Inapplicability of Labor Code leave compensation to civil mandate contracts for public enterprise directors

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Analizând actele de la dosar, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 07.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.N. Aeroportul Internaţional Mihail Kogălniceanu S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 55.616,7 RON, reprezentând contravaloarea zilelor libere neefectuate în anii 2016-2018 şi a dobânzii legale, începând cu 12.02.2019 şi până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 146, ale art. 231, ale art. 266 şi ale art. 278 din Codul muncii, ale art. 1.535 C. civ., precum şi pe celelalte norme legale indicate în cuprinsul cererii.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care, prin sentinţa civilă nr. 2743/14.05.2019, a fost admisă şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare a cauzei s-a declinat în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, pe de o parte, că natura contractului încheiat de părţi este de mandat comercial, supus legislaţiei privind litigiile cu profesionişti, iar, pe de altă parte, că litigiile în legătură cu executarea contractului de mandat sunt de competenţa instanţelor de drept comun ce judecă în materie civilă, respectiv tribunalul în a cărui rază societatea pârâtă îşi are sediul, potrivit art. 119 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Bucureşti care, prin încheierea din 10.07.2019, constatând că din eroare cauza a fost repartizată spre soluţionare acestei secţii, a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă.

Prin încheierea din 17.12.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, stabilind că actul juridic încheiat de reclamantul cu societatea pârâtă are natura de contract de mandat nr. x/2014 şi, implicit, a stabilit că raportul juridic dedus judecăţii, este civil, în materia societăţilor comerciale, a respins excepţiile necompetenţei materiale procesuale şi a celei teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 200/18.02.2020, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 55.616,7 RON, reprezentând contravaloarea zilelor de concediu de odihnă neefectuate în anii 2016-2018, precum şi la plata dobânzii legale aferente, începând cu data introducerii acţiunii şi până la momentul plăţii integrale a debitului.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta S.N. Aeroportul Internaţional Mihail Kogălniceanu S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 431/19.11.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul şi a schimbat în tot hotărârea, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, recurentul a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 146 alin. (2), coroborate cu art. 278 alin. (2) din Codul muncii, pe care le-a evocat.

Potrivit autorului căii de atac, în cauză erau îndeplinite condiţiile pentru reţinerea incidenţei în cauză a textelor de lege sus-indicate, respectiv existenţa unui raport juridic de muncă, chiar neîntemeiat pe un contract de muncă, iar reglementările speciale au caracter insuficient, fără a fi incompatibile cu specificul raportului de muncă respectiv.

În ceea ce priveşte primul aspect, a precizat că raportul juridic dedus judecăţii, născut în temeiul acordului de voinţă al părţilor litigante, era unul de subordonare faţă de directorul general, consiliul de administraţie şi adunarea generală a asociaţilor intimatei-pârâte, potrivit organigramei intimatei-pârâte. În acest sens, a arătat că recurentul raporta lunar sau ori de câte ori i se solicita situaţia economico-financiară, stadiul realizării indicatorilor, obiectivelor şi criteriilor de performanţă, intimata-pârâtă îi punea la dispoziţie toate mijloacele necesare realizării activităţii sale şi că pentru activitatea desfăşurată i se plătea o remuneraţie.

În susţinere, a evocat Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, subliniind că toate elementele evidenţiate de cele două instanţe se regăseau şi în speţă, astfel că în cauză nu se putea nega existenţa raportului de subordonare, specific sau echivalent unuia de dreptul muncii.

Prin urmare, a apreciat că între recurent şi intimată a existat un raport juridic de muncă care nu era întemeiat pe dispoziţiile unui contract individual de muncă.

Referitor la cea de-a doua condiţie, a arătat că deşi Legea nr. 31/1990 şi O.U.G nr. 109/2011 nu cuprind dispoziţii referitoare la concediul de odihnă, acest aspect nu înlătură dreptul persoanelor, care desfăşoară activităţile prevăzute de aceste acte normative, la concediu, în caz contrar, fiind încălcate prevederile art. 22 şi ale art. 41 din Constituţia României şi dreptul la sănătate şi la muncă.

De asemenea, a afirmat că potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE, dispoziţiile privind timpul de muncă şi de odihnă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice.

Pe cale de consecinţă, a apreciat că de vreme ce intimata-pârâtă a inserat în contract dreptul recurentului la un concediu de odihnă anual în cuantum de 25 de zile libere plătite, era evident că dispoziţiile legale referitoare la concediu nu erau incompatibile cu specificul raporturilor de muncă reglementate de Legea nr. 31/1990 şi de O.U.G. nr. 109/2011.

Astfel, a apreciat că dispoziţiile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii erau aplicabile în cauză, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să analizeze cererea sa prin prisma prevederilor art. 146 alin. (2) din Codul Muncii.

În final, autorul căii de atac a expus argumentele din perspectiva cărora a susţinut că cererea sa se impunea să fie admisă.

Criticile recurentului au fost circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22.07.2021 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, care prin încheierea din 02.03.2022 a fost respinsă. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 25.02.2022 recurentul a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la întrebările formulate - dacă un membru al consiliului de administraţie al unei societăţi de capital care efectuează prestaţii în favoarea acesteia în schimbul unei remuneraţii şi în subordonarea directorului general, Consiliului de Administraţie şi Adunării Generale a Acţionarilor trebuie considerat "lucrător" în sensul Directivei nr. 2003/88/CEE privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru şi dacă dispoziţiile art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CEE se opun unei reglementări precum cea în cauză (potrivit interpretării instanţei de apel) potrivit căreia la încetarea contractului, perioada de concediu neefectuat nu poate fi înlocuită cu o indemnizaţie financiară -, care a fost respinsă la care au avut loc dezbaterile, pentru considerentele expuse în partea introductivă a deciziei.

Analizând decizia atacată în limitele motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată următoarele:

Astfel cum au stabilit instanţele devolutive, disputa dintre părţi derivă din încheierea la 05.12.2014, de către recurent şi intimată a contractului de mandat nr. x, pe o perioadă de 4 ani şi a avut obiect mandatarea celui dintâi cu organizarea şi coordonarea activităţii economice a societăţii şi stabilirea instrucţiunilor şi normelor de lucru privind operaţiunile legate de politica economică şi financiară a societăţii, precum şi asigurarea urmăririi şi realizarea acestora la nivelul societăţii în schimbul unei remuneraţii.

Prin contract părţile au stabilit la art. 5 alin. (2) că recurentul este îndreptăţit la un concediul de odihnă anual de 25 de zile libere plătite, drept pe care reclamantul nu l-a exercitat în anii 2016-2018 din motive obiective, rămânând, la data încetării contractului de mandat, neefectuate 18 zile în anul 2016, 25 de zile în anul 2017 şi 23 de zile în anul 2018.

După încetarea contractului de mandat, apreciind că are dreptul la contravaloarea acestor zile, recurentul a iniţiat demersul judiciar de faţă pentru obţinerea contravalorii concediului neefectuat.

Instanţa iniţial învestită, apreciind că natura juridică a litigiului este una civilă şi nu intră în sfera conflictelor de muncă, având în vedere că reclamantul nu are calitatea de salariat, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, instanţă în circumscripţia căreia îşi avea sediul pârâta.

Prin încheierea din 17.12.2019, în soluţionarea excepţiilor necompetenţei sale materiale, teritoriale şi materiale procesuale această din urmă instanţă a calificat contractul încheiat de părţi ca fiind unul civil, care îndeplineşte nici un criteriu pentru calificarea lui ca raport de muncă, în considerarea modalităţii de numire a reclamantului în calitate de director economic şi de exercitare a competenţei prevăzută de art. 143 din Legea nr. 31/1990, precum şi de obiectul contractului, asupra căruia a reţinut că se circumscrie ipotezei de la art. 1431 din Legea nr 31/1990.

Se cuvine subliniat că niciuna dintre părţi nu a atacat, în sistemul căilor de atac recunoscut de lege, aceste statuări, aşa încât ele au căpătat autoritatea de lucru judecat, conform art. 431 C. proc. civ.

La rândul ei, instanţa de apel, reţinând că natura juridică a raportului juridic dedus judecăţii nu este specifică unui raport de muncă, raportat la prevederile art. 2 pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011 şi art. 143 din Legea nr. 31/1990, a stabilit că în cauză nu pot fi aplicabile prevederile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, ci clauzele contractului de mandat prin care însă părţile nu au prevăzut dreptul dedus judecăţii, sens în care a apreciat ca neîntemeiate pretenţiile reclamantului, fiind incidente alte reguli de drept, dar care nu au fost susţinute în cauza acţiunii.

Prin memoriul de recurs, autorul căii de atac critică legalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva nereţinerii de către aceasta a prevederilor art. 146 alin. (2) din Codul Muncii, aplicabile în speţă în temeiul art. 278 alin. (2) din acelaşi cod. În argumentare, a afirmat că de vreme ce condiţiile pentru calificarea raportului juridic dedus judecăţii ca fiind unul de muncă erau îndeplinite, iar Legea nr. 31/1990 şi O.U.G. nr. 109/2011 nu face nicio referire la concediul de odihnă a persoanelor la care se referă, prevederile din Codul Muncii puteau fi aplicate în completare, acestea nefiind incompatibile cu actele normative enunţate.

Aşadar, chestiunea litigioasă adusă în dezbatere în recurs vizează, în esenţă, dispoziţiile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv măsura în care legislaţia muncii, implicit a celor privind dreptul la contravaloarea zilelor de concediu neefectuate poate fi aplicată în completare unor raporturi juridice care derivă dintr-un contract de mandat reglementat prin norme legale specifice.

Plecând de la autoritatea de lucru judecat a statuărilor primei instanţe, prin calificarea naturii juridice a litigiului, Înalta Curte subliniază că, în acord cu acestea, regimul juridic aplicabil contractului de mandat din speţă este guvernat de prevederile art. 2 alin. (1) pct. 11 şi ale art. 25 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, de cele ale art. 143 şi ale art. 1431 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi ale C. civ.

Semnificaţia acestui contract ca fiind un contract de mandat este stabilită prin art. 2 alin. (1) pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011, directorul fiind persoana căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii, în conformitate cu prevederile art. 143 din Legea societăţilor nr. 31/1990.

Art. 2 alin. (1) pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011 prevede în mod expres şi limitativ regimul juridic aplicabil contractului de mandat, respectiv că acesta poate fi caracterizat prin raportare la Legea societăţilor nr. 31/1990 şi, în completare, la dispoziţiile C. civ. şi nu prin prisma dispoziţiilor specifice legislaţiei muncii, cum în mod greşit susţine recurentul.

Concluzia că raporturile stabilite în baza unui contract de mandat nu pot fi asimilate raporturilor juridice de muncă rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale dezvoltată în verificarea constituţionalităţii unor dispoziţii legale cuprinse în O.U.G. nr. 79/2008, aplicabilă în speţă pentru identitate de raţiune, având în vedere că statuările Curţii Constituţionale vizează texte de lege ce au fost preluate atât în cuprinsul Legii nr. 31/1990 - art. 15318, cât şi în al O.U.G. nr. 109/2011 - art. 38.

Astfel, prin deciziile pronunţate, nr. 768/2019 şi nr. 52/2015, instanţa de contencios constituţional a statuat că modalitatea de configurare şi cuantumul retribuţiei plătite în baza unui contract de mandat, cum este cel din speţă, nu pot fi cenzurate prin prisma textului constituţional ce vizează raportul de muncă, dat fiind că un astfel de contract reprezintă o varietate a celui reglementat de art. 2.009 C. civ. şi se deosebeşte, în mod esenţial, de raportul de muncă.

Or, se constată că asupra raportului juridic dedus judecăţii atât tribunalul iniţial învestit, cât şi prima instanţă au statuat în sensul că aceasta este unul civil, întrucât derivă din contractul de mandat încheiat între părţi, supus unei legislaţii specifice, care exclude de la aplicare normele de dreptul muncii.

Cum în etapa procesuală anterioară, deşi avea deschisă calea apelului incident, reclamantul nu a contestat natura juridică a raportului dedus judecăţii, ci dimpotrivă, a apreciat că hotărârea instanţei de fond ca legală şi temeinică, aşa cum rezultă din întâmpinarea depusă în apel, Înalta Curte constată că asupra statuărilor sus-enunţate nu se mai poate reveni în recurs, opunându-se puterea de lucru judecat.

Adiţional considerentelor ce preced, asimilarea raportului juridic litigios cu unul de muncă nu poate fi reţinută nici din perspectiva elementelor conturate de Înalta Curte de Casaţie de Justiţie prin decizia nr. 16/2016, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, atât timp cât lipsa raportului de subordonare dintre părţile litigante a fost constată de către prima instanţă prin încheierea din 17.12.2019, reţinându-se, cu putere de lucru judecat, că obligaţiile directorului economic reglementate prin contractul încheiat de părţi sunt specifice unui contract de mandat, nefiind caracteristice contractului de muncă.

De asemenea, Înalta Curtea notează că excluderea normelor de dreptul muncii din sfera raportului juridic litigios este relevată şi de prevederile art. 1371, coroborat cu art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, aplicabile în speţă în temeiul art. 2 alin. (1) pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011, potrivit cărora pe durata îndeplinirii mandatului, directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar în cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.

Împrejurarea că O.U.G. nr. 109/2011 şi Legea nr. 31/1990 nu reglementează în mod particular dreptul mandatarului la un concediu de odihnă nu este natură a impune concluzia complementarităţii acestor dispoziţii cu cele din dreptul muncii, în măsura în care raportul dintre părţi este întemeiat pe un contract de mandat, al cărui regim juridic este specific, propriu şi guvernat sub toate elementele sale - încheiere, modificare, drepturi şi obligaţii ale părţilor, cauze de încetare şi, implicit, răspunderea părţilor - de norme legale speciale care se completează, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011, cu cele ale C. civ.

Din această perspectivă, calitatea recurentului nu poate fi circumscrisă nici noţiunii de "lucrător", pentru a se reţine incidenţa Directivei nr. 2003/88/CEE, din moment ce sfera acesteia vizează numai acele persoane care beneficiază de protecţia legislaţiei muncii în statele membre.

Raportând considerentele expuse anterior la decizia atacată, Înalta Curte constată că hotărârii recurate nu i se poate imputa niciun viciu de legalitate, de vreme ce instanţa de apel, în mod judicios, a stabilit că faţă de izvorul juridic şi natura civilă a raportului juridic litigios, dispoziţiile din Codul Muncii, inclusiv cele care privesc pretenţia reclamantului, sunt excluse de la aplicare în speţă.

În consecinţă, pentru toate raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 431/19.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022.