Statute of limitations interruption in influence trafficking: domestic lex mitior bars EU-driven non-application of prescription rules

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2023

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1259 din 10 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală s-au hotărât următoarele:

În baza art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 6500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus ca onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 1929 (majorat cu 50% pentru faza de judecată), să fie avansat din bugetul Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 25/A din 10 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1259 din 10 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, care a fost desfiinţată, în parte, iar în rejudecare:

În temeiul art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. cu privire la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

S-a înlăturat dispoziţia privind obligarea inculpatului, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 6500 RON.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului au fost lăsate în sarcina statului.

Împotriva deciziei penale nr. 25/A din 10 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 14 februarie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat recurs în casaţie.

În argumentarea căii de atac promovate, prezentând soluţia pronunţată în apel şi considerentele care o susţin, parchetul a susţinut că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât instanţa de apel a dispus în mod greşit încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a constatării împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

Practic, parchetul a susţinut că instanţa a apreciat în mod greşit ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, fără a avea în vedere că, în cazul prescripţiei răspunderii penale, instanţa de contencios constituţional a pronunţat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.

Altfel spus, în vederea respectării acestui principiu, având în vedere ca infracţiunea ce face obiectul cauzei este una care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, care înlătură noţiunea de instituţie autonomă a prescripţiei din interpretarea globală a legii penale mai favorabile.

În acest sens, parchetul a invocat următoarele argumente:

Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi nr. 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privind prescripţia, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţie relativ la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (decizia din 22 septembrie 2015 pronunţată în cauza Borcea c. României, par. 64-67).

Curtea Europeană de Justiţie consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave, aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor [deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II)].

Deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie preponderent de drept procedural. Ea reprezintă, în esenţă, unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că, în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67), Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.

Aşadar, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a decis că noua reglementare nu este constituţională, pentru că este lipsită de previzibilitate şi contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că suspectul şi inculpatul nu pot cunoaşte că a fost întrerupt cursul termenului prescripţiei răspunderii penale.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că reglementarea din vechiul C. pen. satisfăcea toate exigenţele de constituţionalitate.

Ulterior Deciziei nr. 297/2018, textul prevedea în continuare posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, iar practica judiciară, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., a clarificat gradual regulile răspunderii penale, a înlăturat dubiile cu privire la interpretarea art. 155 C. pen. şi s-a uniformizat, statuând în sensul că întreruperea cursului prescripţiei se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a declarat întreg alin. (1) al art. 155 C. pen. neconstituţional încă o dată, considerând că este imprevizibil, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei au fost stabilite de practica judiciară, iar nu de legiuitor. De asemenea, în pofida practicii judiciare constante în sens contrar, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele hotărârii, că, între 2018 şi 2022, în legislaţie nu ar fi fost prevăzut vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei.

Cu toate aceste polemici, înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022, prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, s-a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen., în sensul că termenul de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, adică exact în sensul art. 124 din C. pen. din 1969, a celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018 şi conform interpretării constante şi unanime date de instanţa supremă timp de aproape 4 ani (de la data publicării Deciziei nr. 297/2018, până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022).

Conform art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României:

"(l) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (...)

(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

Aşa cum se poate observa, O.U.G. nr. 71/2022 a fost publicată anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, deci anterior momentului la care această decizie putea produce vreun efect.

Din considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale rezultă că, în perioada 26.06.2018 - 30.05.2022, nu ar mai fi existat cazuri de întrerupere a prescripţiei în legislaţia română, deoarece Parlamentul nu a pus în acord C. pen. cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în termen de 45 de zile de la data publicării celei din urmă decizii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost chemată să decidă asupra acestei controverse prin intermediul unei hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, conform art. 4771 C. proc. pen., pot face obiectul verificării constituţionalităţii lor.

Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizările instanţelor de judecată şi a decis că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În continuare, relevând consecinţele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi ale Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, parchetul a arătat, cu privire la riscul sistemic de impunitate, următoarele:

Înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor, cu excepţia celor imprescriptibile.

Procedurile penale referitoare la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea în cauză, implică anchete complexe şi greoaie, mai ales datorită faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulţi ani de la data săvârşirii unor asemenea fapte.

Durata procedurii în faţa tuturor instanţelor este de aşa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea, de fapt, nu ar constitui în România un caz excepţional, ci regula.

Faţă de aspectele menţionate, parchetul a susţinut că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale, întrucât, dând prevalentă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate inculpaţilor şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în speţă.

Astfel, la data de 17.05.2015, în cauză s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă inculpatul A. şi comunicarea ordonanţei şi procesului-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de inculpat, prin intermediul unei comisii rogatorii prin care s-a solicitat sprijinul autorităţilor din Liban. Aceste acte de procedură, care, în mod evident, trebuie comunicate inculpatului, au fost efectuate anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018.

Prin urmare, fiind deja întrerupt cursul prescripţiei în temeiul art. 123 C. pen. din 1969, în speţă nu mai este incidenţă situaţia de vid legislativ stabilită după interpretarea naturii consecinţelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018) prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022), în considerentele din paragraf 73:

"... pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018 şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea prescripţiei răspunderii penale" .

Practica judiciară s-a mai confruntat cu probleme de interpretare în materia prescripţiei răspunderii penale la momentul intrării în vigoare, după 01.02.2014, a noilor Coduri penal şi de procedură penală, care au fost corectate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 (publicată în Monitorul Oficial nr. 372/20.05.2014), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din C. pen.

Prin această decizie s-a statuat că anterior apariţiei noului C. pen., Curtea Constituţională a sancţionat punctual un înţeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituţii de drept penal material (de ex. Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 67 din 31 ianuarie 2013 - referitoare la prescripţia specială) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiaşi act normativ, nefiind modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de prescripţie specială (art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv C. pen. din 1969), pierzându-şi identitatea şi integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării existente. Situaţia este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două Coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale. Indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii Constituţionale şi să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile:

"aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze" (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 2 decembrie 2011).

În acelaşi sens sunt interpretate dispoziţiile art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care presupune o comparaţie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (vechea lege) şi cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) [...]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având de dezlegat problema de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, a statuat că "în aplicarea art. 5 din C. pen., [...] prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţa de instituţia pedepsei". În motivarea deciziei se arăta că "determinarea instituţiilor care pot funcţiona autonom este o preocupare importantă în practica judiciară penală actuală datorită necesităţii de a stabili modul de aplicare a legii penale mai favorabile", precum şi că "instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome". Se mai statuează că "având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare şi sancţiune". (Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 319 din 30 aprilie 2014).

Pentru argumentele prezentate, parchetul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale nr. 25 din 10.01.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală cu privire la greşita încetare a procesului penal faţă de inculpatul A. şi dispunerea rejudecării apelurilor de către instanţa de apel.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 18 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac, care urmează să se pronunţe şi asupra cererii Ministerului Public de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

"(1). Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 şi art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli naţionale (decizie Curtea Constituţională a României şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) cu caracter retroactiv privind inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei, dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA?

(2). Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 şi art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului de prescripţie, dacă această regulă rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Hp nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a interpretat Decizia Curţii Constituţionale a României şi nu din voinţa legiuitorului şi dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie?

(3). Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 şi art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului de prescripţie dacă această regulă rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale contrară jurisprudenţei constante a instanţei supreme (care interpreta legea în sensul existenţei cazurilor de întrerupere şi în conformitate cu o jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale) dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupţie sau fraudă cu TVA?

(4). Art. 325 TFUE şi Decizia nr. 2006/928 trebuie interpretate că se opun unei practici naţionale rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a interpretat decizia Curţii Constituţionale a României potrivit căreia curgerea termenelor generale de prescripţie nu poate fi întreruptă (cu consecinţa creării unui risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie), în condiţiile în care împlinirea termenului general de prescripţie este ea însăşi rezultatul nerespectării art. 325 TFUE şi a Deciziei 2006/928 astfel cum au fost interpretate prin decizia Marii Camere din 21 decembrie 2021 (C 357/2019, Euro Box Promotion)?" şi, respectiv, asupra cererii de suspendare a cauzei până la pronunţarea asupra acestora, formulată în temeiul art. 2 alin. (3) teza I din Legea nr. 340/2009.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv 29 iunie 2023, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, reţine că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A., subsecvent adoptării, de către Curtea Constituţională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

În acest sens, sub aspect factual, acuzaţiile aduse inculpatului A. au constat în aceea că, în calitate de auditor financiar şi cenzor la S.C. B., în perioada octombrie 2012 - octombrie 2013, cu intenţie, l-a convins pe martorul denunţător C. (administrator al S.C. D. S.R.L., S.C. B.), cu privire la influenţa pe care o are locotenent-colonelul E., care îndeplinea funcţia de şef Grupare sectoare informativ-operative în cadrul Direcţiei Generale de Prevenire şi Combatere Terorism a Serviciului Român de Informaţii, asupra unor funcţionari publici, factori de decizie în cadrul Ministerului Finanţelor, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Garda Financiară şi, deci, posibilitatea determinării acestora să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act ce intra în îndatoririle lor de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri, respectiv, rambursarea la timp a sumelor solicitate cu titlu de T.V.A. de la bugetul de stat de societăţile martorului denunţător sau stoparea unor controale fiscale, de care putea să beneficieze şi, totodată, a înlesnit (suspectului lt. col. (r) E.) pretinderea şi primirea de la martorul denunţător a sumei totale de 2.030.353,32 RON, echivalent a 462.567,61 euro, compusă din: 1.648.400 RON (echivalent a 374.078,01 euro) (deşi iniţial a fost pretinsă suma de 400.000 euro), sumă primită în numerar în contul bancar deschis pe numele lui F.; 309.952,32 RON (echivalent a 70.575,87 euro), reprezentând finanţarea cheltuielilor necesare înfiinţării, dotării şi asigurării funcţionării unei societăţi comerciale, incluzând şi un autoturism de lux, sumă ce se compune din suma de 113.700 RON, echivalentul a 25.840,9 euro, plătiţi pentru înfiinţarea, dotarea şi funcţionarea S.C. G. S.R.L. Bucureşti şi suma de 196.252,32 RON ce reprezintă contravaloarea autoturismului marca x, echivalentul a 44.734,97 euro; suma de 72.000 RON (echivalent a 18.000 euro), reprezentând suma primită cu titlu de "salariu" lunar de 8.000 RON, pentru perioada februarie - octombrie 2013, de suspectul H., fapte ce se circumscriu infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că legea penală în ansamblu mai favorabilă în speţă este cea în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, întrucât, în această perioadă, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie. Prin urmare, având în vedere data epuizării infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă comisă de inculpatul A. (respectiv, luna octombrie 2013), termenul general de prescripţie a răspunderii penale, de 8 ani, s-a împlinit în luna octombrie 2021.

Examinând critica formulată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.

În faza judecării apelului, Curtea de Apel Bucureşti a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale a inculpatului A., ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.

În acest context jurisprudenţial obligatoriu, rezultă că, raportat la aspectele factuale definitiv reţinute prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani şi a început să curgă în luna octombrie 2013, data epuizării infracţiunii de care a fost acuzat inculpatul A..

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, în luna octombrie 2021.

Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte constată că, în raport de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, în cauză este incident principiul legii penale mai favorabile, astfel cum este definit de dreptul intern, eventuala înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate fiind contrară elementelor de interpretare oferite de instanţa de contencios european.

În acest sens, relevant este paragraful 209 din decizia amintită, în cuprinsul căruia Curtea de Justiţie a Uniunii Europene precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, raportat la considerentele regăsite în Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi care au stat la baza sancţionării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în speţă este incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".

În consecinţă, în privinţa inculpatului A. este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., soluţia dispusă prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 25/A din data de 10 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 25/A din data de 10 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2023.