Freedom of expression limits and delictual liability for media defamation of private individuals

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă, la data de 1 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de către aceştia prin încălcarea dreptului la onoare, reputaţie şi demnitate, la publicarea dispozitivului hotărârii în trei ziare de largă circulaţie, precum şi pe site-urile şi în cadrul emisiunilor în care au fost săvârşite faptele delictuale, la înlăturarea tuturor articolelor, materialelor şi postărilor referitoare la reclamantă şi copiii săi minori, din spaţiul public şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

La data de 16 septembrie 2019, reclamanta a formulat o cerere adiţională prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata a câte 10.000 euro fiecare, la publicarea, pe cheltuiala lor, a dispozitivului hotărârii în 3 ziare de largă circulaţie, respectiv D., Adevărul şi Jurnalul Naţional, să se abţină, pe viitor, de la orice acţiune de mediatizare şi denigrare a reclamantei prin orice mijloc, inclusiv prin intermediul site-urilor de socializare, de a înlătura, pe cheltuiala lor, din cadrul tuturor site-urilor web, imaginile şi filmările publice făcute în cadrul emisiunilor x, de pe x, site-ul x sau de pe orice alt site public, precum şi de pe Facebook-ul pârâţilor a tuturor imaginilor, filmelor şi comentariilor care, fiind publice, aduc, în continuare, atingere drepturilor la onoare, imagine şi reputaţie a reclamantei.

La termenul din data de 21 ianuarie 2020, reclamanta şi-a precizat cererea sub aspectul cuantumului despăgubirilor solicitate, anume câte 50.000 euro, echivalent în RON, de la fiecare pârât.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1031 din 29 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A obligat pârâţii la plata, către reclamantă, a câte 5.000 euro fiecare, echivalent RON la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite de aceasta, a obligat pârâţii, pe cheltuiala lor, la publicarea dispozitivului hotărârii în trei ziare de largă circulaţie, anume D., Adevărul şi Jurnalul Naţional, cu menţionarea doar a numelor părţilor şi excluderea celorlalte date cu caracter personal ale părţilor şi a completului de judecată, a obligat pârâtul, pe cheltuiala acestuia, la înlăturarea de pe platforma de socializare Facebook, a postării din data de 16 ianuarie 2019 şi a comentariilor aferente, referitoare la reclamantă, a obligat pârâta, pe cheltuiala acesteia, la înlăturarea de pe site-ul www.x.ro, a articolului din 17 ianuarie 2019, referitor la reclamantă, a respins al treilea capăt de cerere, ca neîntemeiat, şi a obligat pârâţii la plata, către reclamantă, în solidar, a sumei de 120 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 650A din data de 4 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins apelul declarat de pârâtul C., în contradictoriu cu A., ca nefondat. S-a respins apelul formulat de pârâta B., în contradictoriu cu A., ca tardiv.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 650 A din data de 4 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti şi a încheierii de şedinţă din data de 6 aprilie 2022 a aceleiaşi instanţe, C. şi B. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare. Au invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încheierea din data de 6 aprilie 2022, recurenţii apreciază că este nelegală, întrucât soluţia de respingere, ca tardiv, a apelului formulat de B. nu este corectă. Astfel, arată că la termenul din data respectivă, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii formulării apelului, dar a refuzat acordarea unui nou termen pentru a se răspunde excepţiei, ci a lăsat dosarul la a doua strigare. Neputând lua legătura cu apelanţii, apărătorul ales al acestora a arătat că B. a formulat apel incident dar că nici aspect nu a fost analizat de către instanţă.

În aceste sens, apreciază că instanţa a încălcat dreptul la apărare privit atât prin prisma apelantei cât şi al reprezentantului ales, care a fost în imposibilitatea de a asigura o apărare efectivă. Articolul 224 din C. proc. civ. arată, în mod expres, că excepţiile trebuie puse în discuţia părţilor şi, întrucât avocatul nu este parte în proces şi nu a putut lua legătura cu partea, cerinţele legii nu au fost îndeplinite.

Mai mult, a fost suprimat dreptul pârâtei B. la calea de atac a apelului, astfel că, în opinia recurenţilor, este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 650A din data de 4 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, recurenţii arată că este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material, hotărârea fiind chiar nemotivată sub anumite aspecte.

Astfel, arată că instanţa de apel nu a analizat criteriul lipsei vinovăţiei pârâţilor, grefat pe existenţa unui factor provocator şi susţinută de existenţa emiterii opiniilor cu titlu de judecăţi de valoare. Afirmaţiile nu au avut niciodată conotaţia defăimării imaginii reclamantei, ci au fost judecăţi de valoare. Între soţii Tinu au existat conflicte, mediatizate de către presă, iar pârâta B. a fost agresată de către reclamantă, subiect al presei tabloide. Situaţia trebuia privită raportat la întreaga relaţie conflictuală.

Pârâtul C. a dezminţit acuzaţiile care i s-au adus, şi-a exercitat dreptul la replică, circumscris noţiunii de libertate de exprimare. Situaţia conflictuală a fost provocată de reclamantă care a manifestat un comportament nepotrivit mediului familial, a formulat plângeri şi sesizări, ulterior clasate. Postarea de pe platforma online nu a adus o noutate în viaţa publică, ci a fost o reacţie de dezminţire, bazată pe constatări personale şi judecăţi de valoare, termenii folosiţi fiind academici, solemni.

Nici fapta pârâtei B. nu are caracter denigrator, ci reprezintă o judecată de valoare, poziţia unei mame care îşi arată regretul faţă de neşansa reuşitei relaţiei maritale de către nora sa. Nu este calomnioasă, nu poate să atragă oprobiul publicului. Chiar a afirmat că este păcat că aceste lucruri se întâmplă public, fiindcă vor rămâne, tonul fiind de regret faţă de situaţie.

Recurenţii arată că nu a fost luat în vedere factorul provocator, respectiv atitudinea anterioară a reclamantei faţă de valorile familiei, factor provocator întreţinut de tensiunile familiale. Prin urmare, presupusele fapte nu pot fi privite în mod izolat, ci independent de situaţia reală, tensionată, existentă, recunoscută chiar de reclamantă. Aceasta este situaţia premisă de la care instanţa trebuia să pornească.

Învederează că pârâtul a fost grav afectat de bănuiala rezonabilă a existenţei relaţiei extraconjugale a soţiei sale A., suferinţa afectivă fiind grefată pe comportamentul reclamantei. Ambii soţi au studii superioare de înaltă pregătire iar presupusele derapaje au la bază vulnerabilităţile afective, nu au legătură cu funcţiile sau statutul profesional al părţilor.

Recurenţii apreciază că acţiunile reclamantei nu pot fi trecute cu vederea, având un evident conţinut provocator. Problemele de acest gen trebuie rezolvate într-o manieră decentă, civilizată şi fără a apela la mijloacele de constrângere cu un puternic impact provocator. Culpa reclamantei rezultă din probatoriul administrat dar şi din situaţia pendinte a desfacerii căsătoriei.

Mai mult, reclamanta nu face dovada afectării imaginii sale, neapelând la dreptul la replică în vederea dezminţirii unor eventuale situaţii neveridice. Cu toate acestea, instanţa impută pârâţilor împrejurarea că nu ar fi apelat la mijloace legale şi că ar fi apărut în presă pentru denigrare.

Referitor la prejudiciu, instanţa nu putea să facă abstracţie de faptul că şi reclamanta a depăşit limitele libertăţii de exprimare, urmare a stării conflictuale determinate de infidelitatea acesteia, care a condus la întreţinerea şi escaladarea conflictului între părţi.

Apreciază că, pentru sancţionarea lor, nu este suficientă aplicarea prezumţiei simple, întemeiate pe dovedirea săvârşirii faptei imputate pârâtei, ci era necesară verificarea imaginii şi percepţiei terţelor persoane în privinţa reputaţiei reclamantei, dacă s-a schimbat faţă de perioada anterioară. Or, instanţele nu au analizat această chestiune la individualizarea sancţiunii.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa regăsită în hotărârea instanţei, arată că aceasta prezintă importanţă faţă de raţionamentul instanţei europene, care nu se regăseşte în cauză. Instanţa de fond nu a raţionat contextual ci discriminatoriu.

Recurenţii apreciază că, şi în situaţia în care acţiunea lor a creat un disconfort psihic reclamantei, există o culpă comună, de care instanţele nu au ţinut cont.

Prin urmare, fiind aplicate eronat dispoziţiile legale, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea pretenţiilor reclamantei.

5. Apărări formulate

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, intimata – reclamantă A. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată de intimata A., prin întâmpinare, din perspectiva apărărilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: a) numele şi prenumele, domiciliul sau resedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care recurentul locuieşte în străinătate; b) numele şi prenumele, domiciliul sau resedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca acesta să cuprindă criticile recurentului cu privire la decizia, pe care o supune controlului judiciar iar aceste critici să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Analizând conţinutul cererii de recurs, Înalta Curte reţine că pârâţii au indicat temeiul de drept al căii de atac exercitate, respectiv dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., iar argumentele detaliate se încadrează în motivele de recurs invocate. Astfel, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 se susţin nereguli procedurale care afectează, în opinia recurenţilor, legalitatea încheierii de şedinţă din data de 6 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, iar în cadrul celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se invocă aplicarea eronată a dispoziţiilor de drept material, naţionale şi europene, incidente, care afectează, în opinia recurenţilor, legalitatea deciziei nr. 650 A din 4 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin urmare, recursul cuprinde motivele de nelegalitate prevăzute de lege şi argumentele, care să justifice promovarea acestui demers, excepţia nulităţii căii extraordinare de atac, invocată de intimata - reclamantă în cuprinsul întâmpinării, urmând a fi respinsă.

Examinând hotărârile recurate, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Recurenţii – pârâţi au supus controlului judiciar atât încheierea din data de 6 aprilie 2022 cât şi decizia nr. 650/A din 4 mai 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ. potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat."

În cadrul acestui motiv de casare, se arată că, prin respingerea cererii de amânare formulată la termenul din data de 6 aprilie 2022, s-a încălcat principiul dreptului la apărare al recurentei B.. Astfel, apreciază că nu i s-a dat posibilitatea să răspundă excepţiei tardivităţii invocate de către instanţa de apel, din oficiu, ceea ce i-a afectat dreptul la apărare. De asemenea, arată că soluţia de respingere a apelului, ca fiind tardiv formulat, o privează de o cale de atac.

Înalta Curte reţine că doar pârâta B. are interes în formularea acestui motiv de recurs, prin care invocă o neregularitate procedurală, care i-ar fi afectat o serie de drepturi procedurale fundamentale.

Cu privire la încălcarea dreptului la apărare, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este corectă, întrucât dispoziţiile art. 220-222 din C. proc. civ. nu sunt formulate în termenii imperativi ai unei obligaţii a instanţei de a amâna cauza. Facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen, atunci când apreciază că nu există motive temeinice sau o situaţie excepţională, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiţie.

În cauza pendinte, la termenul de judecată din data de 6 aprilie 2022, instanţa de apel a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii apelului declarat de pârâta B. şi a apreciat că nu se impune amânarea cauzei, lăsarea dosarului la ultima strigare fiind suficientă pentru studierea actelor dosarului. Aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă, a avut în vedere complexitatea redusă a problemei procedurale supuse discuţiei contradictorii a părţilor. Însă, pentru a da posibilitatea formulării concluziilor scrise, inclusiv pe acest aspect, instanţa de apel a dispus amânarea pronunţării două săptămâni.

Prin urmare, recurentei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, aşa cum pretinde în cuprinsul cererii de recurs. Acest drept reglementat de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., deşi garantat, nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu bună-credinţă şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pentru a nu intra în conflict cu celelalte garanţii procesuale. Or, instanţa de apel, apreciind că amânarea cauzei nu se justifică, i-a dat posibilitatea să se apere, amânând pronunţarea, două săptămâni, pentru a formula concluzii scrise.

Recurenta apreciază că, potrivit dispoziţiilor art. 224 din C. proc. civ., excepţiile trebuie puse în discuţia părţilor, iar reprezentantul ales, prezent în sală, nu poate fi considerat parte pentru a fi acoperită cerinţa impusă de textul de lege menţionat anterior.

Înalta Curte reţine că B. a fost reprezentată, în faţa instanţei de apel, de un avocat cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Instituţia reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte acte de procedură în numele şi pe seama unei părţi din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct faţă de parte. Aşadar, în procesul civil, exerciţiul drepturilor procedurale ale părţilor nu este exclusiv unul personal, printr-o dispoziţie de principiu statuându-se în sensul că acestea îşi pot exercita drepturile şi prin reprezentant ales, atunci când legea nu impune prezenţa lor personală în faţa instanţei.

Întrucât B. a înţeles să ofere mandat de reprezentare unui avocat, şi-a exercitat drepturile procesuale prin intermediul acestuia. Prin urmare, discutarea excepţiei în contradictoriu cu apărătorul său ales este în concordanţă cu cerinţele impuse de dispoziţiile art. 224 din C. proc. civ.

Astfel, conduita instanţei a îngăduit părţii din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor sale în cursul desfăşurării procesului. Iar caracterul nejustificat al cererii de amânare nu poate fi imputată instanţei, nefiind o împrejurare care să conducă la concluzia că a fost încălcat principiul dreptului la apărare. Prin urmare, această garanţie procesuală a fost asigurată, neexistând niciun motiv de casare sub acest aspect.

Recurenta – pârâtă susţine că i-a fost suprimat dreptul la calea de atac a apelului, fiind lipsită de un grad de jurisdicţie. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că, în situaţia nerespectării termenelor procedurale legale, potrivit dispoziţiilor art. 185 din C. proc. civ., partea este decăzută din dreptul de a mai efectua actul de procedură pe care legea îl supune unui termen legal imperativ, precum este termenul de exercitare a apelului. Aşa fiind, nerespectarea termenului de promovare a căilor de atac conduce la pierderea dreptului procesual de a efectua actul de procedură supus unui astfel de termen, potrivit normei legale enunţate, care reglementează sancţiunea decăderii, cu consecinţa anulării actului întocmit peste termen.

În consecinţă, promovând apelul cu depăşirea termenului impus de lege, pârâta este decăzută din dreptul de a mai exercita calea de atac, iar sancţiunea declarării unui apel peste termen nu poate fi decât respingerea acestuia, ca o consecinţă a admiterii excepţiei tardivităţii, cum corect s-a dispus de instanţa de apel, prin decizia recurată. Scopul legitim al instituirii, de către legiuitorul naţional, a unor norme imperative pentru promovarea unor căi de atac este, în mod neîndoielnic, limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel că, după epuizarea termenelor pentru declararea acestora, orice persoană de bună-credinţă să se poată prevala, în orice împrejurare, de o hotărâre judecătorească definitivă, ce nu mai este susceptibilă de retractare sau reformare, intrată în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate.

Prin urmare, conduita sa a determinat pierderea dreptului procesual de a beneficia de calea de atac a apelului, nefiind incident, nici sub acest aspect, motivul de recurs susţinut de recurentă.

În al doilea rând, se invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

În argumentarea acestui motiv de casare se susţine că soluţia de respingere a apelului promovat de C. este consecinţa aplicării eronate a normelor de drept material, nefiind îndeplinte cerinţele răspunderii civile delictuale. Astfel, se arată că afirmaţiile pârâţilor nu îmbracă forma unei fapte ilicite, nu există vinovăţie, ci aceştia au fost provocaţi de reclamantă. Se susţine că şi-au exercitat dreptul la replică, exprimând judecăţi de valoare care pot fi probate.

Înalta Curte va analiza doar criticile ce-l vizează pe recurentul – pârât C., subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă B. nu are calitatea necesară formulării unor astfel de critici, având la dispoziţie calea de atac a recursului limitată la soluţia procedurală a instanţei de apel faţă de apelul, pe care aceasta l-a declarat.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, părţile interesate pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituţional, legiuitorul a reglementat în mod expres hotărârile judecătoreşti susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control judicios efectiv al hotărârii judecătoreşti, şi satisface exigenţele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În situaţia în care apelul a fost respins, în considerarea unei excepţii procedurale, hotărârea nu poate fi atacată cu recurs decât cu privire la modul de rezolvare a apelului. Or, apelul pârâtei B. a fost declarat tardiv, actul procedural întocmit după expirarea termenului legal fiind lovit de nulitate, astfel că obiectul recursului său se limitează la problema tardivităţii nu şi la alte aspecte care au format obiect al litigiului în stadiile procesuale anterioare.

Prin urmare, Înalta Curte va analiza legalitatea deciziei recurate prin prisma argumentelor ce-l vizează pe recurentul C.. De altfel, şi prin decizia recurată, s-au analizat cerinţele legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale prin raportare la conduita pârâtului C., apelul declarat de către pârâta B. fiind respins ca tardiv.

Referitor la fondul recursului, Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor din mass media, prin care reclamanta A. a solicitat, în esenţă, obligarea pârâţilor să înceteze încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale, să retragă imaginile, filmările şi articolele defăimătoare, să publice dispozitivul hotărârii în 3 ziare de largă circulaţie şi să achite daunele morale produse prin materialele publicate sau emisiunile difuzate.

Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea, în presă, pe site-urile de socializare, în emisiunile TV, a unor afirmaţii denigratoare ce au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei, atât prin conţinutul informaţiilor, cât şi prin titlul utilizat.

În acest context factual, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare. Acestea au reţinut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat cu depăşirea limitelor sale.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte care să fie de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a celui ce prezintă informaţia (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate. Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a procedat la o analiză concretă a afirmaţiilor recurentului – pârât, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, reţinând, în mod corect, că acestea vizează viaţa privată a reclamantei, care nu este persoană publică, sunt defăimătoare şi fără o bază factuală relevantă.

Astfel, afirmaţiile pârâtului se referă la comportamentul reclamantei în calitate de soţie, mamă şi viaţa intimă a acesteia, deşi viaţa privată a oricărui om este protejată expres de dispoziţiile art. 75 din C. civ.

Recurentul apreciază că a fost provocat să expună aceste situaţii, care sunt reale, au o bază factuală, fiind dovedite cu probatoriile administrate în cauză.

Însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, comportamentul anterior al reclamantei de a dezvălui, în spaţiul public, detalii legate de viaţa de familie şi de a formula plângeri şi petiţii nu conduce la o extindere a limitelor dreptului la liberă exprimare a pârâtului. Această împrejurare nu înlătură vinovăţia şi nici răspunderea civilă prevăzută de lege, existând alte căi legale pentru diminuarea consecinţelor produse de eventualele fapte ilicite săvârşite de reclamantă. De altfel, în materie de răspundere civilă, "provocarea" nu este o cauză de înlăturare a răspunderii (de altfel, nici în materie de răspundere penală, nu există un efect exonerator de răspundere, ci doar o circumstanţă atenuantă, în situaţia provocării). Mai mult decât atât, în cauză nu se poate reţine existenţa unei stări de provocare, având în vedere faptul că între părţi există o stare conflictuală mai veche, după cum se arată chiar în cererea de recurs. Provocarea presupune o anumită spontaneitate, o surprindere de natură să determine o persoană să acţioneze sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, or, în cauză, relaţiile dintre cei doi foşti soţi erau tensionate de mai mult timp.

Nici exercitarea unui eventual drept la replică nu înlătură răspunderea civilă pentru prejudiciul moral creat. Pe de o parte, nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de Decizia nr. 220 din 24 februarie 2011 al Consiliului Naţional al Audiovizualului, iar pe de altă parte şi acest drept trebuie să se încadreze în limitele libertăţii de exprimare.

În ceea ce priveşte baza factuală a judecăţilor de valoare, pe care le susţine în cererea de recurs, Înalta Curte reţine că aceasta este o chestiune care ţine de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, instanţa de apel a enunţat standardele de protecţie pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, apoi a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita recurentului, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile acestuia depăşesc limitele libertăţii de exprimare, fiind apte să atragă răspunderea civilă delictuală.

Recurentul susţine că nu se justifică cuantumul prejudiciului stabilit de către instanţe, întrucât şi reclamanta a depăşit limitele libertăţii de exprimare şi, mai mult, nu s-a stabilit în ce măsură a fost afectată imaginea acesteia.

Problema comportamentului reclamantei nu este o cauză de excludere a răspunderii şi a fost analizată anterior, motiv pentru care nu se revine asupra acestui considerent.

Referitor la cuantificarea prejudiciului moral se reţine că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare, instanţa urmând a judeca în echitate. Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămarii. Toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil (patrimonial sau nepatrimonial), în scopul repunerii păgubitului, în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză, ci ele trebuie să aibă caracter compensatoriu pentru o suferinţă certă, rezultată din producerea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

În cauza pendinte, prejudiciul a fost stabilit de către instanţe, având în vedere consecinţele faptelor pârâtului, pentru a compensa suferinţa şi disconfortul psihic al reclamantei.

Recurentul susţine că jurisprudenţa europeană, regăsită în hotărârea instanţei, prezintă importanţă doar faţă de raţionamentul instanţei europene, care nu se regăseşte în cauză. Însă, aşa cum s-a reţinut şi anterior, instanţa de apel a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, a enunţat standardele de protecţie pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, apoi a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita recurentului, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile acestuia depăşesc limitele libertăţii de exprimare, fiind apte să atragă răspunderea civilă delictuală.

Prin urmare, dispoziţiile legale naţionale şi europene au fost aplicate, în mod corect, de către Curtea de Apel Bucureşti, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de către recurenţii – pârâţi C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 650 A din 4 mai 2022 şi a încheierii din 6 aprilie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 650 A din 4 mai 2022 şi a încheierii din 6 aprilie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2023.