Appeal against refusal to refer unconstitutionality claim dismissed; defendant liable for procedural costs

Asupra cauzei penale, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 29 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că, prin cererea formulată la data de 26 mai 2023 apelantul inculpat A. a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care prevăd că în exercitarea profesiei, avocaţii sunt parteneri indispensabili ai justiţiei, ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act, considerând că acestea constituie o normă neclară şi imprecisă, contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Autorul excepţiei a arătat că, sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

S-a susţinut că, legătura textului criticat ca neconstituţional este evidentă, obiectul cauzei fiind limitat la săvârşirea faptei prevăzute de dispoziţiile art. 321 alin. (1) din C. pen. prin raportare expresă la dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 51/1995.

În esenţă, inculpatul a arătat că, dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 51/1995 citate mai sus sunt neconstituţionale, fiind imprecise, neclare şi lipsite de previzibilitate, cu consecinţa că permit formularea unor acuzaţii arbitrare sau chiar pronunţarea unor soluţii afectate de arbitrariul determinat de interpretabilitatea excesivă a normei.

Astfel, pe de o parte, interpretarea sistemică a textului conduce la concluzia că avocatul nu poate fi funcţionar public în înţelesul legii penale, ca subiect activ al infracţiunii de fals intelectual şi, pe de altă parte, interpretarea în sensul producerii de efecte, nu în sensul lipsirii lor de efecte, permit calificarea avocatului ca subiect activ al falsului intelectual, cu consecinţa expunerii avocatului arbitrariului organului judiciar chemat să interpreteze legea.

În opinia inculpatului A., avocatul nu poate fi subiect activ al infracţiunii de fals intelectual întrucât actele atestate de avocat nu comportă calificare de înscrisuri autentice, implicit oficiale, iar avocatul nu este un funcţionar public în înţelesul legii penale, pentru o succesiune de argumente care rezultă din interpretarea instituţiei funcţionarului public din legea penală, din garanţiile cu natură absolută defipte de legiuitor în favoarea independenţei avocatului şi din jurisprudenţa instanţelor europene.

Totodată, s-a arătat că, o persoană care are calitatea de avocat poate fi calificată drept funcţionar public în înţelesul legii penale numai atunci când exercită o activitate compatibilă cu profesia de avocat, care se circumscrie definiţiei funcţionarului public din legea penală. Astfel, numai atunci când exercită o demnitate publică pentru care a fost ales sau când exercită calitatea de cadru didactic, în învăţământul universitar sau preuniversitar, avocatul poate fi calificat drept funcţionar public.

S-a mai subliniat că, actele întocmite de avocat, chiar şi cu ocazia atestării datei, conţinutului şi identităţii părţilor, în condiţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 nu comportă calificare de înscrisuri autentice, implicit oficiale, constituind, în realitate, acte sub semnătură privată. În acest sens, s-a arătat că o singură categorie de acte, bine conturată de dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 51/1995 are un regim derogator, de strictă interpretare. Astfel, numai evidenţele profesionale (registrul general de contracte, registrul actelor atestate, registrul fiduciilor, actele contabile etc) şi actele cu care avocaţii se legitimează fată de terţi (împuternicirea avocaţială) au un regim asemănător actului autentic, făcând dovada până la înscrierea în fals. Per a contrario, orice alte acte, inclusiv actele redactate de avocat şi atestate de către acesta, la cererea părţilor, nu au un caracter autentic.

Aşadar, în opinia inculpatului, "asimilarea" avocatului cu funcţionarul public operează numai în ceea ce priveşte ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 51/1995 şi, contrar aparenţei create de dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 51/1995, avocatul nu este nici funcţionar public, nici "considerat" funcţionar public.

S-a mai arătat în cuprinsul cererii că, instituţia funcţionarului din legea penală este compusă din dispoziţiile art. 175 alin. (1) şi (2) din C. pen., care definesc funcţionarul public şi persoana "considerată" funcţionar public în înţelesul legii penale, precum şi din dispoziţiile art. 308 din C. pen., care extind sfera subiecţilor calificaţi ai infracţiunilor de serviciu şi asupra altor persoane.

Autorul excepţiei a considerat că, fapta de fals intelectual nu poate fi săvârşită de către alte persoane prevăzute de dispoziţiile art. 308 din C. pen., ci numai de funcţionarul public în înţelesul legii penale, definit de dispoziţiile art. 175 din C. pen.. Or, avocatul nu face parte din categoriile de persoane descrise în dispoziţiile niciunuia dintre cele două aliniate ale dispoziţiilor art. 175 din C. pen., întrucât nu exercită atribuţii în scopul realizării prerogativelor niciuneia dintre puterile statului. Pe de altă parte, avocatul nu exercită nicio demnitate sau funcţie publică de nicio natură. În fine, s-a arătat că, avocatul nu exercită niciun fel de atribuţii în cadrul unei entităţi de stat, oricare ar fi natura acesteia. Prin urmare, s-a precizat că, trebuie exclusă ipoteza calificării avocatului ca funcţionar public în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) din C. pen.

Deopotrivă, s-a arătat că, avocatul nu poate fi calificat drept funcţionar public (sau considerat ca atare) nici în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen., deoarece includerea în această categorie de funcţionari publici este subordonată mai multor condiţii cumulative, pe care avocatul nu le îndeplineşte.

Sintetizând, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că, referirea imprecisă şi neclară la "asimilare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 38 alin. (1) ale Legii nr. 51/1995 nu lărgeşte nici sfera funcţionarilor publici în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) din C. pen., nici sfera persoanelor "considerate funcţionar public" reglementată de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din C. pen., precum nici sfera altor persoane care sunt subiecţi calificaţi ai infracţiunilor de serviciu, expres enumerate de dispoziţiile art. 308 din C. pen.. Într-o asemenea interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 38 din Legea 51/1995 (contrară garanţiilor impuse chiar de CEDO, care subordonează echitabilitatea procesului independenţei avocaţilor) avocatul ar fi lipsit de cerinţele pe care legea le impune calificării altor indivizi ca funcţionari publici. Cu alte cuvinte, interpretarea art. 38 din Legea nr. 51/1995 în sensul instituirii calităţii de funcţionar public a avocatului, l-ar lipsi pe acesta de garanţiile oferite altor categorii de profesionişti privind învestirea sau controlarea de către autorităţile publice de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din C. pen.. Or, garanţiile de independenţă stabilite în favoarea avocatului interzic includerea normei din legea specială (art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995) în instituţia funcţionarului public în înţelesul legii penale.

Un alt argument, care contrazice teza "asimilării" avocatului cu funcţionarul public, vizează faptul că actele pot fi atestate de avocat fie "spre autentificare", ca activitate specifică prevăzută de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din lege (ipoteză în care notarul ca funcţionar competent le autentifică, imprimându-le astfel caracter oficial), fie spre a fi folosite în faţa altor autorităţi, (ipoteză care nu este incidentă în cauză), ca activitate specifică prevăzută de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) din legea specială.

Cu privire la lipsa de precizie şi de claritate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 51/1995, s-a mai menţionat în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale că, art. 1 alin. (5) din legea fundamentală reglementează obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Această obligaţie revine în egală măsură tuturor subiecţilor de drept, inclusiv autorităţilor publice. Prin urmare, Parlamentul are obligaţia de a legifera în acord cu dispoziţia constituţională analizată, care presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate şi previzibilitate a normelor juridice.

Deopotrivă, art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţie. Dreptul la un proces echitabil, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor aplicabile. Dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare din părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată, în raport, cu cealaltă.

Or, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil implică şi previzibilitatea, calitatea şi precizia normelor de incriminare.

În opinia apărării, prevederile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu întrunesc aceste exigenţe, câtă vreme permit interpretări antagonice, care, în lipsa oricărei garanţii, se pot converti în interpretări arbitrare.

Pentru argumentele enunţate anterior, expuse pe larg şi în cererea scrisă depusă la dosar, apelantul inculpat A. a solicitat, în baza art. 29 alin. (4) din Legea 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 51/1995.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Înalta Curte a constatat că, în speţă, excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către o parte din proces (apelantul inculpat A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat), fără ca acestea să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Prin excepţia de neconstituţionalitate formulată, apelantul inculpat a apreciat că dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Înalta Curte constată că prevederile legale criticate din perspectiva neconformităţii cu legea fundamentală, prevăd că, în exercitarea profesiei, avocaţii sunt parteneri indispensabili ai justiţiei, ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act.

Prin invocarea de către apelantul inculpat A. a aspectelor vizând lipsa de claritate şi precizie a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, se urmăreşte, în realitate, interpretarea sau modificarea dispoziţiilor legale criticate.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat, însă, că ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Aşadar, Înalta Curte constată că, deşi autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul de lege criticat contravine prevederilor art. 1 alin. (5) şi 21 alin. (3) din Constituţia României, în realitate, acesta nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale, ci tinde la o modificare sau o interpretare a dispoziţiilor legale criticate. Aceste din urmă aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât interpretarea şi aplicarea legii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar modificarea textelor de lege cade în competenţa exclusivă a legiuitorului.

În concluzie, s-a reţinut că, apelantul inculpat şi-a fundamentat criticile dintr-o perspectivă ce nu respectă exigenţele unei veritabile excepţii de neconstituţionalitate, situaţie în care se constată că, în mod formal, s-a indicat legătura cu soluţionarea cauzei a textului invocat, ca neconstituţional.

Împotriva încheierii din data de 29 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, inculpatul A. a declarat recurs, motivele declarării căii de atac fiind susţinute de apărătorul ales al inculpatului, astfel cum sunt consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

În esenţă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că, referirea imprecisă şi neclară la "asimilare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 38 alin. (1) ale Legii nr. 51/1995 nu lărgeşte nici sfera funcţionarilor publici în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) din C. pen., nici sfera persoanelor "considerate funcţionar public" reglementată de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din C. pen., precum nici sfera altor persoane care sunt subiecţi calificaţi ai infracţiunilor de serviciu, expres enumerate de dispoziţiile art. 308 din C. pen.. Într-o asemenea interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 51/1995, avocatul ar fi lipsit de cerinţele pe care legea le impune calificării altor indivizi ca funcţionari publici. Cu alte cuvinte, interpretarea art. 38 din Legea nr. 51/1995, în sensul instituirii calităţii de funcţionar public a avocatului, l-ar lipsi pe acesta de garanţiile oferite altor categorii de profesionişti privind învestirea sau controlarea de către autorităţile publice de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din C. pen.. Or, garanţiile de independenţă stabilite în favoarea avocatului interzic includerea normei din legea specială (art. 38 alin. (1) din Legea 51/1995) în instituţia funcţionarului public în înţelesul legii penale.

Examinând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată şi anume:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Se constată, aşadar, că instanţa de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Verificând realizarea condiţiilor enumerate anterior, se constată că excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către o parte din proces (apelantul inculpat A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat), fără ca acestea să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Textul de lege criticat, respectiv art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, prevede că, în exercitarea profesiei, avocaţii sunt parteneri indispensabili ai justiţiei, ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act.

În ceea ce priveşte cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în condiţiile în care este necesar a verifica şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Ca atare, în cadrul examenului de admisibilitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Fiind un incident apărut în cursul soluţionării unei cauze, este necesar ca invocarea excepţiei de neconstituţionalitate să fie justificată prin existenţa unui interes şi să aibă relevanţă, în raport, cu procesul în care a intervenit, însă nu este suficient ca partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate să indice textele de lege pe care doreşte să le supună controlului şi să dea acestora o interpretare proprie pentru a crea aparenţa utilităţii demersului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu prevederilor constituţionale.

Din perspectiva considerentelor anterior menţionate, Înalta Curte constată că, în speţă, doar aparent sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât nu este invocată o excepţie de neconstituţionalitate propriu-zisă.

Astfel, se constată că motivele recurentului inculpat nu se circumscriu unor critici de neconstituţionalitate intrinsecă a textului legal, ci, în realitate, se critică interpretarea corelativă ce ar putea rezulta din coroborarea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen. şi art. 308 din C. pen. cu art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, autorul excepţiei susţinând că o astfel de interpretare, extensivă, nu este previzibilă, întrucât avocatul ar fi lipsit de cerinţele pe care legea le impune calificării altor persoane ca funcţionari publici.

Or, neconstituţionalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia şi nu poate fi rezultatul corelării unor norme ce nu au rang constituţional.

În acest sens, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că, "examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. O astfel de situaţie nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale (...) Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de competenţa autorităţii legiuitoare ."

Ca atare, astfel cum a fost invocată, excepţia de neconstituţionalitate contravine regulilor de principiu desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reflectate, mutatis mutandis, în Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 960/30.12.2014.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, prin sesizarea instanţei de contencios constituţional se urmăreşte, ca finalitate, înlăturarea eventualei interpretări a noţiunii de funcţionar public cu care operează dispoziţiile art. 175 din C. pen. prin coroborarea cu norma reglementată de art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 a cărei neconstituţionalitate a fost invocată, ceea ce nu corespunde scopului unei excepţii de neconstituţionalitate propriu-zise.

Prin urmare, în raport, cu argumentele recurentului, criticile invocate nu se circumscriu unei veritabile excepţii de neconstituţionalitate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 29 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 29 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2023.

GGC - NN