică conţine şi reţeaua internă a utilizatorului indiferent unde este punctul de măsură.

În dosarul nr. x/2015 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că Legea nr. 123/2012 se aplică şi regimului juridic al reţelei aflate în coproprietatea pârâtelor. Astfel, în decizia Tribunalului Călăraşi nr. 699/10.10.2014, la pagina 26 se menţionează: "şi în raportul de expertiză se menţionează că pârâta nu este titulara unei licenţe şi că în calitatea sa de proprietar al reţelei de distribuţie poate folosi această reţea fără licenţa", iar la pagina 27 se arată că: analizând apărarea reclamantei cum că reţeaua electrică ce aparţine pârâtei este o reţea interioară, aceasta este nefondată pentru că raportul de expertiză a stabilit foarte clar că nu este o reţea interioară", iar în decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 148/15.03.2017, la pagina 36 se arată: "Sub un prim aspect, trebuie reţinut că, pe baza probelor administrate în cauză, în faţa instanţelor de fond, situaţia de fapt privitoare la natura celor două linii electrice ce traversează terenul aflat în proprietatea recurentei reclamante, situaţie ce nu mai poate face obiectul unei analize în această cale de atac ce priveşte exclusiv legalitatea hotărârii recurate, este în sensul că acestea formează o reţea electrică de distribuţie în sensul dispoziţiilor Legii nr. 318/2003, reţea ce nu este una interioară...".

Astfel, prin efectul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., acest considerent se impune şi în prezenta cauză, înlăturând practic teoria fundamental greşită a A. în sensul că legislaţia specială în materie nu este aplicabilă reţelei aflate în proprietatea intimatelor-pârâte.

Pe de altă parte, criticile aduse de A. raţionamentului instanţei de apel se rezumă la faptul că prevederile art. 12 alin. (5), (6), (8) şi cele ale art. 14 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 123/2012 nu sunt aplicabile pârâtelor.

Înalta Curte a arătat în decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, la paragraful 98 următoarele: "Subliniind, din nou, distincţia pe care Legea,nr. 13/2007 şi Legea nr. 123/2012 o fac între indemnizaţie şi despăgubire, în sensul expus mai sus - fiind extrem de util ca şi instanţele naţionale să o aibă în vedere -, se constată că atât timp cât domeniul energetic este reglementat prin legi speciale, persoanele interesate nu pot recurge la normele de drept comun, căci specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală)."

Potrivit art. 1 din Legea nr. 123/2012, nu este exclusă de la aplicare ipoteza dedusă judecăţii în prezenta cauză, adică analizarea raporturilor juridice dintre titularul dreptului de proprietate şi proprietarii reţelei electrice care survolează terenul.

Prin legile speciale din domeniul energiei electrice, legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod specific situaţia capacităţilor energetice, deci şi a reţelelor electrice care se află pe terenurile unor persoane de drept privat sau care le grevează în vreun fel.

Legiuitorul a stabilit, astfel cum a reţinut şi ÎCCJ, dreptul titularilor drepturilor de proprietate de a solicita/obţine de la titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi titularii de licenţe indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă în cazul capacităţilor energetice înfiinţate după intrarea în vigoare a Legii 13/2007, respectiv daune pentru cele înfiinţate anterior acestui moment.

Astfel cum a arătat şi ÎCCJ, atât timp cât există o lege specială în materie, nu se aplică prevederile de drept comun, chiar dacă ipoteza analizată de A. nu ar fi reglementată expres în legea specială.

Prin legile speciale legiuitorul a stabilit în mod evident că singurii care pot fi obligaţi la plata de indemnizaţii şi despăgubiri, mai ales pentru lipsa de folosinţă, sunt titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi titularii de licenţe.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să includă în această categorie şi alte persoane, cum ar fi proprietarii unei reţele de distribuţie, ar fi făcut-o în mod expres. Orice altă ipoteză înseamnă o adăugare la lege, inclusiv cea menţionată de A. potrivit căreia reclamanta este îndreptăţită să solicite despăgubiri în temeiul prevederilor de drept comun dacă legea specială nu menţionează expres obligaţia pârâtelor de despăgubire.

Potrivit art. 59 din Legea nr. 71/2011, invocată de apelantă, "Dispoziţiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia." Art. 602-625 din Noul C. civ. reglementează limitele legale ale dreptului de proprietate privată. Oricum, aceste prevederi nu sunt aplicabile din moment ce există o lege specială în materia energiei electrice care reglementează astfel de limite, făcându-se aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

Mai mult, nu se poate crea pârâtelor o situaţie mai oneroasă decât cea creată expres de legiuitor în legislaţia specială pentru titularii de autorizaţii de înfiinţare/licenţe.

De asemenea, A. a solicitat obligarea pârâtelor la daune privind lipsa de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani pentru o capacitate energetică care exista la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007. Prin raportare la par. 92 din decizia nr. 27/2019 a ÎCCJ, titularii dreptului de proprietate nu sunt îndreptăţiţi să obţină despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru capacităţile energetice existente anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat la 27 ianuarie 2022 pe rolul secţiei I civile a instanţei supreme.

Prin rezoluţia din 16 februarie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a reţinut că cererea de recurs întruneşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., recursul a fost declarat în termen legal şi este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar prin întâmpinare a fost invocată excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum şi că este admisibil în principiu, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor la 10, 14 şi 15 iunie 2022, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Intimatele-pârâte S.C. C. S.A. şi B. S.R.L. au depus punct de vedere, la 20 iunie 2022, solicitând soluţionarea recursului potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., respectiv în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru s-a fixat termen la 3 noiembrie 2022 pentru discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru a constatat, prin încheierea din data de 3 noiembrie 2022, că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, neputând fi soluţionat potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., iar contrar celor susţinute prin întâmpinare, criticile evocate pot fi subsumate, pe anumite aspecte, dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

În acest context, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen, în şedinţă publică, pentru judecata acestuia pe fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, faţă de susţinerile intimatelor-pârâte, prin reprezentant convenţional, privind nulitatea parţială a cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă din data de 3 noiembrie 2022, pronunţată în complet de filtru, s-a constatat că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, iar criticile evocate pot fi subsumate, sub anumite aspecte, dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 operează sancţiunea nulităţii recursului.

Aceeaşi sancţiune este aplicabilă şi unui recurs de competenţa Înaltei Curţi, atunci când motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ reglementând în mod explicit soluţia de anulare a recursului în acest caz.

În acelaşi timp, este de reţinut că, în situaţia unui recurs ce se soluţionează de către Înalta Curte, verificarea şi analizarea încadrării motivelor de recurs invocate în cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ. au loc în procedura de filtrare a recursului, astfel încât sancţiunea în discuţie este aplicată chiar de către completul de filtru, pe temeiul art. 493 alin. (5) menţionat anterior.

Dacă toţi membrii completului de filtru sunt de acord că recursul este admisibil, inclusiv din perspectiva formulării unor motive de nelegalitate circumscrise art. 488 C. proc. civ., recursul urmează a fi soluţionat pe fond, în condiţiile art. 493 alin. (6) (chiar de către completul de filtru) sau 7 (în şedinţă publică şi cu citarea părţilor), după caz.

Încheierea de admitere în principiu pronunţată de către completul de filtru în cuprinsul căreia se regăseşte aprecierea întrunirii exigenţelor de legalitate a recursului cercetate în procedura de filtrare are caracter interlocutoriu, în sensul art. 235 C. proc. civ., astfel încât nu este posibilă reevaluarea vreunui aspect cu ocazia soluţionării pe fond a recursului.

Întrucât completul de filtru a pronunţat o încheiere de admitere în principiu, prin care a constatat că motivele de casare invocate se încadrează în cazurile din art. 488 C. proc. civ., fixând termen în şedinţă publică pe temeiul art. 493 alin. (7), excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatele–pârâte prin întâmpinare tocmai în considerarea neîntrunirii cazurilor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. nu poate fi reiterată în şedinţă publică.

În continuare, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti a fost învestit de reclamanta S.C. A. S.R.L. cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. şi S.C. C. S.A., în solidar, la plata sumei totale de 563.040 RON cu titlu de daune, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului proprietatea reclamantei pe ultimii trei ani, calculată prin raportare la valoarea terenurilor potrivit grilei notariale pe anul 2018 la suprafaţa de teren afectată de servitute – 4000 mp, situat în Călăraşi, tarla x, parcela x, precum şi la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013; obligarea pârâtelor la plata sumei de 2600 RON, lunar, cu acelaşi titlu, cât timp situaţia se va menţine, precum şi să înceteze imediat tulburarea dreptului de proprietate prin înlăturarea elementelor cauzatoare a prejudiciului, respectiv a liniilor electrice.

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor două pârâte cu privire la capetele de cerere numărul 1 şi 2, prin raportare la temeiul de drept invocat de către reclamantă, respectiv art. 1357 din C. civ. şi art. 12 şi 14 din Legea nr. 123/2012. În ceea ce priveşte capătul de cerere numărul 3, instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat în raport de hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2012 (Sentinţa civilă nr. 2744 din 7.10.2013 a Judecătoriei Călăraşi, decizia civilă nr. 699 din 10.10.2014 a Tribunalului Călăraşi şi decizia civilă nr. 148 din 15.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie) şi a respins, în consecinţă, acest capăt de cerere.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut atât soluţia adoptată de către instanţa de fond, cât şi considerentele ce au stat la baza acestei sentinţe.

În esenţă, în dezvoltarea motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel a apreciat incidenţa în cauză a unor norme speciale ce derogă de la dreptul comun în condiţiile în care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că intimatele din prezenta cauză nu sunt operatori licenţiaţi în domeniul energiei şi, prin urmare, nu li se aplică legislaţia specială. În aceste condiţii, apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 12 alin. (5), (6) şi (8) din Legea nr. 123/2012.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici.

În mod corect au reţinut instanţele de fond inaplicabilitatea dreptului comun în cauză, respectiv prevederile C. civ., în condiţiile în care domeniul energetic este reglementat prin legi speciale, astfel că persoanele interesate nu pot recurge la normele de drept comun întrucât specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală).

Prin decizia pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 11 noiembrie 2019, aplicată în mod corect de către instanţa de apel în cauza dedusă judecăţii, date fiind prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a stabilit faptul că "titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacităţile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune. Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, indiferent de momentul realizării capacităţii energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007). Dispoziţiile art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv cele ale art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, se opun ca titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de reţelele electrice de transport ori de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legii să obţină indemnizare pentru lipsa de folosinţă de la titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se situează respectivele capacităţi energetice, întemeiată pe această cauză."

Decizia a fost pronunţată ca urmare a inexistenţei unui punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv a celor corespondente din actul normativ ulterior, Legea nr. 123/2012, reprezentate de art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4), cu referire la cererile formulate de proprietarii ale căror terenuri au fost afectate de către capacităţi energetice ridicate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 şi, respectiv a Legii nr. 123/2012, prin care aceştia solicită titularilor de capacităţi energetice acordarea de despăgubiri.

Înalta Curte a arătat că "din prevederile art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 13/2007, respectiv ale art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 123/2012 rezultă că dacă proprietarul terenului nu este statul sau unitatea administrativ-teritorială, caz în care exercitarea drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, modalitatea de exercitare a acestor drepturi depinde de momentul edificării capacităţii energetice. Astfel, exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii se face pe baza unei convenţii-cadru, cu un conţinut anume determinat, care va cuprinde şi cuantumul indemnizaţiei. Per a contrario, dacă astfel de capacităţi au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii, exercitarea drepturilor în discuţie se face fără încheierea vreunei convenţii şi fără plata vreunei indemnizaţii".

Aşa fiind, Înalta Curte a statuat, la paragraful 108 al Deciziei nr. 27/2019, că "titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007; pentru capacităţile realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune".

Aşa cum rezultă din dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indemnizaţiile pentru lipsa de folosinţă (petitele numărul 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată) pot fi solicitate de titularii dreptului de proprietate afectaţi de capacităţile energetice doar în cazul în care acestea au fost edificate începând cu data de 22 februarie 2007, data intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 şi doar de la titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de la titularii licenţelor pentru furnizarea de energie electrică.

Prin decizia civilă nr. 148, pronunţată la data de 15 martie 2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2012, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, în acord cu dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., faptul că "natura celor două linii electrice ce traversează terenul aflat în proprietatea reclamantei ... este în sensul că acestea formează o reţea electrică de distribuţie, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 318/2003, reţea ce nu este una interioară, că acestea au fost amplasate anterior anului 1990 pe un teren ce fusese expropriat şi că, începând cu anul 1991, reţeaua de distribuţie s-a aflat în proprietatea privată a unor societăţi comerciale, respectiv S.C. E. S.A., în prezent aparţinând în coproprietate S.C. C. S.A. şi S.A. Siad S.A.".

De asemenea, prin aceeaşi decizie s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, faptul intimatele din prezenta cauză "nu fac parte din sistemul energetic naţional, nu sunt operatori de transport ori de distribuţie de energie electrică" . De altfel, recurenta-reclamantă a depus, la dosarul de fond, licenţa pentru furnizarea de energie electrică emisă pentru societatea F. S.R.L.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, în considerarea deciziei în interesul legii nr. 27/2019 a Înaltei Curţi (statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 25.02.2020) reclamanta nu poate obţine despăgubiri pe calea dreptului comun, fiind aplicabile legile speciale, dar şi că pârâtele nu sunt nici titulari ai autorizaţiei de înfiinţare şi nici titulari de licenţe, astfel că nu pot fi subiecţi ai raportului de drept material, motiv pentru care nu se verifică identitatea prevăzută de art. 36 din C. proc. civ., pârâtele neavând calitate procesuală pasivă.

Aspectele privind inaplicabilitatea Legii nr. 123/2012 motivat de faptul că reţeaua electrică în discuţie aparţine consumatorului şi nu operatorului licenţiat în domeniul energiei electrice, deşi este o chestiune ridicată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, este şi nefondată, problema fiind deja tranşată în litigiul anterior unde s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, aşa cum s-a arătat în considerentele anterior expuse, că natura juridică a capacităţii energetice în discuţie este aceea de "reţea electrică de distribuţie, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 318/2003 (a energiei electrice), reţea ce nu este una interioară".

Mai mult decât atât, prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale sunt reglementate două cazuri de excludere de la aplicarea acestei legi, respectiv grupurile electrogene mobile, instalaţiile electrice amplasate pe vehicule de orice fel şi sursele staţionare de energie electrică în curent continuu, dacă nu sunt racordate prin invertoare la Sistemul electroenergetic naţional.

Or, capacitatea energetică aparţinând celor două intimate este o reţea electrică de distribuţie, astfel cum s-a tranşat în mod definitiv în dosarul nr. x/2012, astfel încât şi această critică urmează a fi respinsă ca nefondată.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că deşi recurenta pretinde că în cauză nu este aplicabilă legislaţia specială, ea însuşi a indicat, ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 12 şi 14 din Legea nr. 123/2012.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

Având în vedere soluţia pronunţată, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7000 RON în favoarea pârâtei C. S.A. şi în cuantum de 7000 RON în favoarea pârâtei B. S.R.L., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că suma acordată cu acest titlu este una rezonabilă faţă de complexitatea cauzei, ţinând cont de activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului, întâmpinările redactate pentru cele două intimate fiind identice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D., împotriva deciziei civile nr. 1265A din 5 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7000 RON în favoarea pârâtei C. S.A. şi în cuantum de 7000 RON în favoarea pârâtei B. S.R.L., reduse în acord cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2023.