Penal liability for destroying property held in undivided co-ownership: satisfying the "belonging to another" requirement without exclusive ownership.

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin Sentinţa penală nr. 264 din 2 iunie 2022, pronunţată de Judecătoria Cornetu s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de nerespectarea ordinului de protecţie, în formă continuată, prev. de art. 32 din Legea nr. 217/2003, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale).

În temeiul art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de ameninţare, prev. de art. 206 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracţiunile au fost săvârşite în concurs real.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 9 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 4 luni închisoare, rezultând, în final, pedeapsa de 1 an şi 1 lună închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze, pe o perioadă de 90 de zile, muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Administraţiei Domeniului Public şi Dezvoltare Urbană Sector 6 sau în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 6, entităţi din comunitate ce figurează în baza de date a serviciului de probaţiune.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 1357 alin. (1) din C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă B. a sumei de 500 de RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 25.000 de RON, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.

2. Prin Decizia penală nr. 108/A din 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 264 din 2 iunie 2022 pronunţată de Judecătoria Cornetu, care a fost desfiinţată, în parte, iar în rejudecare:

Pe latură penală:

S-a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 1 lună închisoare în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit faţă de inculpatul A. cu privire la infracţiunile de nerespectarea ordinului de protecţie, în formă continuată, prev. de art. 32 din Legea nr. 217/2003, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale), şi ameninţare, prev. de art. 206 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei generale a răspunderii penale.

S-a menţinut pedeapsa principală de 9 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării acestei pedepse sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, calculat conform dispoziţiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a dispus obligarea inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., inculpatul a fost obligat să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze, pe o perioadă de 90 de zile, muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Administraţiei Domeniului Public şi Dezvoltare Urbană Sector 6 sau în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 6, entităţi din comunitate ce figurează în baza de date a serviciului de probaţiune.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

Pe latură civilă:

S-a redus cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligat inculpatul A. către partea civilă B., de la 25.000 RON la 10.000 RON.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare din apel au fost lăsate în sarcina statului.

3. Împotriva Deciziei penale nr. 108/A din 19 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător C., la data de 17 februarie 2023.

Cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. este fundamentată pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, învederând că inculpatul a fost trimis în judecată, inter alia, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere constând în aceea că "a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca x cu nr. x (bun comun, aflat în folosinţa persoanei vătămate), cât şi o plasă de protecţie, anti-insecte", apărarea a arătat că inculpatul şi persoana vătămată sunt foşti soţi, între care s-a aplicat regimul matrimonial al comunităţii legale de bunuri, în temeiul art. 339 din C. civ., care nu a fost lichidat nici în prezent.

A mai arătat că potrivit art. 356 din C. civ., dacă regimul comunităţii legale încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune, până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia. De asemenea, potrivit art. 355 alin. (2) din C. civ., până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi a obligaţiilor.

Ca urmare, la data săvârşirii presupusei infracţiuni de distrugere (05.01.2019), foştii soţi exercitau un drept de coproprietate, în devălmăşie, asupra tuturor bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, inclusiv asupra autoturismului marca x, cât şi asupra plasei anti-insecte - parte integrantă a bunului imobil reprezentat de locuinţa comună.

Or, coproprietatea devălmaşă ("de-a valma") se caracterizează prin aceea că nici dreptul nu este divizat pe cote - părţi şi nici bunul nu este împărţit în materialitatea sa. Spre deosebire de dreptul de coproprietate, în cazul devălmăşiei nu există nici măcar o diferenţiere calitativă între titularii dreptului de proprietate. Altfel spus, unitatea materială a bunului este dublată de unitatea intelectuală a dreptului.

Prin urmare, în opinia apărării, în speţă se ridică, astfel, două probleme de drept, pe care instanţa de apel le-a soluţionat în mod eronat:

1. Dacă un bun care nu este divizat în materialitatea sa, asupra căruia se exercită un drept nedivizat pe cote-părţi, poate reprezenta un "bun aparţinând altuia" în sens penal, cu referire la condiţia ataşată elementului material al infracţiunii de distrugere?

2. Dacă o instanţă penală poate să reţină în sarcina unui inculpat săvârşirea infracţiunii de distrugere, fără a tranşa chestiunea prealabilă a regimului proprietăţii asupra bunurilor obiect material al infracţiunii de distrugere, conform art. 52 alin. (1) din C. proc. pen..?

În ceea ce priveşte prima problemă de drept, în opinia apărării, în mod evident, răspunsul este unul negativ, cu argumentarea că, din moment ce nici dreptul de proprietate nu este divizat pe cote - părţi, nu se poate stabili că posibilul bun la care se referă fapta aparţine altuia, în sens penal.

Deopotrivă, nu se poate determina cu precizie cât anume din plasa de insecte, precum şi cât anume din autoturism aparţine inculpatului şi cât anume aparţine persoanei vătămate. Or, orice îndoială de interpretare trebuie valorificată în favoarea inculpatului, în temeiul principiului in dubio pro reo.

În concluzie, în speţă nu se poate şti cu precizia cerută de dispoziţiile legii penale [art. 253 alin. (1) din C. pen..] dacă ne aflăm în faţa unui bun aparţinând altuia, relevante în aceste sens fiind considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 771/2021 [prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253 alin. (1) şi (2) din C. pen..], în care s-a reţinut că noţiunea "aparţinând altuia" din cuprinsul textului criticat nu este definită legal, astfel încât aceasta să aibă un înţeles specific dreptului penal, aspect ce denotă intenţia legiuitorului de a-i atribui, în contextul reglementării infracţiunii de distrugere, înţelesul ce rezultă din sensul comun al acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 315 din 9 iunie 2020, publicată în M.Of. nr. 1130 din 24 noiembrie 2020).

Aşa fiind, Curtea a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin cuvântul "aparţine" se înţelege "a ţine, a depinde de cineva sau de ceva, a fi proprietatea cuiva".

Totodată, Curtea a observat că art. 253 alin. (5) din C. pen. reglementează situaţia în care, deşi bunul aparţine făptuitorului, distrugerea acestuia echivalează cu săvârşirea acestei infracţiuni.

Astfel, din coroborarea alin. (1) al art. 253 din C. pen. cu alin. (5) al aceluiaşi articol rezultă că noţiunea "aparţinând" utilizată de legiuitor în primul alineat se referă la faptul că bunurile distruse nu fac parte din patrimoniul/nu aparţin făptuitorului, ci fac parte din patrimoniul/aparţin unei alte persoane decât făptuitorul.

Or, în cauză, având în vedere regimul juridic aplicabil coproprietăţii devălmaşe, este evident că nu se poate stabili că bunurile fac parte din patrimoniul altei persoane decât făptuitorul, raportat la considerente deciziei Curţii Constituţionale anterior indicate.

Dispoziţiile art. 238 lit. a) din C. pen. vin, în mod indirect, în sprijinul acestei interpretări, în sensul în care constată îndeplinită condiţia unităţii de subiect pasiv, în sensul art. 35 din C. pen., şi atunci când bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane. Prin admiterea tezei contrare s-ar ajunge la situaţia încălcării inclusiv a jurisprudenţei constante a C.E.D.O. în materia cerinţelor de accesibilitate şi previzibilitate ale legii penale (cauza Dragotoniu şi Militaru - Pidhomi c. României, Hotărârea din 24 mai 2007, definitivă la 24 august 2007).

Astfel, pe de o parte, art. 7 § 1 din Convenţie interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracţiuni, iar pe de altă parte, prevede neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Prin urmare, legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franţei, nr. 67.335/01, § 41,29 martie 2006) - paragraful 33.

Noţiunea "drept" ("law") folosită de art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de "lege" ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (vezi, în special, Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996, V, p. 1627, § 29, Coeme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 145, CEDO 2000-VII, şi E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, §51,7 februarie 2002) - paragraful 34.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a susţinut că instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, a dispus în mod eronat condamnarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 253 alin. (1) din C. pen., judecătorul încălcând astfel principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, substituindu-se Parlamentului (unică autoritate legiuitoare a ţării, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României), prin extinderea, prin analogie, a conţinutului constitutiv al infracţiunii analizate, deşi fapta concretă săvârşită de recurent nu este prevăzută de legea penală. Aşadar, apărarea a apreciat că se impune pronunţarea unei soluţii de achitare în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Relevant în acest sens este faptul că, din lecturarea rechizitoriului, rezultă că procurorul redactor caracterizează autoturismul marca x ca fiind bun comun, aflat în folosinţa persoanei vătămate, descriere pe care atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond şi-au însuşit-o.

Or, în dreptul civil este notoriu că folosinţa este doar unul dintre atributele dreptului de proprietate privată, alături de atributul posesiei şi de cel al dispoziţiei (materiale şi juridice), conform art. 555 alin. (1) din C. civ.. "Proprietate privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege." Ca urmare, prin echivalarea atributului folosinţei cu întregul drept de proprietate s-a produs o gravă încălcare a principiului legalităţii incriminărilor şi pedepselor.

De altfel, nu poate fi primit argumentul instanţei de apel în sensul operării prezumţiei legale a contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor comune, instituită de art. 357 alin. (2) teza a II-a din C. civ.. "În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală".

Astfel, conform literaturii de specialitate, până la data împărţelii, cotele - părţi ale soţilor nu sunt determinate, ci doar determinabile. Plecând de la acest principiu, prezumţia relativă de contribuţie egală nu este în măsură să se substituie operaţiunii de determinare a cotelor - părţi ce le revin foştilor soţi în contextul lichidării. Prin urmare, fiind cote - părţi determinabile, acestea nu pot constitui temei al fracţionării dreptului de proprietate al fiecărui soţ, pentru a se putea angaja răspunderea vreunuia dintre ei pentru săvârşirea unei infracţiuni de distrugere în forma - tip.

În ceea ce priveşte a doua problemă de drept, apărarea a apreciat că răspunsul este, de asemenea, negativ.

Potrivit art. 52 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.

Ca urmare, instanţa penală era ţinută să efectueze lichidarea comunităţii de bunuri aparţinând soţilor, potrivit regulilor de drept civil aplicabile în materie, pentru a putea soluţiona în mod corect conflictul de drept penal dedus judecăţii.

În concret, instanţa penală trebuia, raportat la dispoziţiile art. 984 alin. (2) din C. proc. civ., să stabilească în lotul cărui soţ cade autoturismul Golf (cu tot cu cele 4 pneuri înţepate), precum şi plasa de insecte, în măsura în care era tratată ca bun separat faţă de bunul principal imobil locuinţă comună, la care era anexată. În acest fel, instanţa penală trebuia să stabilească, inter alia, inclusiv soarta juridică a bunului locuinţă comună.

Conform art. 357 din C. civ., această lichidare se face prin partaj, ceea ce presupune mai întâi determinarea cotei - părţi ce revine fiecărui soţ, în funcţie de contribuţia la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea datoriilor comune. Legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de egalitate a contribuţiei soţilor, oricare dintre aceştia având posibilitatea să facă dovada contrară.

Or, neprocedând în acest fel, în sensul tranşării situaţiei juridice a dreptului de proprietate exercitat asupra bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii analizate, instanţa penală trebuia să dispună achitarea inculpatului cu privire la infracţiunea de distrugere, neputându-se stabili nici măcar cota din dreptul de proprietate al soţilor asupra acestor bunuri, cu atât mai puţin fracţia materială care le revine acestora. Astfel spus, instanţa penală nu putea ajunge la concluzia că plasa de insecte şi pneurile autoturismului Golf aparţin altuia, adică celuilalt soţ. Aceasta cu atât mai mult cu cât înscrisurile aflate la dosarul cauzei fac dovada unei legături foarte strânse a inculpatului cu autoturismul, acesta fiind dobândit de inculpat de la angajator exclusiv în temeiul calităţii sale de angajat şi înmatriculat pe numele său, tot inculpatul fiind şi cel care a achitat toate ratele şi impozitul aferent bunului.

Conchizând, pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a deciziei recurate şi dispunerea achitării inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) din C. pen., cu consecinţa lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prevăzute de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 18 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

S-a reţinut, în esenţă, că, formal, aspectele invocate de inculpatul A. vizând neîndeplinirea exigenţei de "bun aparţinând altuia" impusă de textul de incriminare prev. de art. 253 alin. (1) din C. pen. obiectului material al infracţiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acţiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri asupra cărora exercită dreptul de proprietate în codevălmăşie cu persoana vătămată, se circumscriu cazului de recurs în casaţie invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul normei de procedură penală evocate, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reţinută, cu titlu definitiv, în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în data de 05.01.2019, în jurul orelor 12:00, inculpatul A. a pătruns în curtea imobilului din com. Clinceni, str. x C, jud. Ilfov, unde locuieşte persoana vătămată B. (soţia sa, cu care se afla în proces de divorţ) şi a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x (bun comun dobândit în timpul căsătoriei şi aflat în folosinţa persoanei vătămate), precum şi o plasă de protecţie anti-insecte de la o fereastră a locuinţei.

Invocând incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, că nu este îndeplinită condiţia de "bun aparţinând altuia" impusă de art. 253 alin. (1) din C. pen. obiectului material al infracţiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acţiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri ce nu aparţineau în exclusivitate persoanei vătămate, ci se aflau în proprietatea codevălmaşă a acesteia din urmă şi a inculpatului.

Criticile recurentului inculpat inculpatul A. sunt nefondate.

Potrivit art. 253 alin. (1) din C. pen., "(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă."

Infracţiunea de distrugere, în varianta tip, este o faptă penală comisivă cu conţinut alternativ; ea se poate realiza, din punct de vedere obiectiv, prin comiterea uneia dintre următoarele acţiuni: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului după ce au fost luate, înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare. Aşadar, pentru existenţa elementului material al infracţiunii de distrugere este suficientă săvârşirea oricăreia dintre acţiunile enumerate mai sus.

Obiectul material al infracţiunii de distrugere, în varianta tip, este reprezentat de un bun, mobil sau imobil, care aparţine unei persoane, iar cerinţa esenţială pentru realizarea elementului material al acestei variante este aceea ca bunul să aparţină altei persoane, nu făptuitorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 339 din C. civ., "bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor".

Conform art. 667 din C. civ., "Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.".

Aşadar, dreptul de proprietate în devălmăşie este o formă a proprietăţii comune, a cărei particularitate este aceea că bunurile care fac obiectul său aparţin nedivizat tuturor titularilor dreptului, care le stăpânesc împreună.

Contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte reţine că ceea ce caracterizează infracţiunea de distrugere, în varianta tip, este că norma de incriminare nu impune condiţia ca persoana vătămată, subiect pasiv al infracţiunii, să fie titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiect material al infracţiunii. Legea penală nu impune o atare condiţie de natură a restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare şi nici nu atribuie, în cuprinsul altor dispoziţii penale, un anume înţeles noţiunii de "bun aparţinând altuia", pentru a se justifica o eventuală interpretare restrictivă a textului.

Aceasta înseamnă că prevederile art. 253 alin. (1) din C. pen. ocrotesc relaţiile sociale referitoare la integritatea bunurilor fără a se distinge în funcţie de natura dreptului de proprietate - exclusivă sau comună - ce se exercită asupra acestora, esenţial fiind doar ca bunurile ce constituie obiect material al distrugerii să aparţină altei sau şi altei persoane, chiar dacă nu în mod exclusiv.

Or, în cauza de faţă, s-a reţinut cu titlu definitiv că bunurile care au făcut obiectul infracţiunii de distrugere pentru care a fost condamnat recurentul inculpat sunt bunuri comune, în devălmăşie, dobândite în timpul căsătoriei acestuia cu persoana vătămată B.. Prin urmare, într-o atare ipoteză, consecinţele vătămătoare ale acţiunii incriminate nu s-au produs doar asupra dreptului de proprietate al inculpatului, ci au afectat şi dreptul de proprietate codevălmaşă al persoanei vătămate, fiind îndeplinită cerinţa textului de incriminare.

Contrar susţinerilor recurentului, pentru realizarea distrugerii este irelevant că dreptul de proprietate comună asupra bunurilor degradate nu este divizat pe cote părţi, iar bunurile nu sunt împărţite în materialitate lor. Aceste operaţiuni juridice, la fel ca şi restul aspectelor de natură civilă invocate în motivele scrise de recurs în casaţie, prezintă importanţă exclusiv din perspectiva identificării modalităţilor civile de încetare a formelor de proprietate comună şi a efectelor lor patrimoniale, fiind, însă, irelevante în privinţa existenţei unui drept propriu-zis de proprietate al subiectului pasiv asupra bunului distrus/degradat şi, implicit, în privinţa atingerii aduse acestui drept prin acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii.

A admite interpretarea apărării, în sensul în care ar fi necesară stabilirea cotelor părţi ce revin proprietarilor comuni, înseamnă a adăuga normei de drept penal condiţii pe care ea nu le prevede, restrângându-se, astfel, sfera sa de aplicare la anumite forme de proprietate, cu excluderea inerentă, din domeniul de incidenţă al mijloacelor de protecţie penală, a proprietăţii devălmaşe.

O atare interpretare contravine voinţei legiuitorului care, de vreme ce nu a introdus în conţinutul art. 253 alin. (1) din C. pen. condiţii de natura celor invocate de recurentul inculpat, a înţeles să ocrotească, pe cale de consecinţă, relaţiile patrimoniale referitoare atât la bunurile asupra cărora alte persoane deţin un drept de proprietate exclusivă, cât şi la bunurile asupra cărora acestea din urmă exercită, alături de autorul infracţiunii, un drept de proprietate comună, fie ea devălmaşă. Din această perspectivă, norma de incriminare este clară, previzibilă şi nu ridică probleme de interpretare pe tărâmul art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, referitor la principiul legalităţii infracţiunilor.

În mod asemănător, realizarea conţinutului tipic al infracţiunii analizate nu este condiţionată de eventuala lichidare prealabilă (în condiţiile art. 52 din C. proc. pen. sau pe cale separată) a comunităţii de bunuri şi nici de determinarea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ, fiind suficient să se constate, astfel cum s-a argumentat în precedent, că bunul distrus nu aparţine exclusiv autorului faptei de distrugere, ci asupra sa exercită un drept de coproprietate sau de proprietate devălmaşă şi alte persoane.

În acest context, Înalta Curte conchide că în cauză sunt realizate toate cerinţele de conţinut tipic obiectiv specifice infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A., criticile acestuia în recurs în casaţie fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2023.

GGC - ED