State’s claim for damages against restitution authority barred by prescription; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă la data de 29 iulie 2021 sub nr. de dosar x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 583.558 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 2.154.700 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/22.11.2010 şi valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 3881 mp situat în str. x, mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective; precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinarea depusă la data de 5 noiembrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 342/10.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 1397A din 17 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 342 din 10 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1397A din 17 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2021 a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Recursul promovat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 13 decembrie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 5.

1. Motivele recursului:

Prin recursul declarat de reclamantul Statul Român împotriva deciziei nr. 1397A din 17 octombrie 2022, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, invocând incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 6, recurentul invocă o contrarietate a hotărârii instanţei de apel între soluţia pronunţată şi considerente, aratând că tribunalul a reţinut ca fiind momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, data emiterii titlurilor de plată – 19 ianuarie 2016. Pe de altă parte, instanţa de control judiciar a reţinut momentul obiectiv corespunde datei la care a fost omologat raportul de expertiză şi emis titlul de despăgubire, respingând totuşi calea de atac exercitată.

Există aşadar o contradicţie vădită între considerentele deciziei recurate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţată de prima instanţă.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8, recurentul arată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că momentul la care apelantul ar fi putut cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este data la care a fost omologat raportul de expertiză şi a fost emis titlul de despăgubire.

În acest sens a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie de speţă, Decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a secţiei I Civile, reţinând că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde ea.

Prin raportare la aceste statuări, în mod eronat instanţa de control judiciar a stabilit că momentul obiectiv de la care reclamantul-apelant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al omologării raportului de expertiză şi al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor.

O condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu, iar pentru ca acesta să poată fi reparat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii – să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Reclamantul din prezentul litigiu este Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar raportul de evaluare a fost validat de o altă entitate, astfel că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum lasă a se înţelege instanţa de apel în considerentele sale.

În plus, cei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. A pretinde că cei doi reprezentanţi aveau sau ar fi trebuit să aibă o competenţă profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluarea imobilelor expertizate, depăşeşte prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor, având în vedere că prin normele de reglementare nu s-a stabilit ca o condiţie esenţială ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR.

Aşadar, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data omologării raportului de expertiză şi emiterea titlului de despăgubire, aşa cum în mod greşit reţine instanţa de apel.

În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Pe de altă parte, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare şi identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare şi reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs.

Din aceste motive, recurentul era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: cel născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18 ianuarie 2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care s-a învederat diferenţa dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale de evaluare.

2. Apărările părţilor:

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 ianuarie 2023, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării căii de atac, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Ulterior expunerii parcursului procesual al dosarului, în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, intimata arată că reclamantul a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin Decizia nr. 862A din 31 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, ale cărei considerente statuează că indiferent dacă ne raportăm la momentul obiectiv, ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29 iulie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 20 februarie 2023, în temeiul dispoziţiilor art. 471 alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 8 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1397A din 17 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de către intimată prin întâmpinare, prin raportare la argumentul pe care aceasta s-a întemeiat, respectiv împrejurarea că o cauză similară a fost soluţionată definitiv, Înalta Curte reţine că reprezintă o apărare de fond şi nu o veritabilă excepţie, argumentele invocate urmând a fi avute în vedere la soluţionarea căii de atac.

În ce priveşte recursul promovat în cauză, prin care s-a invocat incidenţa atât a pct. 6, cât şi a pct. 8 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, fapta ilicită imputată constând în întocmirea de către prepuşi şi omologarea de către pârâtă a raportului de evaluare nr. x din 22 noiembrie 2010, ce a avut consecinţă prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri superioare, prin raportare la valoarea de piaţă a proprietăţii evaluate.

Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că deşi momentul subiectiv al începutului cursului prescripţiei este cel afirmat de reclamant, respectiv data comunicării de către pârâtă a adresei prin care a informat despre existenţa diferenţelor valorice rezultate ca urmare a reevaluării, cel obiectiv este marcat de momentul emiterii titlului de conversie, având prevalenţă în cauză momentul obiectiv.

Curtea de apel, la rândul său, a menţinut concluzia potrivit căreia în cauză este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului termenului de prescripţie, stabilind însă că acesta coincide cu momentul omologării raportului de expertiză şi emiterii titlului de despăgubire pe numele beneficiarului, ce a avut loc la data de 6 iulie 2010.

În raport de aceste considerente, ambele instanţe au reţinut incidenţa în cauză a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin raportare la momentul de început al cursului prescripţiei marcat de emiterea titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 2258/06.07.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi respectiv prin raportare la data emiterii titlului de plată, ce a avut loc în data de 19 ianuarie 2011.

Primul motiv de recurs încadrat în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relevă existenţa unei contrarietăţi între dispozitivul deciziei instanţei de apel, prin care a fost respinsă calea de atac promovată de reclamant, reţinând însă un alt moment care marchează începutul cursului prescripţiei extinctive.

Înalta Curte observă că prin apelul declarat, reclamantul a criticat soluţia instanţei de fond din perspectiva soluţiei pronunţate în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este unul distinct faţă de cel reţinut de instanţa de fond, prin raportare la împrejurările de fapt.

Instanţa de apel, astfel învestită, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe şi a respins calea de atac, reţinând însă în considerente, un alt moment de început al cursului prescripţiei. O atare soluţie este legală, având în vedere că procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanţa de apel poate substitui considerentele incorecte sau le poate completa pe cele lacunare, păstrând totuşi soluţia primei instanţe. Or, prin raportare la oricare dintre cele două momente reţinute de instanţele fondului ca marcând începutul cursului prescripţiei, dreptul la acţiune al reclamantului era prescris la momentul promovării cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel ar fi putut proceda în sensul indicat de recurent, respectiv admiterea apelului, schimbarea în tot sau în parte a considerentelor şi menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul primei instanţe, numai în măsura în care apelul reclamantului ar fi vizat considerentele, în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Într-o atare situaţie, instanţa de apel ar fi putut pronunţa o soluţie de admitere a căii de atac şi totodată de păstrare a dispozitivului.

Prin al doilea motiv de recurs, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material vizând prescripţia extinctivă, prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului vizează în esenţă determinarea în mod greşit a momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, subliniind că nu a fost implicat în nume propriu în procedura de acordare a despăgubirilor, astfel încât momentul obiectiv al naşterii dreptului la acţiune nu este cel reţinut de instanţa de apel ca fiind cel al validării raportului de evaluare şi emiterea dispoziţiei, ci coincide cu cel subiectiv ca fiind 19 ianuarie 2021 - data înregistrării adresei emanând de la intimata ANRP, prin care se aduce la cunoştinţă diferenţa valorică rezultată ca urmare a realizării celei de-a doua expertize.

De asemenea, recurentul arată că în lipsa determinării prejudiciului, atât sub forma existenţei, cât şi a întinderii sale, s-a aflat în imposibilitate de a acţiona, prejudiciul cert, actual, născut, determinat sau determinabil fiind una din condiţiile esenţiale pentru iniţierea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Prin recursul formulat, recurentul arată că se afla în imposibilitate de a cunoaşte paguba în momentul obiectiv reţinut de către instanţa de apel, formulând în acest sens consideraţii în ce priveşte natura prejudiciului ca reprezentând element esenţial al răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte consideraţii ce ţin de inexistenţa unor pârghii prin care ar fi putut reclamantul să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

În ce priveşte susţinerea potrivit căreia reclamantul nu a putut acţiona anterior primirii, la data de 19 ianuarie 2021, a adresei prin care ANRP îi comunică reclamantului cuantumul prejudiciului rezultat în urma reevaluării imobilului, de vreme ce nu cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului, se constată că aceasta nu are temei în dispoziţia legală reprezentată de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Din parcurgerea normei legale incidente, reiese că exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită este condiţionat de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, nu şi a întinderii pagubei propriu-zise. Aşadar, sunt corecte consideraţiile instanţei de apel potrivit cărora momentul cunoaşterii pagubei nu se referă la momentul când păgubitul a cunoscut întinderea exactă a prejudiciului, ci momentul la care acesta a dispus de suficiente elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă, având posibilitatea ca în interiorul termenului de prescripţie păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Cu privire la susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare – aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi – nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă, de vreme ce acesta nu a făcut parte din procedura administrativă în nume propriu, este de asemenea nefondată, având în vedere că A.N.R.P. este o instituţie a statului cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, iar statul are vocaţia şi totodată obligaţia de a exercita supravegherea şi controlul modului în care instituţiile sale îşi îndeplinesc rolul.

Recurentul nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existenţa unui prejudiciu, de vreme ce acesta avea cadrul legal şi totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real şi în timp util. Inexistenţa pârghiilor de control, latenţa cu care s-a acţionat în cauză ori disfuncţionalităţile ce ţin de necomunicarea raportului între instituţiile statului, nu pot constitui un avantaj în favoarea recurentului, de vreme ce adoptarea şi implementarea unui mecanism pentru a preîntâmpina toate aceste neajunsuri invocate, erau în căderea şi la dispoziţia sa.

Or, pasivitatea statului a fost sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmaţia recurentului potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparţin instituţiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenţi trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia RIL nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi (par. 57) şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Drept urmare, este corectă concluzia instanţei de apel potrivit căreia Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) Cod

procedură civilă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1397A din 17 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2023.