Employee’s bid to annul prior dismissal for material error fails; prior ruling stands as grounds were substantive, not procedural.

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Analizând actele de la dosar, reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr. 972/11.11.2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins ca tardiv apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 572/PI/26.06.2020, pronunţată de către Tribunalul Timiş, secţia I civilă şi ca rămas fără efect, apelul incident declarat de apelanta-pârâtă S.C. ART. MATCH S.R.L. împotriva aceleaşi hotărâri şi a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, care, prin decizia nr. 1357/27.05.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respins ca inadmisibil.

La 24.02.2023 A. a depus contestaţie în anulare împotriva deciziei din recurs, prin care a solicitat anularea acesteia în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.

În motivare, a arătat, în esenţă, că hotărârea a cărei anulare o solicită este rezultatul unei erori materiale şi a unei aplicări greşite a unor prevederi neconstituţionale care contravin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Astfel, a susţinut că dispoziţiile art. 80 din Codul Muncii, ale art. 15 şi ale art. 30 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene constituiau dreptul material în speţă şi trebuia aplicate în mod obligatoriu şi prioritar şi că nicio prevedere legală indicată în cuprinsul deciziei atacate nu se referă la dreptul angajatorului de a aplica sancţiuni angajatului.

De asemenea, a susţinut că hotărârea a cărei anulare o solicită este lipsită de temeiul de drept material, conform art. 126 alin. (3) din Constituţie, instanţa de recurs limitându-se la aspecte procedurale contrare art. 13 din Convenţia sus-indicată.

În final, a arătat că prin soluţia pronunţată, instanţa de recurs a îmbrăţişat argumentele intimatei expuse în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, fără a ţine cont că temeiul de drept indicat nu se aplica în mod prioritar şi nu putea înlătura prevederile legale aplicabile speţei.

La 20.04.2022 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată. Totodată, a solicitat sancţionarea contestatorului cu amendă, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru introducerea cu rea-credinţă a unei căi de atac vădit netemeinice.

Analizând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Pe calea contestaţiei în anulare, autorul căii de atac susţine incidenţa ipotezelor de la art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale şi atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

În ceea ce priveşte sintagma "erori materiale", se cuvine subliniat că aceasta nu poate viza decât acele greşeli materiale de ordin procedural, care au determinat pronunţarea unei soluţii eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente ori date materiale importante, existente la dosarul cauzei la momentul pronunţării hotărârii atacate.

Aşadar, noţiunii de greşeală materială nu îi pot fi circumscrise critici ce ţin de judecata în fond a cauzei, constând în aplicarea greşită a unor dispoziţii legale, întrucât, dacă s-ar permite un astfel de demers procedural, în realitate, s-ar deschide calea unui veritabil recurs la recurs, respectiv reanalizarea aceluiaşi recurs prin redeschiderea unei judecăţi soluţionate definitiv, aspect ce contravine principiului securităţii raporturilor juridice.

În speţă, prin decizia a cărei anulare se solicită, instanţa supremă a reţinut că faţă de obiectul acţiunii, recurentul nu avea deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a respins recursul acestuia ca inadmisibil.

Pe calea contestaţie în anulare contestatorul susţine că hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale şi rezultatul aplicării unor prevederi considerate neconstituţionale.

Conturând presupusa eroare materială, autorul căii de atac a susţinut, în esenţă, că în mod greşit a fost respins ca inadmisibil recursul, că instanţa de supremă, în mod eronat, a judecat recursul în temeiul normelor procesuale, în măsura în care dispoziţiile de drept material se aplicau cu prioritate - art. 80 din Codul Muncii, ale art. 15 şi art. 30 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - şi că prin această modalitate de soluţionare a cauzei s-au încălcat prevederi constituţionale, implicit principiul egalităţii în faţa legii.

Criticile contestatorului nu pot fi circumscrise noţiunii de eroare materială, astfel cum aceasta a fost definită în cele ce preced, întrucât ele vizează pretinse greşeli de judecată săvârşite de instanţa de recurs, autorul căii de atac contestând, în realitate, dispoziţia de respingere a căii de atac ca inadmisibilă ca rezultat al raţionamentului instanţei de recurs în interpretarea şi aplicarea legii, iar nu prin omisiunea unor elemente materiale ale dosarului.

Prezenta contestaţie în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, nu poate fi primită pentru eventuala greşită aplicare a legii de către instanţa de judecată, susţinerile părţii în acest sens reprezentând motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în calea de atac a recursului, nu şi în cadrul contestaţiei în anulare, în care instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege, fără a putea să reexamineze legalitatea raţionamentului prezentat în soluţia pronunţată.

Chestiunile aduse în dezbatere pe calea contestaţiei în anulare tind să repună în discuţie modalitatea în care excepţia inadmisibilităţii recursului s-a soluţionat, aspecte incompatibile cu calea de atac exercitată, care este limitată aspecte de ordin formal ale judecăţii, şi nu la dezlegarea dată de către instanţa de recurs problemei litigioase.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare reprezentat de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte notează că acest motiv poate fi admis numai dacă instanţa de recurs, respingând calea de atac sau admiţând-o doar în parte, a omis să analizeze un motiv de casare dintre cele prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cu care a fost învestită în termenul legal.

Dispoziţiile legale anterior menţionate relevă, fără echivoc, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului. Prin urmare, numai nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui motiv de casare, care presupune completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă această cale extraordinară de atac.

Necercetarea deliberată şi a motivelor de casare, ca o consecinţă a inadmisibilităţii căii de atac, nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare, deoarece, în acest caz, instanţa nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluţia contrară ar însemna transformarea contestaţiei în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recurs.

În speţă, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că ipoteza invocată nu este incidentă în cauză, din moment ce recursul contestatorului a fost respins, pe cale de excepţie, ca inadmisibil. Instanţa într-adevăr nu a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită, însă această împrejurare nu se constituie într-o omisiune în sensul textului legal citat, ci într-o conduită deliberată, dat fiind că analiza criticilor de nelegalitate apărea ca fiind inutilă faţă de cercetarea cu prioritate şi reţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, reţinând că motivele invocate pe calea contestaţia în anulare nu se încadrează în noţiunea "erorii materiale" în sensul art. 503 alin. (1) pct. 2 şi nici nu pot fi circumscrise cazului prevăzut de pct. 3 al aceluiaşi texte de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 508 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare.

În ceea ce priveşte cererea intimatei de amendare a contestatorului pentru introducerea cu rea-credinţă a căii de atac, se cuvine subliniat că aplicarea amenzii judiciare, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 187 alin. (1) C. proc. civ., a fost lăsată de legiuitor la latitudinea instanţei judecătoreşti, care, în funcţie de circumstanţele cauzei, apreciază dacă se impune sau nu o atare măsură.

Prin urmare, părţile nu pot decât să sesizeze o eventuală abatere judiciară, nicidecum să solicite aplicarea amenzii.

În acest context, ţinând cont de toate considerentele ce preced, dar şi de împrejurările cauzei, Înalta Curte reţine că nu îşi însuşeşte teza propusă de intimată, motiv pentru care nu va dispune amendarea contestatorului în condiţiile textului de lege sus-enunţat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1357/27.05.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022.