Recourse against dismissal of mandate revocation damages claims rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia Civilă la 03.10.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. APA SERV S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 6.812 RON, reprezentând remuneraţie cuvenită reclamantului ca director comercial al pârâtei, aferentă lunilor iunie şi iulie 2018, precum şi a sumei de 515.570 RON, cu titlu de remuneraţie ce i s-ar fi cuvenit de la data revocării mandatului şi până la 17.04.2022; cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 2.031 şi art. 2.032 alin. (1) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 284/11.07.2019, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel.

Prin încheierea nr. 35A/29.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi Familie a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a V-a sau a VI-a Civile din cadrul aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul secţiei a VI-a Civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, care prin decizia civilă nr. 124A/25.01.2021, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurentul a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 2.032 alin. (1) C. civ. şi art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Sub acest aspect, a afirmat că instanţa de prim control judiciar a făcut o confuzie între instituţia juridică a revocării mandatului şi cea a rezilierii contractului de mandat, esenţial diferite, care reprezintă deopotrivă cauze de încetare a convenţiei de mandat.

Astfel, a arătat că motivele de revocare a mandatului invocate de pârâtă - neîndeplinirea unor obligaţii contractuale - constituiau, în realitate, motive pentru rezilierea contractului de mandat. Or, cele două instituţii juridice nu se confundă, această ultimă cauză de încetare fiind reglementată distinct, atât de lege, cât şi de art. 9.1 lit. f) din contractul nr. x/16.04.2018.

A mai susţinut că, aşa cum rezultă din contractul de mandat, raporturile dintre părţi sunt guvernate de normele C. civ., nicidecum de cele ale Codului muncii, dispoziţii invocate de pârâtă în cadrul procedurii cercetării prealabile şi care au constituit temei pentru încetare.

Potrivit recurentului, art. 9.1 lit. c) din contractul de mandat era relevant sub aspectul revocării, în sensul că "mandatul încetează prin revocare conform legii şi actului constitutiv", iar art. 8.3 prevedea că "mandantul răspunde pentru prejudiciile cauzate mandatarului conform legislaţiei civile şi comerciale".

În continuare, a evocat prevederile art. 2.031 alin. (1) şi art. 2.032 alin. (1) C. civ. şi ale art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, subliniind că în cazul mandatului cu titlu oneros, cum este cel în speţă, atunci când revocarea este fără just temei, mandatarul este îndreptăţit la plata unor daune-interese, al căror cuantum este reprezentat de valoarea totală a remuneraţiei ce i s-ar fi cuvenit până la data încetării mandatului de director comercial, prin ajungere la termen.

În drept, autorul căii de atac a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 07.06.2021 intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, apreciind că hotărârea recurată este legală şi că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; niciuna dintre părţi nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 02.03.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acesteia pe fond.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din încheierea, între recurent şi intimată, a contractului de mandat nr. x/16.04.2018, în temeiul căruia cel dintâi a preluat, în limitele competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin actul constitutiv al intimatei, conducerea comercială a societăţii pe baza unor criterii de performanţă asumate.

S-a mai reţinut că durata mandatului era de 4 ani, începând cu 17.04.2018 şi că ulterior încheierii contractului, ca urmare a constatării absenţei nemotivate a apelantului în lunile iunie şi iulie, pârâta a reţinut din indemnizaţia datorată mandatarului pentru luna iunie 2018 suma 2.997 RON şi suma de 3.815 RON, din cea aferentă lunii iulie 2018; de asemenea, instanţele de fond au mai reţinut că prin decizia nr. 24/13.09.2018 a consiliului de administraţie al S.C. APA SERV S.A., mandatul acordat recurentului a fost revocat, motivul revocării fiind, pe lângă absenţa nejustificată, şi neîndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau potrivit contractului.

Susţinând că reţinerea sumelor sus-indicate s-a realizat în mod nelegal şi că mandatul său a fost revocat fără just temei, recurentul a demarat procedura judiciară de faţă, în care, invocând dispoziţiile art. 2.031 şi art. 2.032 alin. (1) C. civ., a solicitat obligarea intimatei la plata remuneraţiei reţinute pentru lunile iunie (2.997 RON) şi iulie (3.815 RON) 2018, precum şi a sumei de 515.570 RON, cu titlu de remuneraţie ce i s-ar fi cuvenit începând cu data revocării mandatului şi până la 17.04.2022.

Instanţele devolutive au respins pretenţiile recurentului-reclamant, reţinând, în esenţă, că prin acţiune, acesta a invocat revocarea mandatului fără justă cauză, împrejurare care implica existenţa unor motive neîntemeiate din partea intimatei de încetare a contractului.

În acest context, faţă de probatoriul administrat, instanţele de fond au apreciat că reclamantul nu a făcut dovada caracterului nejustificat al măsurii revocării mandatului său, nici în ceea ce priveşte prezenţa zilnică la locul de desfăşurare a activităţii (la sediul central sau la punctele de lucru) şi nici în ceea ce priveşte îndeplinirea mandatului conform contractului şi fişei postului.

În opinia recurentului, hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 2.032 alin. (1) C. civ. şi art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, susţinând că instanţa de apel a făcut o confuzie între instituţia juridică a revocării mandatului şi cea a rezilierii contractului de mandat, întrucât motivele de revocare a mandatului invocate de pârâtă în justificarea măsurii dispuse constituiau, în realitate, motive de reziliere a contractului de mandat pentru neexecutarea unor obligaţii.

Analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel a examinat acest motiv, adus în dezbatere şi în recurs, reţinând că reclamantul a opus în acţiunea sa revocarea fără just temei, sens în care a analizat motivele care au determinat încetarea contractului din partea intimatei, respectiv dacă acestea au fost întemeiate sau nu.

Statuările instanţei de apel sunt corecte, întrucât, aşa cum s-a reţinut în precedent, instanţele de fond au fost învestite cu o cerere de despăgubiri pentru revocarea nejustificată a mandatului reclamantului, temeiul legal pe care reclamantul şi-a fundamentat acţiunea fiind reprezentat de prevederile legale referitoare la revocarea mandatului şi nu la rezilierea contractului.

Recurentul este în eroare cu privire la cele două instituţii, dat fiind că potrivit art. 2.031 alin. (1) C. civ., revocarea reprezintă o cauză de încetare a contractului ca efect al voinţei uneia dintre părţile contractului cu caracter intuitu personae, care, conform aceleiaşi norme legale, nu este condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor de către mandatar.

Prin urmare, revocarea mandatului poate fi justificată chiar şi de motive legate de neexecutarea contractului, partea în drept putând opta între reziliere şi revocare.

Aceleaşi concluzii derivă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că măsura revocării mandatului poate fi dispusă oricând, pentru mandatar existând numai dreptul la despăgubiri în situaţia în care revocarea este nejustificată.

Deşi existentă la nivel instituţional, distincţia juridică între reziliere şi revocare este lipsită de relevanţă în cauză, deoarece, optându-se pentru revocare, raportul dedus judecăţii s-a plasat sub incidenţa dispoziţiilor legale specifice revocării mandatului.

Teza propusă de recurent în sensul că în speţă existau motive de reziliere a contractului de mandat, nu motive de revocare, nu este de natură a genera consecinţe în plan procesual, de vreme ce însuşi autorul căii de atac prin demersul său judiciar a solicitat să se constate că revocarea sa nu a fost justă, prefigurând în acest mod limitele învestirii instanţelor de fond, precum şi obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut, potrivit art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în mod legal şi dând deplină expresie textelor de lege pretins încălcate, instanţa de apel, văzând scopul urmărit de autorul demersului judiciar (acela de a fi despăgubit pentru revocarea injustă a mandatului său) a respins calea de atac, având în vedere că recurentul nu a făcut dovada caracterului nejustificat al revocării dispuse de intimată.

Aşa fiind, în considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, criticile invocate nejustificând casarea acesteia; de aceea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 124A/25.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022.