Prosecutor's cassation appeal fails; tax evasion prosecution time-barred under Constitutional Court rulings, appellate acquittal upheld.

Asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 1100/30.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare la momentul octombrie 2010), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (un număr de 730 de acte materiale).

I-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) vechiul C. pen. din 1968, constând în interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a exercita funcţia de administrator de societate, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 71 alin. (1) vechiul C. pen. din 1968, i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) vechiul C. pen. din 1968.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 2801 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la momentul octombrie 2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de transmitere fictivă a părţilor sociale.

În baza art. 33 alin. (1) lit. a) - 34 alin. (1) lit. b) vechiul C. pen. din 1968, s-a dispus contopirea pedepselor cu închisoarea, în final fiind aplicată cea mai grea, de 7 ani închisoare, la care nu a fost adăugat niciun niciun spor.

În baza art. 35 alin. (1) vechiul C. pen. din 1968, i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) vechiul C. pen. din 1968, constând în interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a exercita funcţia de administrator de societate, pe o perioadă de 5 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (1) vechiul C. pen. din 1968, privind pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) vechiul C. pen. din 1968.

S-a dispus executarea pedepsei închisorii prin privare de libertate, conform dispoziţiilor art. 57 vechiul C. pen. din 1968, cu referire la Legea nr. 254/2013.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 88 vechiul C. pen. din 1968 a fost dedusă din pedeapsa închisorii, perioada în care inculpatul A. a fost privat de libertate pe parcursul procesului penal, ca efect al măsurilor procesuale preventive, după cum urmează: reţinere pentru 24 de ore (28.03.2012 - 29.03.2012).

În baza dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 241/2005, în cea ce-l priveşte pe inculpatul A., s-a dispus aplicarea interdicţiei de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal ai societăţii comerciale, iar dacă a fost ales, să fie decăzut din drepturi.

De asemenea, în baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a unei copii de pe dispozitivul hotărârii judecătoreşti de condamnare, la data rămânerii definitive a acesteia.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 25 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 19 alin. (5) C. proc. pen., totul raportat la art. 1357 şi art. 1381 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile suma de 8.506.600,27 de RON, cu titlu de prejudiciu material, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, la care au fost adăugate obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 combinat cu dispoziţiile art. 249 C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin Decizia R.I.L. nr. 19/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, totul raportat la art. 397 alin. (2) şi art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., în vederea garantării reparării pagubei produsă prin infracţiune şi a executării cheltuielilor judiciare, au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse în cauză asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, precum şi asupra conturilor bancare, din ţară şi din străinătate, aparţinând inculpatului A., respectiv sechestrul instituit asupra:

- terenului în suprafaţă de 140 mp, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 24A, dobândit prin Sentinţa civilă nr. 4478 din 04.06.2007 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, nr. cadastral x;

- imobilului de 51,6 mp din clădirea compusă din P+m+2E+spaţiul tehnic, conform Autorizaţiei de construcţie nr. x din 04.08.2011, nr. cadastral x;

- sumei de 28.600 de RON, depusă la B., conform Recipisei nr. x din 29.03.2012 şi a chitanţei aferente nr. x/1 din 29.03.2012, în contul cu nr. x, deschis la B.;

- sumei de 225 de euro depusă la B., conform Recipisei nr. x din 29.03.2012 şi a chitanţei aferente nr. x/1 din 29.03.2012, în contul cu nr. x, deschis la B..

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) C. proc. pen.. cu referire la art. 25 alin. (3) C. proc. pen.., a fost desfiinţat un număr de 730 facturi fiscale, existente la dosarul cauzei, înregistrate de C. S.R.L..

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 64.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat (62.500 RON - urmărire penală (din care 52.700 RON reprezintă onorariul expertului contabil desemnat cu efectuarea celor două expertize contabile în cauză) şi 1.500 RON - cameră preliminară şi judecata în primă instanţă).

II. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, inculpatul A. şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Prin Decizia penală nr. 136/A din data de 03.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1100 din data de 30.09.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul cu nr. x/2019

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa apelată şi în rejudecare:

În temeiul art. 396 alin. (1) teza finală şi alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. civ..pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată (un număr de 730 de acte materiale), prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 din C. pen. (forma în vigoare la momentul octombrie 2010), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din C. pen. şi de transmitere fictivă a părţilor sociale, prev. de art. 2801 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data indicată în Rechizitoriul nr. x octombrie 2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie al răspunderii penale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-parte civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei penale nr. 1100 din data de 30.09.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul cu nr. x/2019

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată apelanta-parte civilă la plata a 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare datorate statului

În temeiul art. 275 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat în faţa primei instanţe au rămas în sarcina acestuia.

În fapt, s-a reţinut că în perioada iunie 2009 - noiembrie 2010, în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul A., în calitate de administrator al C. S.R.L., a înregistrat în contabilitate un număr de 730 de facturi fiscale privind achiziţii de cereale şi servicii de transport marfă aferente acestor achiziţii, emise de D. S.R.L. (240 de facturi, în valoare totală de 27.108.185,81 de RON, din care TVA 5.246.742,90 de RON), E. S.R.L. (92 de facturi, în valoare totală de 5.031.622,96 RON, din care TVA 973.862,51 RON), F. S.R.L. (116 facturi, în valoare totală de 4.170.862,50 RON, din care TVA 665.936,03 RON), G. S.R.L. (198 de facturi, în valoare totală de 7.767.497,98 de RON, din care TVA 1.240.188,59 de RON) şi H. S.R.L (84 de facturi, în valoare totală de 2.018.505,82 RON, din care TVA 322.282,44 RON), fără a avea la bază operaţiuni reale, în valoare totală de 46.096.675,10 de RON, beneficiind astfel de deducere de TVA, în această modalitate fiind cauzat un prejudiciu la bugetul de stat în valoare totală de 8.506.600,27 de RON, din care 8.449.012,47 de RON TVA dedus ilegal şi 57.587,80 de RON impozit pe profit.

În sarcina aceluiaşi inculpat s-a reţinut că în cursul lunii octombrie 2010, a cesionat în mod fictiv activele şi pasivele C. S.R.L. cetăţenilor străini I. şi J., în scopul sustragerii de la urmărirea penală.

III. Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie, la data de 21 februarie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal a inculpatului A..

S-a apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - întrucât, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. faţă de inculpat pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale.

S-a considerat că instanţa a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.

În consecinţă, a susţinut că pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este una din infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, care înlătură noţiunea de instituţie autonomă a prescripţiei din interpretarea globală a legii penale mai favorabile.

Totodată, prin cererea de recurs s-a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării cu titlu preliminar asupra interpretării dispoziţiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.

S-a arătat că necesitatea interpretării dreptului Uniunii Europene rezultă din imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referinţă pe care România s-a obligat să le atingă în contextul aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în modalitatea impusă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

S-a mai arătat că în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C: 1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului comunitar, înţeles în sensul că se consacră prevalenţa acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privinţă, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură-unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie.

Or, în acest context faptic şi normativ, este evident că se impune a cunoaşte dacă o eventuală neaplicare a Deciziei nr. 358/2022 ar fi conformă dreptului comunitar, mai ales că prin răspunsul formulat la întrebarea nr. 4 în cauza Euro Box Promotion, CJUE a arătat că "principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţa este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928".

Având în vedere atât jurisprudenţa CJUE (cauzele Tarico I şi II şi Euro Box Promotion), dar şi considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, s-a apreciat că se impune sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare:

(1) Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 şi art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli naţionale (Decizia Curţii Constituţionale a României şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 67/25.10.2022) cu caracter retroactiv privind inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei, dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA? În acelaşi domeniu şi în aceleaşi condiţii ar trebui lămurit dacă aplicarea regulii prevăzute de art. 49 alin. (1) teza ultimă din CFR poate să rezulte din decizia unei jurisdicţii constituţionale şi nu din voinţa legiuitorului.

(2) Art. 325 TFUE, Decizia nr. 2006/928 şi art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului de prescripţie, dacă această regulă rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a HP nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a interpretat Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 358/2022 şi nu din voinţa legiuitorului şi dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA? În acelaşi domeniu şi în aceleaşi condiţii ar trebui de asemenea lămurit dacă aplicarea regulii prevăzute de art. 49 alin. (1) teza ultimă din CFR poate rezulta din interpretarea conţinutului unei norme de către jurisdicţia constituţională contrar interpretării date până în acel moment de către, instanţa supremă, interpretare care era la rândul ei conformă cu jurisprudenţa anterioară a jurisdicţiei constituţionale.

(3) Art. 325 TFUE, Decizia nr. 2006/928 şi art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului de prescripţie dacă această regulă rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale contrară jurisprudenţei constante a instanţei supreme (care interpreta legea în sensul existenţei cazurilor de întrerupere şi în conformitate cu o jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale nr. 297/2018) dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA?

(4) Art. 325 TFUE şi Decizia nr. 2006/928 trebuie interpretate că se opun unei practici naţionale rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a interpretat decizia Curţii Constituţionale a României potrivit căreia curgerea termenelor generale de prescripţie nu poate fi întreruptă (cu consecinţa creării unui risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA), în condiţiile în care împlinirea termenului general de prescripţie este ea însăşi rezultatul nerespectării art. 325 TFUE şi a Deciziei 2006/928 astfel cum au fost interpretate prin decizia Marii Camere din 21 decembrie 2021 (C 357/2019, Euro Box Promotion)?

IV. Prin încheierea din 17.05.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2019 a fost admisă în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 136/A din data de 03.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

În esenţă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434 - 438 C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie instanţa supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului căii de atac.

V. Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 17.05.2023, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel.

Instanţa supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casaţie, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanţa de recurs în casaţie porneşte de la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel.

Motivul de casare invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal).

Din perspectiva acestui caz de cazare, devin incidente două ipoteze distincte şi anume: fie soluţia de încetare nu trebuia dispusă, întrucât temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. nu a existat, fie soluţia de încetare a procesului penal se întemeiază pe un alt temei decât cel reţinut.

În speţă, situându-se în prima dintre cele două ipoteze anterior menţionate, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel şi invocat de Ministerul Public este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A., subsecvent adoptării de către Curtea Constituţională a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Sub aspectul situaţiei de fapt, în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, Înalta Curte reţine că acuzaţiile aduse inculpatului A. au constat în aceea că în perioada iunie 2009 - noiembrie 2010, în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator al C. S.R.L., a înregistrat în contabilitate un număr de 730 de facturi fiscale privind achiziţii de cereale şi servicii de transport marfă aferente acestor achiziţii, emise de D. S.R.L. (240 de facturi, în valoare totală de 27.108.185,81 de RON, din care TVA 5.246.742,90 de RON), E. S.R.L. (92 de facturi, în valoare totală de 5.031.622,96 RON, din care TVA 973.862,51 RON), F. S.R.L. (116 facturi, în valoare totală de 4.170.862,50 RON, din care TVA 665.936,03 RON), G. S.R.L. (198 de facturi, în valoare totală de 7.767.497,98 de RON, din care TVA 1.240.188,59 de RON) şi H. S.R.L (84 de facturi, în valoare totală de 2.018.505,82 RON, din care TVA 322.282,44 RON), fără a avea la bază operaţiuni reale, în valoare totală de 46.096.675,10 de RON, beneficiind astfel de deducere de TVA, în această modalitate fiind cauzat un prejudiciu la bugetul de stat în valoare totală de 8.506.600,27 de RON, din care 8.449.012,47 de RON TVA dedus ilegal şi 57.587,80 de RON impozit pe profit.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că data de început a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale este dictată de data săvârşirii faptelor, respectiv noiembrie 2010, iar, în absenţa din fondul activ al legislaţiei penale a vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit.

În continuare, Înalta Curte reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018), s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Ulterior, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022) s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, în considerente reţinându-se că:

"(...) în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (parag. 73).

Curtea Constituţională a reţinut în parag. 76 că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate."

Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în M. Of. nr. 531/30.05.2022), a fost modificat art. 155 din C. pen. după cum urmează:

"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen. (Decizia nr. 67/2022), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.

În considerentele acestei hotărâri s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022.

Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Instanţa supremă a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind exclusiv dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Astfel, în speţă, Înalta Curte observă că instanţa de apel a valorificat în acest cadru procesual prescripţia generală a răspunderii penale ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022.

Modalitatea de interpretare şi aplicare, în apel, a normelor de drept penal pertinente sub acest aspect este cea regăsită ulterior şi în hotărârea prealabilă evocată.

În acest context jurisprudenţial obligatoriu, rezultă că, raportat la aspectele factuale definitiv reţinute prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii, evaziune fiscală prevăzută de art. art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 2 la 8 ani, majorate cu 3 ani este, potrivit art. 154 lit. b) C. pen., de 10 ani şi a început să curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni din cadrul infracţiunii continuate, respectiv noiembrie 2010.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost apreciată în final de instanţa de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, termenul de general de prescripţie era împlinit la data pronunţării hotărârii instanţei de apel, 3 februarie 2023.

În consecinţă, în cauză este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., soluţia dispusă faţă de inculpat prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 136/A din data de 03 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 136/A din data de 03 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2023.

GGC - NN