Cassation appeals against tax evasion convictions for unrecorded revenue rejected as unfounded

Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii A. şi SC B. împotriva Deciziei penale nr. 769/A din 20 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 243 din 3.09.2021, pronunţată de Tribunalul Argeş s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi cu referire la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (faptă comisă în perioada 01.07.2011 - 31.08.2013). În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) şi g) - dreptul de a ocupa funcţia de administrator al persoanelor juridice de drept privat. În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) şi g) - dreptul de a ocupa funcţia de administrator al persoanelor juridice de drept privat.

S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen. (fapta din data de 21.04.2016), pentru săvârşirea căreia inculpatul A. a fost condamnat, prin Sentinţa penală nr. 15/31.01.2018 pronunţată de Judecătoria Răcari, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 477/20 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, la pedeapsa de 8 luni închisoare, interzicându-i-se totodată, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 1 an, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., şi a aceloraşi drepturi ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 97 alin. (1) din C. pen., s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 8 luni închisoare, aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 15/31.01.2018, pronunţată de Judecătoria Răcari în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 477/20 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

În temeiul art. 38 alin. (2) din C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. cu referire la art. 40 alin. (1) din C. pen., s-a contopit pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată, cu pedeapsa de 8 luni închisoare şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu prevăzut de lege de o treime din totalul celeilalte pedepse (respectiv 2 luni şi 20 zile), urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani, 2 luni şi 20 de zile închisoare.

În temeiul art. 60 din C. pen., pedeapsa de 6 ani, 2 luni şi 20 de zile închisoare s-a dispus a se executa în regim de detenţie.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-au contopit pedepsele complementare şi s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală de 6 ani, 2 luni şi 20 de zile închisoare, pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) şi g) - dreptul de a ocupa funcţia de administrator al persoanelor juridice de drept privat, pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 45 alin. (4) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa complementară rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. executată, de la data rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 15/31.01.2018, pronunţată de Judecătoria Răcari, în Dosarul nr. x/2017, prin Decizia penală nr. 477/20 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen., s-au contopit pedepsele accesorii şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie rezultantă a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) şi g) - dreptul de a ocupa funcţia de administrator al persoanelor juridice de drept privat.

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1), art. 136 şi art. 137 alin. (4) lit. d) din C. pen. şi cu referire la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata SC B. SRL la pedeapsa de 200 de zile amendă pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (faptă comisă în perioada 01.07.2011 - 31.08.2013).

În temeiul art. 137 alin. (3) din C. pen., s-a fixat cuantumul unei zile amendă la suma de 500 RON şi, prin urmare, valoarea amenzii penale la care a fost condamnată SC B. SRL de 100.000 RON.

În temeiul art. 138 şi art. 145 din C. pen., s-a aplicat inculpatei SC B. SRL pedeapsa complementară a publicării dispozitivului hotărârii definitive de condamnare, în extras, într-un ziar cu acoperire naţională, pe cheltuiala sa. În temeiul art. 145 alin. (2) şi (5) din C. pen., publicarea se va face o singură dată şi fără dezvăluirea identităţii celorlalte persoane din dosar.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 1357 şi urm. C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de Statul român prin MFP - ANAF - DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş şi au fost obligaţi inculpaţii A. şi SC B. SRL, în solidar, la plata către partea civilă Statul român a sumei de 3.084.134 RON (3.114.134 RON - 30.000 RON), la care s-au adăugat sumele reprezentând obligaţii fiscale accesorii sumei de 3.114.134 RON, datorate în condiţiile C. proc. fisc.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa nr. 830/P/2013 emisă în data de 14.08.2014 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, asupra bunurilor mobile şi imobile menţionate în cuprinsul acesteia, aparţinând inculpaţilor A. şi SC B. SRL, până la concurenţa sumei de 2.100.000 RON.

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpaţilor A. şi SC B. SRL, până la concurenţa sumei de 984.134 (3.114.134 RON - 2.100.000 RON - 30.000 RON) şi a sumei reprezentând obligaţiile fiscale accesorii sumei de 3.114.134 RON, calculate în condiţiile C. proc. fisc. În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, copia dispozitivului acesteia se va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului. În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata următoarelor sume cu titlu de cheltuieli de judecată: A. - 5.500 de RON din care 5.000 de RON reprezentând cheltuieli efectuate în cursul UP, SC B. SRL - 5.500 de RON din care 5.000 de RON reprezentând cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale. În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial al apărătorului din oficiu, av. C. - împuternicirea avocaţială nr. x/09.03.2020, în cuantum de 217 RON s-a dispus a se suporta din fondurile MJ.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul A., în perioada 01.07.2011 - 30.06.2014, în urma activităţii de comercializare a produselor de panificaţie şi patiserie, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a obţinut venituri totale în sumă de 21.515.344 RON, care nu au fost înregistrate în contabilitatea SC B. SRL SRL, cauzând în acest mod bugetului de stat un prejudiciu în valoare totală de 3.264.737 RON, din care suma de 3.017.667 RON reprezintă TVA, iar suma de 247.070 RON, reprezintă impozitul pe profit. Inculpata SC B. SRL, în perioada 01.07.2011 - 30.06.2014, în urma activităţii de comercializare a produselor de panificaţie şi patiserie, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a obţinut venituri totale în sumă de 21.515.344 RON, care nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii, a cauzat în acest mod bugetului de stat un prejudiciu în valoare totală de 3.264.737 RON, din care suma de 3.017.667 RON reprezintă TVA, iar suma de 247.070 RON reprezintă impozitul pe profit.

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpaţii A. şi SC B. SRL şi partea civilă Statul român prin MFP - ANAF - DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş.

Prin Decizia penală nr. 769/A din data de 20 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpatul A. şi inculpata SC B. SRL împotriva Sentinţei penale nr. 243 din data de 03.09.2021 pronunţate de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. x/2019.

S-a desfiinţat în parte sentinţa penală şi, rejudecând:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 6 ani, 2 luni şi 20 de zile închisoare aplicată inculpatului A., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitate, înlăturând sporul.

S-a înlăturat aplicarea disp. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., săvârşită de inculpat.

S-a făcut aplicarea disp. art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 76 alin. (1) din C. pen. şi s-a menţinut pedeapsa de 6 ani închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., săvârşită de inculpat.

S-au recontopit pedepsele de 6 ani închisoare aplicate în prezenta cauză, cu pedeapsa de 8 luni închisoare şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de o treime din cealaltă pedeapsă (respectiv 2 luni şi 20 zile), urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani, 2 luni şi 20 de zile închisoare în regim de detenţie potrivit art. 60 din C. pen.

S-a înlăturat aplicarea disp. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., săvârşită de inculpata SC B. SRL şi s-a majorat numărul de zile-amendă la 250 zile.

În baza Decizia Curţii Constituţionale nr. 708/28.10.2021 (publicată în M.Of. nr. 1160/07.12.2021), s-a redus cuantumul unei zile amendă la suma de 100 RON, în final, inculpata SC B. SRL urmând să execute o amendă penală de 25.000 RON, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă Statul Român - prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva Sentinţei penale nr. 243 din data de 03.09.2021 pronunţate de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. x/2019.

S-a constatat că inculpatul A. a achitat în faza apelului în contul prejudiciului suma de 55.000 RON.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul parte civilă la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în rest în sarcina acestuia. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata SC B. SRL în cuantum de 868 RON şi onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A. în cuantum de 250 RON se achită din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei şi rămân în sarcina statului.

Decizia penală nr. 769/A din data de 20 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori de familie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti la data de 23 septembrie 2022, Statul Român prin ANAF la data de 26.09.2022, SC B. SRL la data de 26.09.2022 şi 29.09.2022, inculpatului A. la data de 27.09.2022 la domiciliu (acesta fiind arestat din data de 22.10.2022), ulterior a fost comunicată la penitenciar, nefiind restituită dovada de comunicare. La fila x, Penitenciarul Jilava a comunicat că inculpatul a fost pus în libertate prin întreruperea executării pedepsei la data de 14.12.2022, conform Sentinţei penale nr. 397 din 09.12.2022 pronunţată de Tribunalul Argeş.

Împotriva Deciziei penale nr. 769/A din data de 20 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori de familie, au formulat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 10.10.2022 şi SC B. SRL la data de 21.10.2022

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti la data de 31.10.2022, Statului Român prin ANAF DGRFP prin AJFP Argeş la data de 31.10.2022 şi SC B. SRL la data de 01.11.2022 şi 04.11.2022.

Cererea de recurs în casaţie formulată de SC B. SRL a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti la data de 31.10.2022, inculpatului A. la data de 01.11.2022 şi Statului Român prin ANAF DGRFP prin AJFP Argeş la data de 01.11.2022.

La dosar, nu au fost depuse concluzii scrise.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 30.12.2022, sub Dosar nr. x/2019, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 14.02.2023, fiind amânată pronunţarea la data de 28.02.2023.

În cuprinsul cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi SC B. SRL a fost invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. şi au solicitat admiterea în principiu, casarea deciziei şi achitarea în raport de fapta de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., fiind mai presus de orice dubiu faptul că fapta pentru care au fost condamnaţi definitiv nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Inculpatul A., în subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, iar în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., a solicitat să se dispună suspendarea executării pedepsei.

În susţinerea cererilor, recurenţii au arătat că starea de fapt reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs în casaţie, verificarea cauzei, ce urmează a fi realizată de către Înalta Curte în soluţionarea prezentului recurs în casaţie, va avea în vedere situaţia de fapt deja stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel.

S-a precizat că în sarcina inculpatului A. nu a fost reţinută vreo faptă constând în neevidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni economice. Atât în hotărârea recurată, cât şi în hotărârea instanţei de fond şi în rechizitoriu, fapta descrisă ca fiind cercetată în sarcina inculpatului şi, în final, fapta pentru care acesta a fost condamnat, constă strict în omisiunea de a evidenţia în documentele contabile ale B. SRL o parte a veniturilor care apar în "evidenţa contabilă dublă". Sintetic, instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie de condamnare a inculpatului pe motiv că înregistrările în documentele contabile ale B. SRL nu ar fi corespuns veniturilor efectiv realizate, ci pentru că aceste înregistrări nu corespund decât în parte celor desprinse dintr-o serie de înscrisuri calificate drept evidentă contabilă dublă.

Prin omisiunea de evidenţiere, aşa cum prevede art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, ceea ce norma de incriminare sancţionează ca infracţiune este tocmai existenţa unor neconcordanţe între situaţia de fapt a patrimoniului contribuabilului, pe de o parte, şi situaţia scriptică existentă la nivelul actelor contabile ale acestuia. În sinteză, nu se poate reţine omisiunea evidenţierii unor venituri ce nu au fost identificate în materialitatea lor, ca reprezentând fapta de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât obligaţia de evidenţiere a veniturilor se referă doar la veniturile efectiv realizate (încasate efectiv sau, după caz, care fac obiectul unei creanţe a persoanei acuzate faţă de un terţ debitor, prin raportare la care este posibilă în viitor încasarea efectivă), iar nu la venituri ipotetice, ce nu au fost identificate în planul realităţii obiective.

Pentru a fi realizat conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, trebuie să se constate existenţa unor inadvertenţe între situaţia scriptică, rezultată din evidenţa contabilă, pe de o parte, şi situaţia de fapt a patrimoniului societăţii, pe de altă parte. În măsura în care nu există neconcordanţe între situaţia de fapt a patrimoniului şi situaţia scriptică, rezultată din documentele contabile, însă există inadvertenţe între două seturi de înregistrări cu relevanţă contabilă, nu se poate reţine fapta de evaziune fiscală săvârşită în modalitatea omisiunii de evidenţiere a unor venituri realizate în documentele contabile, întrucât, în acest caz, persoana acuzată nu a omis să evidenţieze veniturile realizate, ci le-a evidenţiat într-un set de documente contabile paralele.

În acest context, au solicitat să se constate că, în situaţia de fapt dedusă judecăţii, nu au fost identificate, nici în patrimoniul B. SRL, nici în patrimoniul inculpatului sau în al altor persoane aflate în vreun raport juridic cu societatea amintită, nicio sumă de bani suplimentară faţă de cele evidenţiate în contabilitatea societăţii şi a cărei provenienţă să nu poată fi justificată în niciun mod.

În cauză, potrivit chiar situaţiei de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel, nu au fost identificate lipsuri în gestiune, care ar fi corespuns unor operaţiuni economice de vânzare, neînregistrate în contabilitate. De asemenea, nu au fost identificate în patrimoniul B. SRL sau în patrimoniul inculpatului A., sume de bani pentru care nu există justificare contabilă. Prin urmare, instanţa de apel nu avea, în mod obiectiv, posibilitatea de a concluziona, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că societatea B. SRL ar fi realizat, în perioada de referinţă (30.07.2011 - 31.08.2013), venituri pe care inculpatul ar fi omis să le înregistreze în evidenţele contabile. Orice astfel de îndoială profită inculpatului, în aplicarea principiului in dubio pro reo şi pentru aceste motive, instanţa de apel nici nu a reţinut, de altfel, că fapta acestuia ar fi constat în omisiunea înregistrării contabile a veniturilor realizate de societate, ci a stabilit existenţa faptei, întrucât în evidenţele contabile ale societăţii nu ar fi fost înregistrate o serie de sume (presupus, venituri) ce apar în înscrisuri sub semnătură privată calificate de acuzare şi de către instanţele de fond şi de apel ca reprezentând "evidenţa contabilă dublă".

Practic, în forma descrisă în hotărârea atacată, fapta acestuia ar presupune fie existenţa unei acţiuni de ascundere juridică şi contabilă a unor venituri, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, fie conducerea unei evidenţe contabile duble, oculte, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005. Or, astfel cum au arătat anterior, trimiterea în judecată şi condamnarea acestora au fost dispuse exclusiv în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, nefiind efectuate acte de cercetare sub aspectul infracţiunilor prevăzute de lit. a) sau lit. e).

În ceea ce priveşte eventuala apreciere că ar fi ascuns o parte a veniturilor obţinute de B. SRL, pentru a nu fi descoperite de organele fiscale şi pentru a evita stabilirea în condiţiile legii a obligaţiilor fiscale ale societăţii-fapta de evaziune descrisă la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, sub un prim aspect, s-a menţionat că, prin natura sa, această faptă este o faptă comisivă, ce trebuie probată şi descrisă în mod efectiv. Pe de altă parte, o astfel de ascundere, în măsura în care ar fi probată efectiv, nu ar îndeplini conţinutul de tipicitate al infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, ci s-ar suprapune peste conţinutul normei de incriminare de la art. 9 alin. (1) lit. a) din lege, care defineşte ca faptă distinctă de evaziune fiscală, "ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.

Prin urmare, neevidenţierea unui venit în actele contabile, în condiţiile în care nu au fost identificate în gestiunea contribuabilului sume nejustificate prin operaţiunile evidenţiate, nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală decât în măsura în care imposibilitatea identificării respectivelor venituri este rezultatul unei fapte comisive, de ascundere, din partea contribuabilului, iar în acest caz, o astfel de faptă, ar realiza conţinutul de tipicitate al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, iar nu pe cel aferent faptei incriminate potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din lege.

Or, în prezenta cauză, nu a:fost niciodată cercetată în sarcina inculpatului vreo faptă de evaziune fiscală în forma prevăzută la art. 9 alin. (1) din lege, iar în lipsa oricărei astfel de cercetări, practic, este pe deplin incidentă în privinţa inculpatului, prezumţia de nevinovăţie cu privire la această faptă. Astfel, se poate concluziona că inculpaţii nu au ascuns sursa impozabilă sau taxabilă/respectiv nu au ascuns vreun venit realizat de societate, în scopul de a se sustrage de la stabilirea şi plata obligaţiilor fiscale aferente acestora.

Concluzionând, fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi săvârşită prin înregistrarea unor venituri realizate într-o "evidenţă contabilă dublă", pentru că în această situaţie, faptei îi lipseşte unul dintre elementele esenţiale de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, respectiv, nu există elementul material al "omisiunii". Totodată, întrucât în cauză nu a fost cercetat, trimis în judecată şi condamnat pentru fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din lege, rezultă că înscrisurile avute în vedere de către instanţa de apel nu pot fi calificate drept "evidenţă contabilă dublă". Or, în acest context, în absenţa oricăror fluctuaţii ale patrimoniului societăţii B. SRL, care nu ar putea fi justificate prin documentele contabile "oficiale", faptei îi lipseşte şi elementul de tipicitate constând în "veniturile realizate", ce nu au fost înregistrate.

Pentru toate motivele expuse, s-a solicitat admiterea recursurilor astfel cum au fost motivate şi, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., casarea Deciziei penale nr. 769/20.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia Penală şi achitarea inculpaţilor în raport de fapta de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru care au fost condamnaţi, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării hotărârii, inculpatul A. a făcut referire la situaţia sa medicală şi a solicitat admiterea cererii de suspendare a executării hotărârii având în vedere istoricul medical prezentat.

Prin încheierea din 28 februarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi SC B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 769/A din data de 20 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori de familie. S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători. S-a acordat termen la data de 25 aprilie 2023, cu citarea recurenţilor-inculpaţi A. şi SC B. SRL, a intimatei părţi civile, precum şi asigurarea apărării pentru inculpaţi (apărător ales/din oficiu). S-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate formulată de inculpatul A.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a constatat că cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. SRL au fost introduse în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplinesc condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Din examinarea cererilor de recurs în casaţie rezultă şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menţionate numele şi prenumele inculpaţilor (A. şi SC B. SRL), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 769/A din 20.09.2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019), domiciliul recurenţilor, cererile fiind semnate de apărătorul lor ales, avocat D., cu delegaţie la filele x şi 64.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, s-a constatat că, formal, criticile invocate de recurenţii inculpaţi se circumscriu în conţinutul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Astfel, din modul în care recurenţii inculpaţi A. şi SC B. SRL au formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care aceştia au fost condamnaţi din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între faptele săvârşite şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a acestora nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, recursurile în casaţie fiind admisibile în principiu numai sub acest aspect.

S-a reţinut că analiza conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanţele inferioare şi-au fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a executării hotărârii formulată de inculpatul A., Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, având în vedere disp. art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora, instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii. Aşadar, textul de lege invocat, prevede posibilitatea instanţei, care admite în principiu cererea de recurs în casaţie, să suspende executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei.

În considerarea acestor dispoziţii legale, în raport de motivele invocate în susţinerea cererii de suspendare a executării hotărârii de către inculpatul A. şi împrejurările concrete ale cauzei, Înalta Curte a constatat că nu se justifică suspendarea executării hotărârii atacate

Analizând recursul în casaţie formulat inculpaţii A. şi SC B. împotriva Deciziei penale nr. 769/A din 20 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este dată numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă numai prin raportare la cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În conformitate cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, motivele de casare invocate de recurenţi trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată.

În cauză, recursul în casaţie urmează a fi examinat din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., astfel cum a fost decelat prin încheierea asupra admisibilităţii în principiu din 28 februarie 2023.

Conform prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, concordanţa acesteia cu probele administrate, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţilor.

În ceea ce priveşte cazul de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte subliniază că acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Se constată că în cauză, prin recursul în casaţie formulat, recurenţii inculpaţi, în esenţă, au invocat că atât în hotărârea recurată, cât şi în hotărârea instanţei de fond şi în rechizitoriu, fapta descrisă ca fiind cercetată în sarcina acestora, constă strict în omisiunea de a evidenţia în documentele contabile ale B. SRL o parte a veniturilor care apar în "evidenţa contabilă dublă", însă lipseşte fapta de omisiune şi obiectul acestei omisiuni. De asemenea, au susţinut că, în situaţia de fapt dedusă judecăţii, nu au fost identificate, nici în patrimoniul B. SRL, nici în patrimoniul inculpatului sau în al altor persoane aflate în vreun raport juridic cu societatea amintită, nicio sumă de bani suplimentară faţă de cele evidenţiate în contabilitatea societăţii şi a cărei provenienţă să nu poată fi justificată în niciun mod. Sintetic, au arătat că instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie de condamnare a inculpatului pe motiv că înregistrările în documentele contabile ale B. SRL nu ar fi corespuns veniturilor efectiv realizate, ci pentru că aceste înregistrări nu corespund decât în parte celor desprinse dintr-o serie de înscrisuri calificate drept evidentă contabilă dublă.

Înalta Curte reţine că starea de fapt reţinută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului în casaţie, astfel că o eventuală reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 din C. proc. pen., în condiţiile în care recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

În actualul cadru procesual instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele ordinare, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator, la stabilirea unei alte situaţii de fapt sau o schimbarea încadrării juridice.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Analizând situaţia de fapt reţinută în sarcina recurentului prin decizia penală recurată, se constată că inculpaţii A. (în calitate de administrator de drept al SC B. SRL) şi, respectiv, SC B. SRL, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, în perioada 01.07.2011 - 31.08.2013, au omis evidenţierea în contabilitatea societăţii menţionate a veniturilor în sumă de 21.121.443,72 RON, obţinute din activităţile de morărit, de brutărie (panificaţie) şi patiserie, cauzând astfel bugetului consolidat al statului un prejudiciu în valoare totală de 3.114.134 RON, compus din 2.941.429 RON - TVA suplimentar de plată şi 172.705 RON - impozit pe profit suplimentar de plată, faptele întrunind elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte reţine că elementul material al infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor efectuate în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale.

Referitor la critica apărării privind calitatea de subiect activ, Înalta Curte constată că inculpatul A. are calitatea de subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală şi a săvârşit elementul material reprezentat de omisiunea evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor de comercializare a produselor de panificaţie şi patiserie în valoare totală de 3.264.737 RON. Omisiunea evidenţierii fiecărei operaţiuni de bunuri şi a veniturilor realizate a avut la bază aceeaşi rezoluţie infracţională, îndreptată spre acelaşi scop, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, fapt care uneşte actele de executare într-o infracţiune continuată

Mai mult, se reţine că prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Totodată, se constată că inculpata SC B. SRL are calitatea de subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală şi a săvârşit elementul material reprezentat de omisiunea evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor de comercializare a produselor de panificaţie şi patiserie în valoare totală de 3.264.737 RON. Şi în privinţa acestei inculpate, omisiunea evidenţierii fiecărei operaţiuni de bunuri şi a veniturilor realizate a avut la bază aceeaşi rezoluţie infracţională, îndreptată spre acelaşi scop, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, fapt care uneşte actele de executare într-o infracţiune continuată.

Înalta Curte constată că prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpaţi, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpaţilor, cu consecinţa achitării, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, astfel cum au fost formulate motivele de recurs în casaţie în cauză, care în concret se referă la circumstanţele comiterii faptelor pentru care au fost condamnaţi recurenţii, Înalta Curte constată că analiza ce se solicită a fi făcută de instanţa de casaţie vizează starea de fapt reţinută în cauză şi interpretarea dată probatoriului de către instanţe, ceea ce presupune, în mod implicit, reevaluarea elementelor de fapt reţinute cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea penală definitivă. Starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, vinovăţia inculpaţilor şi încadrarea juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.

Aşa cum s-a arătat, limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege însemnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În concluzie, Înalta Curte constată că, fondul criticilor formulate prin motivele de recurs în casaţie invocate de inculpaţi vizând lipsa laturii obiective a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea acestora, are ca premisă negarea bazei factuale care a condus la reţinerea faptelor în sarcina acestora. În acelaşi timp, Înalta Curte reţine că recurenţii au invocat doar formal nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate criticile acestora vizând netemeinicia raţionamentului instanţei de apel, care a răspuns în considerentele hotărârii asupra tuturor aspectelor legate de tipicitatea infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea celor doi inculpaţi.

În consecinţă, Înalta Curte constată că faptele pentru care au fost condamnaţi inculpaţii B. SRL şi A. întrunesc condiţiile de tipicitate prevăzute de normele de incriminare, iar criticile formulate privesc chestiuni referitoare la situaţia de fapt ce a fost stabilită definitiv de instanţa de apel. Prin urmare, motivele invocate în susţinerea recursurilor în casaţie nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia acestora.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi SC B. împotriva Deciziei penale nr. 769/A din 20 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019. Faţă de soluţia dispusă, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi SC B. împotriva Deciziei penale nr. 769/A din 20 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 06 iunie 2023.

GGC - ED