Criminal casation review: whether driving past the accident scene before being stopped constitutes a consummated offense under Art. 338(1) C. pen. or an unpenalized attempt

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 52/2021 pronunţată la data de 16.03.2021 de Tribunalul Bihor, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpa, prev. de art. 192 alin. (2), alin. (3) C. pen.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementara a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce vehicule categoria B, C şi D conform anexei nr. 1 a O.U.G. nr. 195/2002, actualizata, pe o durata de 3 ani, care s-a dispus a se executa de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce vehicule categoria B, C şi D conform anexei nr. 1 a O.U.G. nr. 195/2002, actualizată.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (1) C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 C. proc. pen. cu referire la art. 1357, art. 1391 alin. (2) şi alin. (4) C. civ., s-au admis, în parte, acţiunile civile exercitate de părţile civile B., C., şi D. (decedata) prin succesor C. şi, în temeiul art. 86 C. proc. pen. cu referire la Decizia nr. 1/2016 a ICCJ, a fost obligată partea responsabilă civilmente, societatea de asigurări E. din Ungaria, prin reprezentant legal F. SA plata sumei de 30.000 euro către fiecare parte civilă, cu titlu de daune morale şi la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, calculate în conformitate cu disp. art. 21 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 132/2017 până la data plaţii efective.

S-a respins acţiunea civilă exercitată de părţile civile B., C. şi D. (decedata) prin succesor C. împotriva persoanei responsabile civilmente F. SA cu sediul procesual ales la Sucursala Oradea, jud. Bihor, ca nefondata.

S-au respins celelalte pretenţii civile, ca neîntemeiate.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5000 RON (3600 RON în cursul urmăririi penale şi 1400 RON în cursul judecăţii), cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat. În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata către părţile civile B., C. şi D. (decedata) prin succesor C., a sumei de 2000 RON pentru fiecare în parte, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 114 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, prezenta hotărâre s-a dispus a se comunica şi IPJ Bihor în vederea anularii permisului de conducere şi în vederea punerii în executare a pedepselor complementare. În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A.

Împotriva mai sus menţionate sentinţe au declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, părţile civile B., C. în nume propriu şi ca succesor al părţii civile decedate D., partea responsabilă civilmente SC F. SA şi inculpatul A.

Prin Decizia nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de părţile civile B., C. în nume propriu şi ca succesor al părţii civile decedate D. împotriva Sentinţei penale nr. 52/2021 pronunţată la data de 16 martie 2021 de Tribunalul Bihor.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, partea responsabilă civilmente SC F. SA şi de către inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 52/2021 pronunţată la data de 16 martie 2021 de Tribunalul Bihor.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa atacată şi rejudecând:

S-a înlăturat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., constând în dreptul de a conduce vehicule categoria B, C şi D conform anexei nr. 1 a O.U.G. nr. 195/2002, actualizată pe o durată de 3 ani, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceluiaşi drept, aplicate pe lângă pedeapsa principală de 3 ani închisoare la care inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) şi (3) C. pen.

S-au înlăturat dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., privind achitarea inculpatul A. de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

În baza art. 338 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele principale aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea 3 ani închisoare la care s-a adăugat sporul fix şi obligatoriu de 8 luni închisoare (1/3 din pedeapsa de 2 ani închisoare) şi s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare prin privare de libertate.

S-au reformat dispoziţiile privind obligarea părţii responsabile civilmente E. la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% aferente sumelor de câte 30.000 euro, la plata cărora a fost obligată în favoarea părţilor civile B., C. şi D., prin succesor C., în sensul că acestea sunt datorate de la cea de a unsprezecea zi de la data primirii hotărârii judecătoreşti definitive, în baza dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 şi norma ASF 23/2014.

S-a înlăturat dispoziţia privind aplicarea dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, referitoare la comunicarea hotărârii către IPJ Bihor în vederea anulării permisului de conducere şi în vederea punerii în executare a pedepselor complementare.

S-au înlăturat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2008, privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, privind prelevarea de probe biologice de la inculpatul A.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligate părţile civile B., C. în nume propriu şi ca succesor al părţii civile decedate D. la plata sumei de câte 2.100 RON, fiecare, cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, părţii responsabile civilmente SC E. prin reprezentant SC F. SA şi de inculpatul A. au rămas în sarcina statului.

Curtea de Apel Oradea, cu privire la infracţiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen. a reţinut că din probatoriul administrat în cauză şi analizat rezultă existenţa accidentului rutier comis pe drumurile publice şi anume strada x din Oradea, în care au fost implicate patru autovehicule, autoturismul condus de inculpat, autoturismul condus de victimă şi autoutilitarele conduse de martorii G. şi H. şi care a cauzat decesul a două persoane.

Dispoziţiile art. 77 din O.U.G. nr. 195/2002 impun o conduită obligatorie persoanelor implicate sau care au cunoştinţă de un accident de circulaţie. Din interpretarea acestui text de lege rezultă că nu orice persoană aflată în perimetrul accidentului poate fi considerată apriori ca fiind una din cele căreia legea impune o anumită conduită. Analiza textului de lege duce la concluzia că conduita impusă de această normă revine în primul rând conducătorului vehiculului implicat într-un accident de circulaţie cu victime care, pe lângă obligaţia de anunţare imediată a organelor de poliţie şi a ambulanţei, trebuie să nu părăsească locul faptei şi nici să nu modifice sau să şteargă urmele accidentului.

Pentru această persoană, obligaţia impusă de lege există indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia sa în producerea accidentului rutier. O a doua categorie vizată de obligaţia impusă de dispoziţiile art. 77 din O.U.G. nr. 195/2002 este orice altă persoană care este implicată sau are cunoştinţă despre accident. Această persoană are obligaţia de a anunţa producerea evenimentului rutier prin apelarea numărului de urgenţă, dar nu toate aceste persoane au obligaţia să rămână până la sosirea organelor de poliţie şi să aştepte încuviinţarea acestora pentru părăsirea locului faptei. Este firesc să fie aşa deoarece nu se poate stabili în mod constituţional o obligaţie nenecesară în sarcina tuturor persoanelor prezente. Scopul reglementării este acela de a separa persoanele neimplicate, sau care nu cunosc date despre accident de cele implicate sau care cunosc date relevante şi de a le responsabiliza pe acestea din urmă să sprijine organele de urmărire penală în cercetarea unor infracţiuni de vătămare corporală din culpă, ori ucidere din culpă. Prin persoana implicată în accidentul de circulaţie se înţelege persoana care a provocat nemijlocit accidentul sau care a suferit o vătămare sau/şi al cărui vehicul a fost avariat în accident. În schimb persoana care are cunoştinţă despre accidentul de circulaţie este aceea care conducând un alt vehicul în perimetrul locului unde s-a produs accidentul a contribuit, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puţin la crearea unei condiţii oricât de îndepărtate pentru accident.

Dispoziţiile art. 338 C. pen. cer ca subiectul activ să fie unul calificat doar în anumite condiţii, dar acestea nu au relevanţă în cauză, întrucât persoana inculpatului nu face parte din categoria instructorilor auto aflaţi în procesul de instruire sau a examinatorului autorităţii competente aflat în procesul desfăşurării probei practice pentru obţinerea permisului de conducere. În celelalte cazuri, legea nu cere o calitate specială pentru subiectul activ, infracţiunea poate fi săvârşită de "conducătorul vehiculului ... implicat într-un accident de circulaţie".

S-a apreciat că inculpatul A. poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., întrucât este persoana care a provocat accidentul, întrucât acesta este cel care a determinat coliziunea iniţială dintre autoturismul său şi cel al victimelor cu consecinţa schimbării traiectoriei acestuia din urmă, pătrunderii pe contrasens şi impactul cu vehiculul condus de martorul G., în urma căruia a survenit decesul victimelor.

Elementul material al formei de bază se comite prin acte comisive şi anume prin părăsirea locului accidentului fără încunoştinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei. Prin părăsire se înţelege acţiunea de a pleca sau a se îndepărta de ceva. Sintagma locul accidentului utilizată de art. 338 alin. (1) C. pen. nu are o definiţie legală, dar doctrina şi jurisprudenţa au relevat că prin acesta se înţelege suprafaţa de teren pe care s-a produs acţiunea sau inacţiunea ce a generat accidentul, pe care a fost produsă vătămarea cu consecinţe dăunătoare asupra integrităţii corporale ori a sănătăţii şi pe care se găsesc urme care pot fi utile pentru stabilirea cauzelor şi condiţiilor acestora.

Curtea de apel a reţinut că după producerea accidentului, inculpatul a recunoscut faptul că şi-a continuat deplasarea, dar pe o distanţă scurtă până când a putut opri în condiţii de siguranţă. Planşa întocmită cu ocazia cercetării la faţa locului a constatat prezenţa autoturismului inculpatului la o distanţă de aproximativ 100 de metri de locul impactului. Organele de poliţie care s-au deplasat la locul accidentului l-au găsit acolo pe inculpat. Discuţia care poate să aibă loc este dacă locul unde se afla autoturismul condus de inculpat se afla sau nu în perimetrul accidentului.

Analizând schiţa întocmită de organele de poliţie cu ocazia cercetării la faţa locului, Curtea a constatat că distanţele implicate între autovehiculele x sunt mici cuprinse între 4,1 metri, respectiv 4,8 metri, pe când distanţa dintre ultimul dintre acestea şi autoturismul condus de inculpat este de 106,40 de metri. Dacă toate celelalte autoturisme se aflau grupate în locul impactului sau în apropierea acestuia, autoturismul inculpatului era la o distanţă considerabilă. Ca atare, Curtea a concluzionat că deşi menţionat pe schiţa respectivă, locul în care a fost găsit autoturismul inculpatului nu face parte din perimetrul accidentului.

Faptul că inculpatul susţine că a oprit autoturismul doar atunci când a putut să o facă în condiţii de siguranţă este contrazis de declaraţiile martorilor I. şi J. Astfel, martorul I. a arătat că după ce a văzut accidentul rutier a constatat că autoturismul condus de inculpat a continuat să se deplaseze cu o viteză de aproximativ 50 - 60 km/h fără a da impresia că urmează să oprească, motiv pentru care a pornit în urmărirea sa. Dacă susţinerea inculpatului că după producerea accidentului a frânat şi a încercat să oprească cât mai aproape de locul accidentului ar fi reală martorul I. ar fi trebuit să observe momentul în care inculpatul a acţionat sistemul de frânare care ar fi coincis cu aprinderea stopurilor. Curtea a apreciat că lipsa oricărei referiri la aprinderea stopurilor autoturismului condus de inculpat echivalează cu neacţionarea sistemului de frânare de către acesta în condiţiile în care declaraţia martorului I. este extrem de detaliată, relatând cu lux de amănunte conduita inculpatului şi a victimei, atât înainte de producerea accidentului, cât şi în timpul acestuia. Modul în care a înţeles martorul să procedeze după impact relevă faptul că acesta a fost foarte atent la conduita inculpatului post impact.

Curtea a considerat că oprirea inculpatului în apropierea locului accidentului se datorează conduitei martorului I. care a făcut demersuri pentru a-l stopa în trafic. Pentru reţinerea acestei conduite, Curtea a avut în vedere atât declaraţia acestuia, cât şi declaraţia martorei J.. Deşi există anumite diferenţe între declaraţiile succesive ale acesteia, acestea nu sunt esenţiale şi aşa cum s-a arătat anterior, se datorează vârstei la care a perceput în mod direct cele întâmplate (12 ani), impactul pe care l-a avut asupra sa impactul evenimentului rutier la care a asistat şi intervalele mari de timp scurse între audierile sale. Declaraţia martorului K. pe care inculpatul înţelege să o folosească în favoarea sa este de fapt irelevantă. Martorul arată că se afla mult în spatele autoturismelor implicate în coliziunea iniţială, nu a văzut impactul, ci doar urmările acestuia, a fost oprit câteva minute deoarece nu putea trece de locul accidentului şi abia după aceea a ajuns la locul unde se afla oprit autoturismul inculpatului şi a discutat cu acesta. Martorul nu face nicio referire relevantă la posibilitatea inculpatului de a opri anterior poziţiei în care se afla. Dimpotrivă, martorul arată cu ocazia audierii sale în faţa instanţei de apel că dacă ar fi dorit să oprească mai repede şi nu în apropierea autoturismului inculpatului ar fi putut.

Apărarea inculpatului, pornind de la concluziile rapoartelor de expertiză criminalistică întocmite în cauză privind intervalul de timp în care autoturismul putea opri în funcţie de viteza iniţială şi de distanţa parcursă deşi pare a fi întemeiată pe elemente obiective este nefondată.

Instanţa de apel nu a contestat modul de calcul al expertului privind posibilitatea de oprire în raport de timp şi viteză, dar a reţinut că inculpatul a oprit la o distanţă dublă faţă de cea reţinută de expert ca fiind cea în care autoturismul ar fi putut opri dacă ar fi condus cu o viteză de 70 km/h. Ori, viteza avută de inculpat în momentul producerii impactului este una inferioară acestei valori, după cum rezultă din declaraţia sa în care se arată că ar fi condus cu o viteză de 60 - 70 km/h, declaraţia martorului I. care arată că după impact inculpatul se deplasa cu o viteză de 50 - 60 km/h. Un alt aspect relevant pentru înlăturarea apărării inculpatului, s-a apreciat că este acela că potrivit schiţei întocmite de organele de poliţie care au efectuat cercetarea la faţa locului distanţa de 106,4 metri nu este calculată de la locul impactului şi autoturismul inculpatului, ci dintre acesta şi ultimul autovehicul implicat în coliziune, cel al martorului H. În mod evident impactul dintre autoturismul inculpatului şi cel al victimelor s-a produs la o distanţă superioară celei de 106,4 metri prin urmare timpul de reacţie este mai mare decât cel susţinut de inculpat, iar distanţa parcursă de acesta după impact este de asemenea mai mare.

Infracţiunea reglementată de art. 338 alin. (1) C. pen. este o infracţiune de pericol abstract, prin urmare săvârşirea acţiunii incriminate generează automat urmarea imediată, constând în starea de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere, legătura de cauzalitate rezultând ex re.

Sub aspect subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. În speţă inculpatul a săvârşit infracţiunea cu intenţie indirectă, realizând că a fost implicat într-un accident de circulaţie şi a acceptat producerea stării de pericol.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea a reţinut că fapta inculpatului este tipică, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv şi constituie infracţiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

Inculpatul a solicitat schimbarea de încadrare juridică din forma consumată în forma tentată. Infracţiunea este una instantanee, ea se săvârşeşte în momentul în care acesta a depăşit perimetrul accidentului fiind fără nicio relevanţă faptul că a oprit voluntar sau nu în apropierea acestuia şi după aceea s-a întors la locul impactului, motiv pentru care a fost respinsă cererea formulată de inculpat.

Hotărârea din apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 25 ianuarie 2023, iar data până la care inculpatul A. avea posibilitatea să declare recurs în casaţie este 27 februarie 2023, inclusiv.

Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie la data de 13 februarie 2023, prin avocat L., conform împuternicirii avocaţiale aflate la fila x verso din dosarul de recurs în casaţie al Curţii de Apel Oradea.

În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie, invocând cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat că, în mod greşit, a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen. În acest sens, a precizat că a fost prezent efectiv în câmpul desfăşurării cercetării şi a interacţionat efectiv cu autorităţile.

Ca atare, necontestând starea de fapt reţinută în sarcina sa în considerentele deciziei Curţii, se poate valida concluzia că a încercat să părăsească locul accidentului, însă datorită intervenţiei martorului I. actul de părăsire nu s-a consumat.

Curtea, textual, (pag. 16 alin. (3) din Decizie) a arătat că, având în vedere că deşi oprirea după producerea accidentului nu a fost rezultatul voinţei sale, ci intervenţiei martorului I., acesta a rămas la locul accidentului având o colaborare cu organele judiciare. Conform legii, însă, actele de pregătire şi tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală. Consumarea infracţiunii presupune efectuarea totală a elementului material (mai exact consumarea presupune ca autorităţile prezente la locul accidentului să nu mă fi găsit, să nu mă fi putut identifica la momentul efectuării constatărilor).

Pentru argumentele de mai sus, chiar acceptând starea de fapt reţinută prin decizia recurată, în opinia sa, rezultă că hotărârea de condamnare a fost dispusă pentru comiterea infracţiunii de tentativă la părăsirea locului accidentului, faptă neincriminată de C. pen.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată tuturor participanţilor, iar până la expirarea termenul de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27 martie 2023, iar la înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursurilor în casaţie era îndeplinită.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise, iar la data de 21 aprilie 2023 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.

Prin încheierea din 25 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017. S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători. S-a acordat termen la data de 20 iunie 2023, pentru când s-a dispus citarea recurentului inculpat A., a părţilor civile B., C. şi a părţii responsabile civilmente SC F. SA, cu încunoştinţarea apărătorilor aleşi.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., Decizia penală nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie întruneşte condiţiile de formă prevăzute de art. 435 - 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele, domiciliul inculpatului care a exercitat calea de atac, hotărârea atacată, precum şi semnătura persoanei care a redactat cererea, în speţă avocatul inculpatului, calea de atac fiind promovată în termen legal. S-a menţionat că şi condiţia reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. este îndeplinită de calea de atac promovată de inculpat, acesta invocând cazul de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greşit, a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen., întrucât fapta, aşa cum a fost reţinută, nu este incriminată de legea penală (în fapt, fiind vorba de o tentativă la părăsirea locului accidentului).

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Jurisprudenţa constantă a instanţei supreme a statuat că acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele inculpatului recurent sunt, în esenţă, în sensul că fapta nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă şi nici subiectivă, întrucât, pe de o parte, nu a părăsit locul accidentului, ci a rulat mai departe pentru a putea opri în siguranţă, iar organele de poliţie care au sosit la faţa locului l-au identificat acolo unde era oprit. Pe de altă parte, a susţinut că, aşa cum a fost reţinută situaţia de fapt de către instanţa de apel, eventual, s-ar putea reţine o tentativă la infracţiunea de părăsirea locului accidentului, care nu este incriminată.

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la infracţiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., constă în faptul că inculpatul A., la data de 06.01.2016, în jurul orei 14:00, în timp ce a condus autoturismul marca x, având nr. de înmatriculare x, eliberat de către autorităţile din Ungaria, pe banda a doua de circulaţie (de lângă axul drumului) a străzii Ogorului, situată în municipiul Oradea, judeţul Bihor, din direcţia str. x către str. x x, întrucât nu s-a asigurat corespunzător cu ocazia efectuării manevrei de schimbare a direcţiei de mers, prin trecerea de pe banda a doua de circulaţie pe banda întâi, a acroşat autoturismul marca x, având nr. de înmatriculare x, eliberat de către autorităţile din Italia, condus de către victima C., având-o ca pasager, pe scaunul dreaptă faţă, pe victima M. iar, în urma coliziunii dintre cele două autovehicule, numitul C. a pierdut controlul autoturismului pe care-l conducea, pătrunzând pe sensul opus de mers şi intrând în coliziune frontală cu autotractorul marca x, având nr. de înmatriculare x, condus de către martorul G., fiind ulterior acroşat şi de către autoutilitara marca x, având nr. de înmatriculare x, condusă de către martorul H., rezultând, la aceeaşi dată, decesul victimelor C. şi M. După coliziunea dintre autoturismul său şi cel al victimelor, inculpatul şi-a continuat deplasarea fapt observat de martorul I. care conducea autoturismul x cu numărul de înmatriculare x pe banda întâi de circulaţie, deplasându-se în acelaşi sens cu aceştia. Acesta a văzut producerea accidentului şi pentru că i se părea că inculpatul nu intenţionează să oprească a pornit în urmărirea sa şi a reuşit oprirea sa în trafic.

În raport cu consideraţiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., corespund faptei reţinute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului s-a concretizat în acţiunea de a pleca, de a se îndepărta de locul accidentului.

Similar instanţei de apel, Înalta Curte constată că sintagma locul accidentului utilizată de art. 338 alin. (1) C. pen. nu are o definiţie legală, dar doctrina şi jurisprudenţa a relevat că prin acesta se înţelege suprafaţa de teren pe care s-a produs acţiunea sau inacţiunea ce a generat accidentul, pe care a fost produsă vătămarea cu consecinţe dăunătoare asupra integrităţii corporale ori a sănătăţii şi pe care se găsesc urme care pot fi utile pentru stabilirea cauzelor şi condiţiilor acestora.

După producerea accidentului inculpatul a recunoscut faptul că şi-a continuat deplasarea, dar pe o distanţă scurtă până când a putut opri în condiţii de siguranţă.

Aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel, autoturismul inculpatului a fost identificat de organele de poliţie la o distanţă de 106,40 de metri de locul impactului, pe când distanţele între autovehiculele x, implicate în accident, sunt mult mai mici, cuprinse între 4,1 metri, respectiv 4,8 metri. De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că timpul necesar opririi de la viteza de 70 km/h, pe un carosabil umed, este de 2,7 secunde, cu spaţiul teoretic de oprire de 53,4 m, iar la o viteză de 90 km/h este de 3,6 secunde, cu spaţiul teoretic de oprire de 80,4 m, în condiţiile în care nu s-a putut stabili cu certitudine viteza cu care a circulat inculpatul la volanul autoturismului x.

Or, instanţa de apel a reţinut că inculpatul se afla la o distanţă mai mare decât cea menţionată în expertiză, dar şi că oprirea nu a fost voluntară, ci ca urmare a activităţii martorul I., care văzând producerea accidentului şi pentru că i s-a părut că inculpatul nu intenţionează să oprească a pornit în urmărirea sa şi a reuşit oprirea în trafic.

În această situaţie, Înalta Curte constată că inculpatul a părăsit locul accidentului, elementul material al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia concretizându-se în acţiunea de a se îndepărta de locul accidentului.

Infracţiunea reglementată de art. 338 alin. (1) C. pen. este o infracţiune de pericol abstract, prin urmare săvârşirea acţiunii incriminate generează automat urmarea imediată constând în starea de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere, legătura de cauzalitate rezultând ex re.

Ca atare, fapta comisă de recurentul inculpat, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel din coroborarea probelor administrate în cauză, îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă, existând identitate între conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării prev. de art. 338 alin. (1) C. pen. sub aspectul laturii obiective.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine nici apărarea recurentului inculpat în sensul că fapta sa este doar o tentativă la infracţiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul inculpat potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite condiţiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenţiei la săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa, Înalta Curte reţine că susţinerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază că, prin motivele invocate, recurentul inculpat urmăreşte a se constata absenţa elementului subiectiv al infracţiunii, aspect ce antamează împrejurări cu un pronunţat caracter factual, ce ar contura atitudinea psihică a inculpatului faţă de faptă şi urmările sale şi care sunt circumscrise temeiniciei hotărârii recurate, iar nu legalităţii acesteia.

Înalta Curtea reaminteşte faptul că din jurisprudenţa actuală rezultă că verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective, nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen." (deciziile nr. 231/RC/2019, 121/RC/2019, 109/RC/2020 etc.).

Totodată, în cadrul definiţiei legale a infracţiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opţiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înţeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată de norma penală.

În acest context, reiterând scopul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că vinovăţia, ca element subiectiv al unei infracţiuni şi, implicit, elementele factuale care au stat la baza reţinerii sale prin decizia recurată nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie în baza cazului de casare invocat în speţă ori al vreunui alt caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Faţă de soluţia dispusă, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2023.

GGC - ED