Effectiveness of ownership restitution and ECHR Article 1 Protocol No. 1 compliance despite administrative omission of ownership quota in land registry

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 24 iulie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgovişte, prin Primar, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că prin dispoziţia de restituire nr. 8040/11.03.2008, emisă de Primarul Municipiului Târgovişte în favoarea autoarei sale B. (decedată), a cărei moştenitoare este, în calitate de fiică, s-a dispus restituirea în condiţiile Legii nr. 10/2001 asupra imobilului teren în suprafaţă de 789 mp, situat în Târgovişte, str. x; imposibilitatea aproprierii şi imposibilitatea exercitării efective a dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat, cu obligarea pârâtului să-i plătească valoarea de circulaţie a acestui teren, valoare ce urmează a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate, pe care, la momentul introducerii acţiunii, o estimează ca fiind de 450 RON/mp, respectiv, 355.050 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 555, art. 1357, 1381-1386 C. civ. şi art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în primul ciclu procesual:

Prin sentinţa civilă nr. 469 din 14 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgovişte, prin primar.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în apel, în primul ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 2865 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 469 din 14 martie 2019 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs, în primul ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 2356 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2865 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I civilă. S-a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

5. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 3087 din 13 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 469 din 14 martie 2019 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 4 iulie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 5.

Printr-un prim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată conţine considerente contradictorii cu reţinerile anterioare privitoare la caracterul nefondat al acţiunii atunci când instanţa de apel apreciază că Municipiul Târgovişte, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea notificării, ar fi trebuit să precizeze în dispoziţia de restituire în natură, emisă în favoarea autoarei recurentei-reclamante, cota-parte din dreptul de proprietate al imobilului, pe care o reprezintă suprafaţa de 789 mp, restituită în natură.

Un alt considerent contradictoriu al deciziei recurate îl reprezintă reţinerea conform căreia emiterea dispoziţiei nr. 8040 din 11 martie 2008 de către Primăria Municipiului Târgovişte, fără a se menţiona cota-parte din imobil care revine autoarei recurentei-reclamante, i-a produs acesteia un prejudiciu rezultat din respingerea cererii de intabulare a dreptului său de proprietate în cartea funciară.

Se arată şi faptul că, deşi instanţa de apel a constatat existenţa unui prejudiciu suferit de reclamantă, a impus acesteia sarcini suplimentare, constând în realizarea unor noi demersuri judiciare, incerte cu privire la soluţiile pe care le-ar putea obţine.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate se arată şi că, deşi instanţa de apel a constatat nelegalităţi concrete privitoare la realizarea dreptului său de proprietate, totuşi a considerat că acestea nu echivalează cu imposibilitatea definitivă a exercitării atributelor dreptului de proprietate şi că nici nu sunt în măsură să conducă la obligarea intimatului-pârât la plata valorii terenului, dat fiind că nelegalităţile pot fi înlăturate fie pe cale administrativă, fie pe calea unei acţiuni în justiţie.

Printr-un al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 555 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care prin decizia recurată i s-a pus în vedere posibilitatea demarării altor căi procesuale în vederea înlăturării nelegalităţilor intimatului-pârât care ii afectează dreptul de proprietate. A invocat în acest sens faptul că instanţa de apel a încălcat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că restituirea imobilelor trebuie să fie una deplină, imediată şi efectivă, lipsită de condiţionarea formulării unor noi demersuri judiciare. Recurenta-reclamantă invocă şi că instanţa de apel ar fi ignorat faptul că recurenta a epuizat toate demersurile administrative şi judiciare posibile, rezultatul final fiind unul defavorabil acesteia. Arată în acest că OCPI Târgovişte a respins cererea sa de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului restituit.

Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale de către instanţa, care a constatat că nu există o privare de proprietate pentru că dreptul de proprietate al recurentei-reclamante nu este contestat şi pentru că există alte modalităţi de realizare a acestuia. În opinia recurentei-reclamante, privarea de dreptul de proprietate nu presupune doar contestarea dreptului, ci şi imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate. Recurenta-reclamantă susţine că prin respingerea cererii sale de intabulare se poate reţine existenţa unei ingerinţe în dreptul său de proprietate, cauzată de restrângerea excesivă a posibilităţii de exercitare a acestuia.

Mai susţine recurenta-reclamantă şi că instanţa de apel nu a analizat cauza din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care aceasta a invocat existenţa unei atingeri aduse dreptului său de proprietate, protejat atât de legislaţia naţională, respectiv de art. 44 din Constituţia României, art. 480 C. civ. 1864 şi art. 555 C. civ., cât şi de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Suplimentar, invocă şi că instanţa de apel ar fi trebuit să examineze cauza din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în condiţiile în care a constatat că obţinerea unei reparaţii pentru atingerea adusă dreptului său de proprietate nu era posibilă în temeiul legii naţionale.

Recurenta-reclamantă susţine şi că privarea sa de proprietate poate fi calificată inclusiv ca reprezentând o expropriere de fapt, sancţionată în jurisprudenţa sa de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În continuare arată şi că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii aplicabile. Se invocă în acest sens faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea directă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum prevăd art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României. Astfel, deşi a identificat norma juridică din dreptul intern aplicabilă speţei şi a constatat incompatibilităţi cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel, contrar dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, nu a dat eficienţă principiului aplicării directe a normei mai favorabile raportului juridic dedus judecăţii, preferând să facă aplicarea normei juridice interne inferioare dispoziţiilor Convenţiei.

Recurenta-reclamantă susţine şi că decizia recurată este dată cu încălcarea principiului punerii în executare efectivă a deciziilor de restituire, principiu pentru a cărui nerespectare a fost condamnat Statul Român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În susţinerea recursului formulat, recurenta-reclamantă invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv hotărârea pronunţată în cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României în 26 februarie 2019.

7. Apărările intimatului-pârât:

Intimatul-pârât Municipiul Târgovişte nu a formulat întâmpinare.

8. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 9 februarie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 3087 din 13 decembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 8 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că reclamanta a înţeles să îşi valorifice pretenţiile vizând imposibilitatea de a-şi exercita atributele dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren, ce a făcut obiect al restituirii în natură în baza legilor reparaţiei, pe calea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 555, art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 1357 C. civ. În cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a îndrumărilor deciziei de casare, reclamanta a precizat temeiul de drept, arătând că exclude răspunderea civilă delictuală, menţinând aşadar dispoziţiile art. 555, art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar prin demersul judiciar iniţiat tinde să obţină despăgubiri ca urmare a imposibilităţii exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 789 m.p., situat în Târgovişte, str. x, respectiv pentru imposibilitatea de a poseda, de a folosi şi de a dispune de bunul imobil respectiv, în mod exclusiv, absolut, perpetuu, în limitele stabilite de lege.

Cauza a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 2356 din data de 12 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a dispus admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

În decizia de casare s-a reţinut că instanţa de apel nu a dezvoltat propriile considerente de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, concluzionând astfel că neanalizarea motivelor de apel invocate de parte, ce echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalităţii potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, în absenţa motivării, dezlegările instanţei de apel nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs. De asemenea, în raport de soluţia instanţei de recurs, criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 nu au fost analizate, reţinându-se că reiau aspecte de fapt şi de drept invocate prin apel şi neanalizate de curte, neputând face obiectul controlului judiciar direct în recurs, ele urmând a fi avute în vedere ca atare, de către instanţa de apel.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea instanţei de apel sub două aspecte: primul vizând existenţa unei contradicţii între hotărârea atacată şi hotărârile din ciclul procesual anterior, iar sub un al doilea aspect, se evocă caracterul contradictoriu al considerentelor din hotărârea recurată.

Astfel, sub un prim aspect recurenta susţine că hotărârea atacată conţine motive contradictorii faţă de cele reţinute în ciclul procesual anterior, în raport de valenţa pe care instanţele au înţeles să o dea absenţei menţiunii cotei-părţi ce revine autoarei reclamantei din dreptul de proprietate asupra terenului în discuţie.

Or, din perspectiva viciilor de motivare prin existenţa motivelor contradictorii, textul de lege reglementează fie ipoteza unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, ceea ce nu se critică în speţa de faţă, fie existenţa unei contradicţii între considerentele hotărârii atacate, în sensul în care din unele ar rezulta netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că aceasta ar fi întemeiată. Reiese aşadar că textul nu reglementează ipoteza unei contradicţii între decizia atacată şi o decizie casată în ciclul procesual anterior, lucru care de altfel nici nu ar fi cu putinţă de vreme ce casarea hotărârii instanţei de apel în ciclul procesual anterior a vizat întreaga hotărâre, nefiind menţinute dezlegări date de aceasta. Aşadar, aceasta nu se bucură de putere de lucru judecat sub niciun aspect, fiind atributul exclusiv al instanţei de apel, ca în rejudecare să stabilească situaţia de fapt, având totodată o deplină putere de apreciere asupra aspectelor deduse judecăţii, în limitele determinate prin decizia de casare. Cum în cazul de faţă în primul ciclu procesual s-a dispus casarea pentru nemotivarea hotărârii instanţei de apel, concluzionându-se că a lipsit o judecată efectivă în calea de atac a apelului, fără a se proceda la analiza celorlalte critici formulate prin calea de atac a recursului, iar potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea casată nu are nicio putere, reiese că limitele rejudecării au fost unele extrem de largi, instanţa de apel având obligaţia de a stabili cadrul procesual obiectiv cu care a fost învestită instanţa şi de a soluţiona cererea în raport de aceste aspecte.

Din perspectiva motivelor hotărârii recurate, reclamanta a evocat caracterul contradictoriu al împrejurării că deşi instanţa de apel a constatat nelegalităţi concrete privitoare la realizarea dreptului său de proprietate, precum şi existenţa unui prejudiciu suferit de reclamantă, totuşi a considerat că acestea nu echivalează cu imposibilitatea definitivă a exercitării atributelor dreptului de proprietate şi că nici nu sunt în măsură să conducă la obligarea intimatului-pârât la plata valorii terenului, dat fiind că nelegalităţile pot fi înlăturate fie pe cale administrativă, fie pe calea unei acţiuni în justiţie.

Contrar celor susţinute prin memoriu de recurs, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este motivată potrivit standardelor de calitate instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fără a cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanţa de apel a respins calea de atac cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, reţinând că obstacolul invocat, respectiv refuzul înscrierii dreptului în cartea funciară, nu constituie o privare de bun în sensul Convenţiei, având în vedere că reclamanta are la dispoziţie alte căi legale pentru a atinge acest deziderat, pe care însă nu le-a urmat. Reţinerea împrejurării că s-a creat un prejudiciu prin aceea că decizia de restituire în natură a bunului nu menţionează cota-parte pe care suprafaţă acordată autoarei reclamantei o reprezintă din întregul teren din care aceasta face parte, nu ar fi impus concluzia admiterii cererii de chemare în judecată – astfel cum susţine recurenta, de vreme ce acest element nu reprezintă în sine un impediment insurmontabil în valorificarea atributelor dreptului de proprietate al reclamantei. De asemenea, în mod corect instanţa de apel a reţinut că de vreme ce actul administrativ reprezentat de decizia de restituie nu a fost contestat în termen legal, potrivit procedurii instituite de legea specială, nu ar fi în măsură să mai critice pe calea dreptului comun, aspecte ce au intrat deja în circuitul juridic civil.

Înalta Curte observă că decizia autorităţii administrative se bucură de prezumţia de valabilitate şi legalitate, nefiind contestată în mod eficace de niciuna dintre părţile din dosar, astfel încât, în mod corect instanţa de apel s-a raportat şi la această împrejurare, în analiza pe care au realizat-o.

Aşadar, se impune respingerea acestui motiv de recurs ca neîntemeiat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs încadrat în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se critică aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 555 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu încălcarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că restituirea imobilelor trebuie să fie una deplină, imediată şi efectivă, lipsită de condiţionarea formulării unor noi demersuri judiciare. Recurenta-reclamantă susţine şi că decizia recurată este dată cu încălcarea principiului punerii în executare efectivă a deciziilor de restituire, principiu pentru a cărui nerespectare a fost condamnat Statul Român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor legale de către instanţa de apel, care a constatat că nu există o privare de proprietate pentru că dreptul de proprietate al recurentei-reclamante nu este contestat şi pentru că există alte modalităţi de realizare a acestuia. Or, privarea de dreptul de proprietate nu presupune doar contestarea dreptului, ci şi imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate. Recurenta-reclamantă susţine că prin respingerea cererii sale de intabulare se poate reţine existenţa unei ingerinţe în dreptul său de proprietate, cauzată de restrângerea excesivă a posibilităţii de exercitare a acestuia.

Suplimentar, invocă şi că instanţa de apel ar fi trebuit să examineze cauza din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în condiţiile în care a constatat că obţinerea unei reparaţii pentru atingerea adusă dreptului său de proprietate nu era posibilă în temeiul legii naţionale. Se invocă în acest sens faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea directă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum prevăd art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României. Astfel, deşi a identificat norma juridică din dreptul intern aplicabilă speţei şi a constatat incompatibilităţi cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel, contrar dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, nu a dat eficienţă principiului aplicării directe a normei mai favorabile raportului juridic dedus judecăţii, preferând să facă aplicarea normei juridice interne inferioare dispoziţiilor Convenţiei.

Şi acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor cuprinse în decizia de casare, punând în discuţia părţilor clarificarea temeiului de drept al cererii, faţă de cele indicate în cererea introductivă şi faţă de precizările aduse de reprezentantul convenţional al reclamantei în faţa instanţei de recurs, procedând ulterior la examinarea cererii de apel în raport de obiectul şi de temeiul în drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost precizat în faţa instanţei de apel.

Totodată, Înalta Curte observă că instanţa de apel a analizat valenţa tuturor elementelor enumerate în decizia de casare, din perspectiva temeiului de drept indicat de către reclamantă, ca reprezentând obstacole care conduc la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului său de proprietate, respectiv care ar conduce la concluzia privării reclamantei de un bun, prin raportare la art. 1 din primul protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Astfel, instanţa de apel a răspuns criticilor formulate de reclamantă atât în ce priveşte lipsa de identitate faptică şi topo-cadastrală a bunului dispus a fi restituit în natură, intabularea dreptului de concesiune pentru o perioadă de 99 de ani, existenţa unor construcţii edificate de un terţ pe terenul ce face obiectul dispoziţiei de restituire, concluzionând, în baza elementelor de fapt şi de drept dezlegate, că nu se configurează o privare de bun.

Prin precizările formulate, reclamanta arată că privarea de un bun se materializează în imposibilitatea exercitării de către aceasta a atributelor dreptului de proprietate. O atare imposibilitate este determinată de respingerea cererii de intabulare a dreptului său de proprietate în cartea funciară. La rândul său, respingerea cererii de intabulare este generată de lipsa menţiunii privind cota-parte reprezentată de terenul ce a făcut obiectul restituirii în favoarea autoarei reclamantei, în cuprinsul dispoziţiei de restituire în natură.

De asemenea, se critică încălcarea mai multor norme din Legea nr. 10/2000 la emiterea dispoziţiei de restituire în natură, precum şi împrejurarea că Primăria Municipiului Târgovişte a dispus restituirea unui teren care nu putea fi restituit în natură.

Instanţa de apel, în mod corect a reţinut că deşi Primăria Municipiului Târgovişte, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea notificării, ar fi trebuit să precizeze în dispoziţia de restituire în natură emisă în favoarea autoarei apelantei-reclamante, cota-parte din dreptul de proprietate al imobilului din str. x, pe care o reprezintă suprafaţa de 789 m.p., restituită în natură, această omisiune nu echivalează cu imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate, putând fi înlăturată fie pe cale administrativă, fie pe calea unei acţiuni în justiţie.

În acest context, instanţa a reţinut că prin încheierea de respingere a cererii de reexaminare, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Târgovişte i-a indicat reclamantei o altă modalitate de rezolvare a problemei legate de intabularea dreptului său de proprietate, constând în încheierea unei convenţii de stabilire a cotelor-părţi ce revin fiecăruia dintre proprietarii întregului teren de 1015 m.p.

Totodată, instanţa de apel a indicat, în continuarea raţionamentului său, dispoziţiile art. 634 alin. (2) C. civ., care permit oricăruia dintre coproprietari, formularea unei acţiuni în constatare pentru determinarea cotei-părţi din dreptul de proprietate asupra bunului.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel nu îi trasează acesteia sarcini suplimentare, exorbitante şi cu rezultat incert, pentru a-şi putea valorifica dreptul său de proprietate, ci, evocând situaţia de fapt astfel cum aceasta rezultă din probatoriul administrat, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că unicul demers iniţiat de către reclamantă, care de altfel nici nu era apt să conducă la finalitatea urmărită, nu face dovada unei obstrucţionări insurmontabile în exercitarea atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă, evocând două remedii de care ar dispune reclamanta şi care ar putea conduce la dezideratul stabilirii cotei-părţi a dreptului de proprietate deţinut. Or, cum aceasta nu a făcut dovada iniţierii unor asemenea demersuri şi cu atât mai puţin a eşecului acestora, în mod corect instanţa de apel a reţinut că deşi prejudiciabilă nemenţionarea cotei-părţi în dispoziţia de restituire, această omisiune nu echivalează cu imposibilitatea definitivă a exercitării atributelor dreptului de proprietate, reclamanta având posibilitatea remedierii acestei situaţii prin alte mijloace.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că deşi reclamanta invocă privarea de un bun pentru imposibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate pentru o perioadă îndelungată, din succesiunea în timp a actelor şi faptelor stabilită de instanţa de apel, reiese că din anul 2008, începând cu data emiterii dispoziţiei de restituire în natură a terenului, 11 martie 2008 şi până în anul 2016, nu au fost întreprinse acte în încercarea de valorificare a dreptului de proprietate, primul act constând în depunerea unei cereri de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară, care a fost respinsă prin încheierea din 24 noiembrie 2016, aşadar, la o distanţă de opt ani de la data emiterii dispoziţiei de restituire.

În acest context, pasivitatea reclamantei, respectiv a autoarei acesteia, nu poate reprezenta un criteriu valorificabil, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona că reclamanta ar fi fost expusă unei sarcini speciale şi exorbitante, prin care ar fi fost afectat justul echilibru între apărarea drepturilor individuale şi cerinţele de interes general, şi a se concluziona că ar fi avut loc încălcarea art. 1 Protocolul 1.

De altfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că pe calea dreptului comun nu se mai pot formula critici de nelegalitate împotriva deciziei de restituire, de vreme ce aceasta nu a fost contestată de autoarea reclamantei în interiorul termenului şi potrivit procedurii speciale, astfel că decizia autorităţii administrative se bucură de prezumţia de valabilitate şi legalitate.

Totodată, instanţa de apel a dat valenţă probatorie şi împrejurării că în anul 2008, anterior emiterii deciziei de restituire, autoarea reclamantei a avut cunoştinţă de faptul că întreg terenul din str. x, este concesionat în favoarea C. S.A. şi a fost de acord să i se restituie în natură terenul notificat, cu respectarea situaţiei juridice existente la acea dată şi cu preluarea contractului de concesiune, reţinând totodată, în mod corect, că reclamanta, în calitate de succesor universal, a preluat toate drepturile şi obligaţiile autoarei sale, astfel că nu poate pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu pe care aceasta pretinde ca l-a suferit tocmai ca urmare a situaţiei juridice a terenului ce i-a fost restituit în natură autoarei sale, situaţie care a fost acceptată în mod expres de aceasta din urmă.

Deşi prin memoriul de recurs reclamanta susţine că este lipsită de relevanţă împrejurarea că autoarea sa cunoştea situaţia juridică a terenului, aceasta nu dezvoltă raţionamentul pentru care un atare act ar trebui să fie lipsit de efecte juridice şi nici nu formulează critici concrete în raport de cele reţinute de instanţa de apel. Aşa fiind, instanţa de recurs nu poate proceda la o analiză în abstract, urmând a înlătura de la analiză o atare afirmaţie nemotivată.

De asemenea, se critică soluţia instanţei de apel, arătând că s-ar fi impus aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 1 din primul protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, de vreme ce art. 555 C. civ. era incompatibil cu acesta, criticând totodată hotărârea ca fiind dată cu nesocotirea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea de la aplicare a art. 555 C. civ. şi aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 1 din primul protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, Înalta Curte reţine că prioritatea reglementării internaţionale, instituită prin dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, presupune nu numai invocarea unei incompatibilităţi a dispoziţiilor dreptului intern cu cele a căror aplicare directă se solicită, ci se impune dezvoltarea unei minime argumentaţii în susţinerea acestei pretinse incompatibilităţi, pentru a permite instanţei realizarea unei analize directe, nemijlocite şi concrete a compatibilităţii dintre norma de drept intern şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 unit cu jurisprudenţa instanţei europene în interpretarea şi aplicarea acestei norme.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că instanţa de apel a procedat la analizarea criticilor formulate de reclamantă pe cale apelului inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 unit cu dezlegările jurisprudenţiale ale instanţei europene, concluzionând, în raport de situaţia de fapt şi de particularităţile raportului juridic dedus judecăţii, că nu exista o imposibilitate definitivă cu privire la exercitarea atributelor dreptului de proprietate al apelantei-reclamante, astfel că nu se poate reţine că reclamanta a suferit o privare de proprietate, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Prin recursul formulat, reclamanta nu a formulat critici de nelegalitate din perspectiva unei pretinse încălcări a dispoziţiilor materiale ale Convenţiei, criticile de nelegalitate putând viza, de exemplu, neidentificarea jurisprudenţei relevante a instanţei europene, aplicarea unor concepte străine de înţelesul autonom al acestora statornicit în jurisprudenţa Curţii, neefectuarea testului de proporţionalitate în cazul ingerinţei analizate, ignorarea unora dintre criteriile dezvoltate de jurisprudenţa CEDO în verificarea unei încălcări etc.

Cum însă recurenta înţelege să critice modalitatea de aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta nu poate constitui o critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., de vreme ce reprezintă doar o chestiune de apreciere, ce nu poate fi cenzurată în recurs.

Aşadar, criticile recurentei din perspectiva încălcării de către instanţa de apel a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu respectă exigenţele anterior expuse, aşa încât Înalta Curte apreciază că acestea sunt exclusiv chestiuni de netemeinicie şi, având în vedere că stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea materialului probator al cauzei este în competenţa exclusivă a instanţelor de fond, se constată că nu pot fi analizate în etapa recursului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul, în speţă, nefiind întrunit niciunul dintre motivele de casare analizate - art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 3087 din 13 decembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2023.