Scope of post-conviction review under Article 595 CPP: rejection of tax evasion statute of limitations and money laundering decriminalization arguments.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 56 din 24 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2023, în baza art. 595 C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 221/A/24 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Contestatorul condamnat A. a formulat o contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 221/A/24 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii, în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, contestatorul a invocat faptul că, ulterior condamnării, s-a publicat în Monitorul Oficial Legea nr. 129/2019, care exclude posibilitatea ca cel care este subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, să poate avea şi calitatea de subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor. Această ipoteză nu exista înainte de rămânerea definitivă a hotărârii, astfel încât trebuie să se constate apariţia unei legi penale noi sub aspectul reconfigurării elementelor de tipicitate ale acestei infracţiuni.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, s-a făcut trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, respectiv la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/2022, care trebuie asimilate unei legi mai favorabile, astfel cum se prevede în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 651/2018. Ca atare, în toate situaţiile în care nu a fost posibilă valorificarea acestora pe calea contestaţiei în anulare, există dreptul de a le invoca ca lege penală mai favorabilă, în baza art. 595 C. proc. pen.

Analizând contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Potrivit art. 595 C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 C. pen.

În speţă, prin Sentinţa penală nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 221/A/24 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printre altele, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 386 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată astfel: din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen. În temeiul art. 65 C. pen. din 1969 şi art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale. În temeiul art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen. În temeiul art. 65 C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. În temeiul art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare. În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 raportat la art. 65 alin. (2) din acelaşi act normativ, inculpatul urmează să execute pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale rezultante. În temeiul art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale rezultante.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 595 C. proc. pen., reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, pentru intervenţia unei legi penale noi, se poate face când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută.

În cuprinsul contestaţiei deduse judecăţii în prezenta cauză, contestatorul a invocat, în mod neîntemeiat, intervenţia unei legi penale noi care nu ar mai prevede ca infracţiune fapta de spălare a banilor, pentru care petentul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În realitate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 coroborate cu art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare, având în vedere că reconfigurarea elementelor constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor prin Legea nr. 129/2019 nu a restrâns sfera de aplicare a infracţiunii şi nu a lăsat fapta concretă în afara ilicitului penal.

S-a reţinut că nici celălalt temei, prevăzut de art. 595 alin. (1) C. proc. pen., invocat de contestator, nu este incident de vreme ce în privinţa infracţiunii de evaziune fiscală nu a intervenit o lege care să prevadă o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, prin Sentinţa penală nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 221/A/24 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, A. a fost condamnat pentru infracţiunea de evaziune fiscală la pedeapsa de 6 ani închisoare.

Prin urmare, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evaziune fiscală se încadrează în limitele de pedeapsă stabilite prin Legea nr. 241/2005.

Având în vedere faptul că nu a intervenit o lege penală mai favorabilă, care să prevadă o pedeapsă mai uşoară şi că nu au intervenit modificări ale elementelor constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor, în baza art. 595 C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul A.

Împotriva Sentinţei penale nr. 56 din 24 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2023, a formulat contestaţie condamnatul A.

În susţinerea căii de atac, în esenţă, contestatorul A. a arătat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, a intervenit o lege care a modificat elementele de tipicitate ale acesteia. Astfel, hotărârea de condamnare a rămas definitivă în iunie 2019, iar în 11 iulie 2019 s-a publicat în Monitorul Oficial Legea nr. 129/2019. În opinia contestatorului, în cauză, fapta de spălare de bani constă în ascunderea sursei ilicite a banilor prin cumpărarea unor ceasuri de lux, putând fi transpusă în dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, conform cărora această faptă poate fi săvârşită de o terţă persoană, care vrea să sprijine pe autorul infracţiunii din care provin bunurile, în sensul de a disimula aceste bunuri. Aşadar, potrivit legii noi (art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019), nu poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare de bani cel care este şi autorul infracţiunii din care provin banii.

Făcând referire la Decizia nr. 13/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, contestatorul a arătat că în procedura prevăzută de art. 595 C. proc. pen. se poate dispune înlăturarea executării unei pedepse sau a unei părţi din pedeapsă, care nu mai are fundament în lege. Or, în fondul legislativ actual, nu mai există un fundament ca să execute o pedeapsă pentru infracţiunea de spălare a banilor, nemaiputând fi condamnat, întrucât nu mai are calitatea de subiect activ.

Referitor la infracţiunea de evaziune fiscală, contestatorul a învederat că pentru faptele comise în anul 2010 a intervenit prescripţia răspunderii penale. În acest sens, a arătat că este adevărat că i-a fost respinsă contestaţia în anulare formulată cu privire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale, însă aduce în discuţie aplicarea neunitară a celor statuate prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022. Astfel, cu toate că exista o decizie a Curţii Constituţionale care reprezenta legea penală mai favorabilă în ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale, nu a beneficiat de aplicarea acestei decizii, având în vedere că i-a fost respinsă contestaţia în anulare. Drept urmare, în baza celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018 (în sensul că reprezintă lege penală mai favorabilă orice decizie de admitere pronunţată de instanţa de contencios constituţional), poate formula aceste apărări şi potrivit dispoziţiilor art. 595 C. proc. pen., întrucât a intervenit o lege penală mai favorabilă care nu a fost aplicată în timpul judecării cauzei.

În privinţa plăţii prejudiciului, contestatorul a susţinut că, deşi nu a plătit efectiv prejudiciul, în anul 2010 a fost instituit sechestrul asigurător asupra tuturor bunurilor sale, valoarea acestora depăşind cu mult cuantumul prejudiciului, iar în timpul judecăţii şi-a dat acordul pentru valorificarea bunurilor pentru care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii. Prin urmare, dacă acestea ar fi fost valorificate, prejudiciul ar fi fost acoperit şi instanţa trebuia să dispună încetarea procesului penal.

În concluzie, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată.

Analizând hotărârea contestată, în raport cu susţinerile contestatorului A. şi cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 595 alin. (1) C. proc. pen., "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen.". Art. 4 C. pen. are în vedere aplicarea legii penale de dezincriminare, iar art. 6 din acelaşi act normativ priveşte aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.

În cauză, prin Sentinţa penală nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 221/A/24 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printre altele, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 386 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată astfel: din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.

Invocând dispoziţiile art. 595 C. proc. pen., contestatorul A. a susţinut, în esenţă, că ulterior pronunţării soluţiei de condamnare pentru infracţiunea de spălare a banilor, s-a publicat în Monitorul Oficial Legea nr. 129/2019, care exclude posibilitatea ca cel care este subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, să poate avea şi calitatea de subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor. În opinia contestatorului, în cauză, fapta de spălare de bani constă în ascunderea sursei ilicite a banilor prin cumpărarea unor ceasuri de lux, putând fi transpusă în dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, conform cărora această faptă poate fi săvârşită de o terţă persoană, care vrea să sprijine pe autorul infracţiunii din care provin bunurile, în sensul de a disimula aceste bunuri. Drept urmare, contestatorul a apreciat că trebuia să se constate apariţia unei legi penale noi sub aspectul reconfigurării elementelor de tipicitate ale infracţiunii de spălare a banilor şi, în aceste condiţii, nu se mai putea dispune o soluţie de condamnare, întrucât nu mai avea calitatea de subiect activ.

Cu privire la limitele analizei pe care instanţa o poate efectua în cadrul unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 595 C. proc. pen., trebuie subliniat că apărările formulate de contestator sunt verificate prin raportare la situaţia de fapt şi la încadrarea juridică reţinute în hotărârea contestată.

Deopotrivă, trebuie subliniat că nu există dezincriminare atunci când norma de incriminare din legea veche se regăseşte în legea nouă.

Instanţa constată că, aşa cum rezultă din motivele de contestaţie, condamnatul A. nu invocă dezincriminarea faptei de spălare de bani, ci contestă încadrarea juridică stabilită în cauză, însă, în prezentul cadru procesual, reprezentat de dispoziţiile art. 595 C. proc. pen., nu se poate proceda la schimbarea încadrării juridice, care este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), în baza cărora contestatorul A. a fost condamnat prin hotărârea contestată, "Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani: (...) b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; (...)".

În actuala reglementare, conform art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, "Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani: (...) b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi, a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; (...)".

Aşadar, norma de incriminare din legea veche, prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), în baza căreia s-a dispus soluţia de condamnare în ceea ce îl priveşte pe contestatorul A. (pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani), se regăseşte în legea nouă în cuprinsul dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019.

În privinţa infracţiunii de evaziune fiscală, contestatorul a susţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/2022 trebuie asimilate unei legi mai favorabile, astfel cum se prevede în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 651/2018 şi, în situaţia în care nu este posibilă valorificarea acestora pe calea contestaţiei în anulare (respectiv a apărării privind incidenţa prescripţiei răspunderii penale), are dreptul să le invoce ca lege penală mai favorabilă, în baza art. 595 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că ipoteza de aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei reglementată de art. 6 C. pen. are ca premisă faptul că legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţă sau, deşi prevede o pedeapsă din aceeaşi specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa concret aplicată de către instanţă. Aşadar, din perspectiva art. 6 C. pen., nu prezintă importanţă modificarea condiţiilor de tragere la răspundere penală ori criteriile de stabilire sau individualizare a sancţiunii.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, prin intermediul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 595 C. proc. pen. nu se poate analiza prescripţia răspunderii penale (cauză care înlătură răspunderea penală), incidenţa acesteia putând fi examinată doar în cadrul unei căi extraordinare de atac (contestaţia în anulare).

Tot cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, contestatorul a susţinut că, deşi nu a plătit efectiv prejudiciul, în anul 2010 a fost instituit sechestrul asigurător asupra tuturor bunurilor sale, valoarea acestora depăşind cu mult cuantumul prejudiciului, iar în timpul judecăţii şi-a dat acordul pentru valorificarea bunurilor pentru care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii. Prin urmare, dacă acestea ar fi fost valorificate, prejudiciul ar fi fost acoperit şi instanţa trebuia să dispună încetarea procesului penal.

Referitor la această critică, instanţa constată că, în cauză, nu a fost achitat prejudiciul în cursul judecăţii, iar împrejurarea invocată de contestatorul A. (în sensul că prejudiciul ar fi fost acoperit dacă ar fi fost valorificate bunurile asupra cărora a fost instituit sechestrul asigurător în anul 2010) nu poate fi echivalată cu achitarea prejudiciului.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 56 din 24 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2023.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 90 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 56 din 24 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2023.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 90 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2023.

GGC - ED