Insufficient appellate motivation and failure to assess vehicle repair evidence under auto-insurance regulations in a vehicle damage compensation dispute

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă la 12 decembrie 2018, reclamanta A. S.A. Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., prin corespondentul pârâtei în România, C., obligarea pârâtei la plata sumei de 253.172,37 RON, cu titlu de c/val. prejudiciu material, penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate la valoarea debitului principal de la data de 17.02.2018 şi până la data plăţii integrale, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 10 mai 2019, tribunalul a admis cererea pârâtei şi a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a numitului D..

Pârâta B., prin corespondent C., a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea din 3 iunie 2019 Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca fiind nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 1280 din 19 noiembrie 2019, Tribunalul Galaţi a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 253.172,37 RON, reprezentând despăgubiri, precum şi penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi, care vor fi calculate începând cu a 10-a zi de la comunicarea hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a sumei de 253.172,37 RON.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 10.260 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel atât reclamanta A. S.A. Bucureşti, cât şi pârâta B., aceasta din urmă atacând şi încheierile din datele de 3 iunie 2019, 13 septembrie 2019 şi 5 noiembrie 2019, pronunţate în acelaşi dosar.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 63A din 6 iulie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1280 din 19 noiembrie 2019 a Tribunalului Galaţi.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată numai în ceea ce priveşte data de la care se acordă penalităţile de întârziere şi anume 17 februarie 2018 în loc de a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A respins apelul declarat de pârâta B., ca nefondat.

A obligat-o pe intimata-pârâtă B.. către apelanta A. S.A. la plata a 3.448 RON, reprezentând cheltuieli judecată în apel.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva încheierii din 15 iunie 2020 şi deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2018 a declarat recurs pârâta B..

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a invocat următoarele aspecte:

Încheierea de şedinţă din 15 iunie 2020 prin care s-a respins, ca inutilă, proba cu expertiza tehnică şi decizia civilă nr. 63/2020 au fost date cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, menţionează că deşi prin motivele de apel a fost dezvoltată pe larg cererea de efectuare a unei noi expertize tehnice în apel, arătându-se punctual gravele neregularităţi, omisiuni şi neconcordanţe din primul raport de expertiză şi din hotărârea primei instanţe, Curtea de Apel Galaţi a respins, prin încheierea din 15 iunie 2020, cererea ca inutilă, fără însă să arate şi motivele care au format convingerea instanţei cu privire la inutilitatea probei.

În egală măsură, instanţa de apel a lăsat neanalizate şi nemotivate parte din motivele de apel cu care pârâta a investit această instanţă.

În opinia recurentei-pârâte a fost încălcat dreptul un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO şi dreptul la apărare, iar remedierea încălcării se poate face numai prin trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru ca aceasta din urma să analizeze toate cererile cu care a fost învestită şi să motiveze în mod corespunzător dispoziţiile luate cu privire la cererea de probatorii şi cu privire la motivele de apel, sens în care apreciază că se impune cu prioritate casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi a art. 2 alin. (1) lit. g) din Norma ASF nr. 20/2017, în ceea ce priveşte soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în condiţiile în care din certificatul de înmatriculare al autovehiculului rezultă că proprietară este Tex S.A., iar nu societatea reclamantă.

Se mai arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), (4), (5) şi (12) lit. c) din Norma ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, precum şi a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

Recurenta-pârâtă opinează că hotărârea recurată este supusă casării în totalitate, întrucât despăgubirea a fost stabilită cu încălcarea flagrantă a normelor de drept material care au fost edictate de legiuitor în acest scop, întrucât instanţa a stabilit valoarea despăgubirilor pe baza unui deviz întocmit pro causa de proprietara vehiculului, TEX S.A., iar nu pe baza unei facturi de reparaţie, cum prevede legislaţia în vigoare.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor alin. (1) şi (2) ale art. 21 din Legea nr. 132/2017, întrucât intimata nu a înaintat niciodată cererea de despăgubire prevăzută de aceste dispoziţii legale, iar atât răspunderea asigurătorului, cât şi întinderea prejudiciului au fost contestate, astfel că momentul de la care se datorează penalităţile de întârziere este, în speţă, cel de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti din prezentul litigiu.

De asemenea, atât încheierea din 15 iunie 2020, care nu a fost motivată, cât şi decizia civilă nr. 63/2020, atacate cu prezentul recurs au fost date cu nesocotirea dispoziţiilor art. 338 şi art. 358 C. proc. civ.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi deciziei atacate, cu următoarele consecinţe:

- în principal, constatând greşita respingere, ca inutilă, a cererii de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică auto, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, cu îndrumarea expresă de a administra proba cu obiectivele solicitate prin cererea de apel;

- în subsidiar, reţinând cauza spre rejudecare, admiterea apelului, iar, pe fond, respingerea acţiunii, fie ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, fie ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta B..

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor părţii adverse şi admiterea recursului.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, stabilind termen, cu citare părţi, la 12 mai 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Analizând recursul, în limita motivelor de recurs formulate de fiecare recurentă, în ordinea lor firească faţă de efectele juridice pe care le produc, prin admiterea acestuia, se constată că este fondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Cu privire la motivul de recurs ce vizează soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în condiţiile în care din certificatul de înmatriculare al autovehiculului rezultă că proprietară este Tex S.A., iar nu societatea reclamantă, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat.

Astfel, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, când defineşte operaţiunile de leasing, dispune că prin acestea o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, "al cărui proprietar este", celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator.

Conform art. 9 lit. a) şi b) din O.G. nr. 51/1997 "Locatorul/finanţatorul se obligă: a) să respecte dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale; b) să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în condiţiile expres formulate de către acesta sau....".

Instanţa de apel a reţinut că, "din contractul de leasing financiar x/13.10.2017 (art. 6.1, în special, dosar fond) rezultă că reclamanta este proprietara autoturismului avariat în incidentul auto în discuţie."

A mai reţinut instanţa de apel că "Proprietatea este confirmată mai ales de contractul din data de 6.11.2017 de vânzare a autoturismului, prin care S.C. E. S.A. Galaţi vindea autoturismul reclamantei, factura fiscală din data de 27.10.2017, care atestă fiscal înstrăinarea, şi din certificatul de înmatriculare a autoturismului nr. x, din ultima pagină a acestuia rezultând că la 30.10.2017 autoturismul a intrat în patrimoniul reclamantei.", înscrisurile la care face referire instanţa de apel regăsindu-se la dosar apel.

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că s-a dovedit proprietatea privind autoturismul la data producerii accidentului, 17.11.2017, respectiv, acesta fiind proprietatea reclamantei A. S.A.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a respins greşit motivul de apel care viza lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, prin ignorarea prevederilor art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 2 alin. (1) lit. g) din Norma ASF nr. 20/2017, în condiţiile în care din menţiunile din certificatul de înmatriculare al autovehiculului rezulta că era înscrisă ca proprietar al acestuia societatea Tex S.A., iar nu reclamanta.

Prin urmare, în opinia recurentei, dreptul de proprietate asupra unui autoturism care circulă pe drumurile publice aparţine persoanei înscrisă în Registrul naţional de evidenţă a permiselor de conducere şi a vehiculelor înmatriculate, constituit de Direcţia Regim Permise de Conducere si Înmatriculare a Vehiculelor.

Or, potrivit art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, în forma în vigoare la data producerii accidentului, 17.11.2017, "În cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui vehicul, datele noului proprietar se înscriu în evidenţele autorităţilor competente simultan cu menţionarea încetării calităţii de titular al înmatriculării a fostului proprietar. Pentru realizarea acestei operaţiuni şi emiterea unui nou certificat de înmatriculare, noul proprietar este obligat să solicite autorităţii competente transcrierea transmiterii dreptului de proprietate, în termen de 30 de zile de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra vehiculului.".

Tot astfel, potrivit art. 471 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal - în forma în vigoare la data vânzării autoturismului în discuţie – "(2) În cazul dobândirii unui mijloc de transport, proprietarul acestuia are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data dobândirii şi datorează impozit pe mijloacele de transport începând cu data de 1 ianuarie a anului următor înmatriculării sau înregistrării mijlocului de transport".

Din interpretarea textelor legale sus-menţionate reiese că transferul dreptului de proprietate asupra unui vehicul se face în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu în momentul înscrierii noului proprietar în evidenţele autorităţilor competente ori în cel al completării declaraţiei fiscale, cum în mod greşit susţine recurenta. Chiar şi în cazul depăşirii termenului de 30 de zile prevăzut de art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi de art. 471 alin. (2) din Legea nr. 227/2015, noul proprietar poate fi sancţionat administrativ, dar nu pierde dreptul de proprietate asupra vehiculului pe care l-a dobândit.

În speţă însă, evenimentul prin care autovehiculul în discuţie a fost avariat, a survenit la data de 17.11.2017 - aşadar la aproximativ trei săptămâni de la dobândirea acestuia de către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare din 30.10.2017.

În speţă sunt relevante şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 4/2018 prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, s-a stabilit că " în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 8 alin. (1), raportat la art. 7 şi art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare:

– în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului, fostul proprietar pierde calitatea de utilizator şi de subiect activ al contravenţiei constând în fapta de a circula fără rovinietă valabilă;

– dovada transmiterii dreptului de proprietate se face potrivit dreptului comun."

Astfel, în paragrafele 53 şi 54 din această decizie s-a reţinut că:

"53. Referitor la regimul probator se observă că Registrul naţional de evidenţă nu are conferite caracteristicile unui registru de publicitate şi nicio dispoziţie legală relevantă în speţă nu derogă de la dreptul comun în materie de probaţiune. Instanţele care - în încercarea de a înlătura consecinţa mai sus amintită - au condiţionat transmiterea dreptului de proprietate sau opozabilitatea faţă de terţi a transmiterii dreptului de proprietate de înscrierea transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului în Registrul naţional de evidenţă au procedat astfel fără bază legală, derogând de la dreptul comun în materie de probaţiune, în lipsa oricărei dispoziţii speciale derogatorii.

54. Aşadar, în cazul în care dreptul de proprietate asupra vehiculului a fost transmis anterior datei săvârşirii contravenţiei, printr-un înscris sub semnătură privată, înscrisul face dovada până la proba contrară, potrivit art. 273 din C. proc. civ., şi este opozabil altor persoane decât celor care l-au întocmit, din ziua în care data înscrisului a devenit certă prin una dintre modalităţile arătate de dispoziţiile art. 278 din C. proc. civ..".

Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare din 30.10.2017 a dobândit dată certă, în raport de prevederile art. 278 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., din moment ce a fost înregistrat la o instituţie publică la data de 06.11.2017, anterior producerii accidentului, respectiv la Direcţia Impozite, Taxe şi alte Venituri Locale Galaţi, astfel cum rezultă din menţiunea de înregistrare la organul fiscal local aplicată pe actul de vânzare-cumpărare .

Prin urmare, în cauză, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate al autovehiculului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 30.10.2017, anterior producerii accidentului din 17.11.2017, motiv pentru care reclamanta era cea îndreptăţită să pretindă despăgubirile rezultate în urma accidentului în discuţie, astfel că motivul de recurs ce vizează pretinsa soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei prin prisma lipsei calităţii de proprietar a acesteia asupra autovehiculului din litigiu este nefondat.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă reproşează instanţei de apel o nemotivare a încheierii 15 iunie 2020 şi a deciziei nr. 63/2020.

Încheierii atacate i se reproşează lipsa argumentelor pentru care a fost respinsă, ca inutilă, cererea de efectuare a unei noi expertize tehnice în apel, în condiţiile în care a invocat neregularităţi, omisiuni şi neconcordanţe ale raportului de expertiză efectuat la fond, iar decizia recurată este criticată sub un dublu aspect – faptul că nu a analizat parte din motivele de apel ale pârâtei şi faptul că nu s-a raportat la legislaţia specială incidentă în speţă – art. 24 alin. (1), (4), (5), (12) lit. b) şi c) din Norma ASF nr. 20/2017 şi art. 6 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora în cazul în care se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparaţiilor, valoarea acesteia se stabileşte pe baza evaluării asigurătorului RCA, iar în cazul în care despăgubirea este achitată anticipat efectuării reparaţiilor, persoana prejudiciată este îndreptăţită să solicite reanalizarea cuantumului despăgubirii şi plata eventualelor costuri suplimentare fundamentate, dovedite cu documente justificative.

Necorelarea situaţiei de fapt cu aplicarea prevederilor incidente în materie se reflectă şi într-o încălcare a prevederilor legale anterior menţionate, ipoteză în care se invocă şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât cele două critici pun în discuţie nelegalitatea hotărârii contestate din perspectiva nesocotirii legislaţiei speciale incidente în speţă vor fi examinate împreună, urmând a se aprecia caracterul fondat al acestora.

Astfel, prin motivele de apel formulate, recurenta-pârâtă a criticat, printre altele, faptul că "singura probă din care rezultă contravaloarea reparaţiilor probabile la autovehiculul x este un deviz estimativ întocmit pro causa de proprietarul bunului avariat, care nu are nicio valoarea probatorie, întrucât autoturismul a fost reparat. În condiţiile în care autoturismul a fost reparat, valoarea despăgubirilor se poate determina doar în raport de documentele de reparaţie." .

Dezvoltând în continuare motivele de apel, recurenta-pârâtă arată că "în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (12) lit. c) din Norma ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, valoarea despăgubirii se poate stabili în baza evaluărilor (devizelor estimative) numai în cazul în care se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparaţiilor şi numai dacă evaluarea este făcută de asigurătorul RCA.

Or, evaluarea valorificată de expert şi de instanţa de fond provine de la proprietar, iar nu de la asigurător, iar autoturismul a fost reparat, situaţie în care devin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 132 din 31 mai 2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă delictuală şi trebuie luate în considerare documentele de reparaţie.".

De asemenea, recurenta-pârâtă a solicitat, prin acelaşi motive de apel, efectuarea unei expertize tehnică auto, cu obiectivele menţionate prin cererea de apel.

Prin încheierea din 15 iunie 2020, instanţa de apel a respins, ca inutilă, proba cu expertiză tehnică, "având în vedere obiectivele expertizei propusă în apel şi expertiza realizată în primă instanţă".

În privinţa criticii din recurs aferente respingerii, în mod nemotivat, de către instanţa de apel, a probei cu expertiză solicitată de către pârâtă, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviinţează în măsura în care sunt utile ("duc la soluţionarea procesului") iar potrivit art. 330 C. proc. civ., expertiza se încuviinţează atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, încheierea de numire a expertului trebuind să stabilească obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunţe (art. 331 alin. (2) C. proc. civ.).

Înalta Curte observă faptul că în faza procesuală a apelului, pârâta – apelantă în speţă - a solicitat proba cu expertiză judiciară prin cererea de apel (în finalul acesteia, la rubrica destinată probelor, această parte procesuală, indicând şi obiectivele acesteia), cu dezvoltarea tezei probatorii şi caracterul relevant al probei pentru soluţionarea cauzei.

Înalta Curte constată faptul că la termenul de judecată din 15 iunie 2020, instanţa de apel a procedat la respingerea acestei probe, neprezentând însă, argumentele sale de fapt şi de drept care i-au fundamentat respectiva decizie, reţinând doar ""având în vedere obiectivele expertizei propusă în apel şi expertiza realizată în primă instanţă".

Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune respingerea probei cu expertiză tehnică auto, ca inutilă, pentru ca mai apoi să respingă ca apelul pârâtei, fără a răspunde criticilor formulate de pârâtă prin motivele de apel, echivalează cu o necercetare a fondului ce face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.

Aşadar, această critică invocată de recurentă este fondată.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, cu privire la fondul cauzei, reţine că "materialul probator administrat în primă instanţă, respectiv actele depuse la dosar privind accidentul (declaraţiile de constatare amiabilă a accidentului date de cei doi şoferi implicaţi – dosar fond, nota de constatare din data de 27.11.2017 întocmită de C. S.A. – dosar fond, devizul estimativ privind costul reparaţiilor, planşele foto depuse la dosar, dar şi din raportul de expertiză tehnică auto întocmit de expertul desemnat de instanţă, demonstrează dinamica producerii accidentului şi avariile suportate de autoturismul proprietatea apelantei-reclamante, precum şi întinderea prejudiciului material încercat.

Este adevărat că suma de 253.172,37 ei + TVA, cu titlu de prejudiciu material, a fost precizată iniţial prin devizul estimativ întocmit de service-ul dedicat Mercedes aparţinând S.C. E. S.A. Galaţi, dar această valoare a fost indicată şi prin expertiza întocmită în primă instanţă de expertul F., astfel că nu există incertitudini cu privire la despăgubirile ce pot fi acordate pentru prejudiciul material.".

Astfel, în acord cu criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte observă că în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel nu a analizat deloc motivele de apel constând în faptul că în configurarea situaţiei de fapt, trebuie să se ţină cont de faptul că autoturismul ar fi fost reparat anterior solicitării de despăgubire, fapt ce ar fi avut influenţă asupra actelor doveditoare ale întinderii prejudiciului pe care – la fel ca şi în cazul altor probe sau apărări ale reclamantului - instanţa de fond nu le-ar fi verificat în mod temeinic, ci doar potrivit unei aparenţe de motivare a sentinţei pronunţate (a se vedea în acest sens, criticile apelantei-pârâte din cererea de apel).

Convergent aserţiunilor recurentei-pârâte, Înalta Curte observă faptul că instanţa de apel pur şi simplu a ignorat acest motiv de apel. Astfel, Înalta Curte notează că instanţa de apel nu a afectat niciun singur considerent, acestui motiv de apel invocat şi dezvoltat prin cererea de apel, astfel cum s-a ilustrat anterior. În cuprinsul considerentelor deciziei civile apelate, nu se regăseşte niciun argument de ordin juridic, al instanţei de apel, care să fundamenteze soluţia pronunţată în cauză, privitor la înlăturarea - evident ulterior evaluării sale - măcar prin anumite considerente comune, a criticilor formulate de partea apelantă-pârâtă, care configurează acest motiv de apel şi care erau menite să determine configurarea situaţiei de fapt a cauzei deduse judecăţii şi să determine aplicarea în cauză a uneia sau alteia din ipotezele prevăzute de art. 21-24 din Norma ASF nr. 20/2017.

Indiferent dacă aprecia că acest motiv de apel invocat de apelanta-pârâtă nu era întemeiat, instanţa de apel avea obligaţia procesuală de a îl analiza, fie şi sintetic, concis şi de a îl înlătura, în prealabil, expunerii concluziei sale finale negative.

Cum în cauza dedusă judecăţii, aceste aspecte esenţiale nu au fost analizate de către instanţa de apel, concluzia ce se desprinde este aceea că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost lămurite pe deplin şi că, în prezenţa omisiunii instanţei de apel de a proceda la deplina stabilire a situaţiei de fapt a cauzei, în speţă, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, ceea ce atrage incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în lipsa stabilirii complete a situaţiei de fapt neputând fi analizate celelalte critici din recurs invocate de recurentă.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanţa de trimitere să aibă în vedere îndrumările instanţei de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pe baza probelor existente la dosar sau a probelor noi, care vor fi administrate în rejudecare, inclusiv o expertiză tehnică auto, în scopul lămuririi chestiunilor de drept invocate în cauză, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 21-24 din Norma ASF nr. 20/2017, spre a da o dezlegare acesteia la cazul concret şi a o fundamenta în mod corespunzător.

Drept consecinţă, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, care va rejudeca apelul ţinând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de recurs şi a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reţinute de instanţa de recurs.

Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să răspundă criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. şi să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile justei soluţionări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Reţinând că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de pârâtă în recurs, reprezentând taxa judiciară de timbru, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii, deci nu s-a tranşat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. prin corespondentul S.C. C. împotriva încheierii de şedinţă din 15 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 63A din 6 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2022.