Annullment of civil appeal for failure to formulate valid grounds for cassation in dispute over compensation for unauthorized occupation of municipal property

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă sub nr. x/2018, la 27 august 2018, reclamanţii PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 399.517,76 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului proprietatea MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, situat în Timişoara str. x, pentru perioada 1 august 2015 - 31 iulie 2018 şi, totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1385 alin. (3), art. 1531 alin. (1) şi (2) şi art. 1532 alin. (2) C. civ.

La data de 27 noiembrie 2018 s-a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, solicitându-se evacuarea necondiţionată a pârâtei S.C. A. S.A. şi a tuturor ocupanţilor din imobilul situat în Timişoara, str. x, înscris în CF nr. x Timişoara, pentru lipsă de titlu.

Cererea de evacuare a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 1796 lit. b), art. 1797, art. 1797, art. 1817, art. 1820, art. 1821, art. 1829, art. 1831, art. 1832, art. 1169, 1178, art. 1225 şi art. 1834 C. civ., art. 453, art. 1033- 1040din C. proc. civ. şi art. 44 din Constituţia României.

La termenul din 6 februarie 2019, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca fiind neîntemeiată şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat o despăgubire în cuantum de 108.000 RON, reprezentând venitul brut al angajaţilor pârâtei care ar rămâne fără loc de muncă în cazul evacuării din imobil. A solicitat, de asemenea, obligarea reclamanţilor la plata unei despăgubiri în cuantum de 175.000 RON, reprezentând daune pentru imposibilitatea realizării contractului de concesiune, care nu s-ar mai putea desfăşura din cauza lipsei unei locaţii corespunzătoare.

S-a arătat că suma de bani solicitată reprezintă pierderea înregistrată de pârâtă ca urmare a nerealizării acţiunilor concesionate până la finalizarea contractului de concesiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1304 din data de 6 februarie 2019, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei sale materiale, în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului ocupat fără titlu.

A declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR, PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 399.517,76 RON, despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului ocupat fără titlu, în favoarea Tribunalului Timiş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la data de 1 martie 2019, sub acelaşi număr de dosar, respectiv x/2018

Pârâta S.C. A. S.A. a formulat, la termenul din 14 mai 2019, o cerere de modificare a cererii reconvenţionale, având în vedere disjungerea celor două capete de cerere formulate de reclamanţi, precum şi faptul că în prezentul dosar se judecă doar cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Astfel, pârâta a solicitat pe cale reconvenţională: obligarea reclamanţilor la plata unei despăgubiri în cuantum de 50.000 RON, reprezentând prejudiciu moral, precum şi la plata unei amenzi judiciare, pentru exercitarea cu rea-credinţă şi în mod abuziv a drepturilor procesuale, cu încălcarea prevederilor art. 12 din C. proc. civ. şi ale art. 57 din Constituţia României.

Prin sentinţa civilă nr. 875/2019 din data de 8 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamanţii PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A.

A respins cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional S.C. A. S.A., în contradictoriu cu reclamanţi-pârâţi reconvenţional PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA.

Împotriva sentinţei anterior menţionate au declarat apel reclamanţii PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, respectiv obligarea intimatei S.C. A. S.A. la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Timişoara, str. x, ocupat fără titlu de către intimată, despăgubiri aferente perioadei 1 august 2015-31 iulie 2018.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă sub numărul de dosar x/2018

Prin decizia civilă nr. 89/A din data de 12 februarie 2020 pronunţată în dosar, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de către reclamanţii PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva sentinţei civile nr. 875 din data de 8 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA au formulat recurs solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii judecătoreşti recurate şi, rejudecând, pe fond cauza, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei A. S.R.L. la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Timişoara, str. x, ocupat fără titlu de către intimată, despăgubiri aferente perioadei 1 august 2015 şi până la data evacuării efective.

Prin decizia nr. 1788/22.09.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, s-a admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 89/A din 12 februarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă; a fost casată decizia recurată şi s-a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

La data de 29.03.2022 dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2018*.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 385/A din 16 iunie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi Primarul Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 875/08.10.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei civile nr. 385/A din 16 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, recurenţii-reclamanţi PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA au declarat recurs. Au indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei A. S.R.L. la plata sumei de 399.517,76 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat in Timişoara str. x, ocupat fără titlu de către intimata, despăgubiri aferente perioadei 01.08.2015-şi continuând până la data evacuării efective.

S-a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit şi discreţionar prevederile art. 1357 din C. civ., apreciind că demersul litigios a fost formulat exclusiv pentru perioada 01.08.2015 - 31.07.2018, perioada anterioară promovării litigiului având ca obiect evacuarea intimatei din imobil şi, ca atare, ocuparea imobilului nu a trecut graniţa ilicitului, aspecte contrare realităţii întrucât cererea de chemare în judecata vizează obligarea pârâtei la plata de despăgubiri de folosinţă de la data 01.08.2015 şi până la data evacuării efective din imobil, situaţie în care întreaga motivaţie a instanţei nu are susţinere probaţională şi legală.

Faptul că recurenţii au solicitat, respectiv au notificat intimata să procedeze la evacuarea/eliberarea imobilului situat în Timişoara str. x abia în anul 2015, nu justifică raţiunea instanţei de apel redată în cuprinsul hotărârii, care opinează că, tolerând folosirea imobilului de către reclamanţi, este echivalent cu o recunoaştere a unui drept de folosinţă gratuită asupra acestuia, cu atât mai mult cu cât s-a formulat cererea prin raportare la perioada de ocupare abuzivă 01.08.2015 şi până la eliberarea efectivă din imobil.

Instanţa de apel face referire exclusiv la acţiunea în evacuare soluţionată prin sentinţa civilă nr. 11850/18.10.2018, pronunţată în dosar nr. x/2018, ignorând prevederile sentinţei civile nr. 13213/16.11.2018, definitivă prin decizia civilă nr. 684/30.05.2019, pronunţată în dosar nr. x/2017, prin care s-a reţinut că intimata nu deţine nici un titlu cu privire la imobilul situat în Timişoara str. x, cât şi faptul că, anterior acestor litigii, intimata recunoaşte implicit că foloseşte fără titlu imobilul, formulând cereri de perfectare a unui contract de închiriere către instituţia recurentă.

Prin prezentul demers litigios s-a solicitat obligarea intimatei A. S.A. la plata sumei de 399.517,76 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, proprietatea Municipiului Timişoara, situat în Timişoara str. x.

Chestiunea juridică mai sus enunţată nu poate primi o soluţie negativă doar pentru lipsa de opoziţie a instituţiei recurente, ignorându-se reaua-credinţă a intimatei, care după ce s-a dispus evacuarea acesteia din imobil, apelează la diverse tertipuri pentru a se sustrage obligaţiilor ce îi revin, respectiv de a proceda la eliberarea spaţiului.

Raportat la folosinţa spaţiului situat în Timişoara str. x, înscrisurile existente dovedesc faptul că intimata nu are niciun titlu cu privire la folosinţa acestuia, chiar hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosar nr. x/2018 prevăd că intimata şi-a desfăşurat şi în trecut şi în prezent activitatea în aceasta locaţie, fără a deţine vreun titlu, situaţie în care demersul judiciar este întemeiat.

Ignorând hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosar nr. x/2017, s-a încălcat puterea de lucru judecat raportat la folosirea abuzivă a imobilului în litigiu. Nici faptul că intimata a fost lăsată în posesia bunului pentru o perioadă lungă de timp, fără ca aceasta să deţină vreun titlu nu justifică punctul de vedere al instanţei de fond, care a respins demersul litigios formulat.

Pârâta-intimată nu a deţinut vreun contract de închiriere încheiat cu recurenţii cu privire la imobilul identificat mai sus, aceasta ocupându-l în mod abuziv. Totodată, pârâta-intimată îşi desfăşoară activitatea într-un imobil cu destinaţia de locuinţă (casă), iar nu într-un spaţiu cu altă destinaţie (spaţiu comercial).

Potrivit adresei cu nr. x/11.12.2017 a Serviciul Economic şi Administrativ din cadrul Direcţiei Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş, pârâta are încheiat un "contract de concesiune" (nr. x/01.09.1999) aferent Circumscripţiei Sanitar - Veterinare Fabric, (prelungit până la data de 01.03.2022), obiectul contractului de concesiune fiind redat de activităţile sanitar-veterinare, nefiind precizate date cu privire la clădirea şi terenul aferent clădirii, cu menţiunea că SC. A. S.A. nu a concesionat de la instituţia mai sus arătată imobilul din Timişoara, str. x.

Totodată, s-a arătat că, în mod cu totul greşit, instanţa de apel nu a analizat criticile redate în cuprinsul căii de atac a apelului referitoare la aplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor O.U.G. nr. 89/2004, în condiţiile în care apelul formulat se referea şi la invocarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor O.U.G. nr. 89/2004 (ordonanţă care se referă la concesionarea unor bunuri proprietate publică sau privată a Statului şi în administrarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale, ceea ce nu e cazul imobilului în litigiu, care se află în proprietatea Municipiului Timişoara).

Exercitarea dreptului de proprietate deţinut asupra imobilului situat în Timişoara, judeţul Timiş, a fost îngrădit de către pârâtă, care a continuat să posede şi să folosească locuinţa în litigiu, fără a deţine un titlu asupra acesteia şi fără a achita vreun cost al folosinţei acestui imobil, argument care de asemenea în opinia instanţei de fond nu poate fi primit.

Astfel, au arătat recurenţii, că deşi sunt proprietare ale imobilului în litigiu, nu au putut beneficia de prerogativele acestui drept în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, întrucât intimata îl foloseşte în mod abuziv, respectiv nu achită costul folosinţei acestuia, folosinţă care, în opinia instanţei, nu are caracterul unei fapte ilicite.

Consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să dea eficienţă juridică hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017, având ca obiect uzucapiune, solicitare respinsă de către instanţele de judecată, confirmându-se faptul că un drept de proprietate nu poate fi obstrucţionat de un ocupant ce nu deţine niciun titlu, nici măcar un drept de folosinţă (faptul că ocupă fără drept un imobil nu atribuie acesteia un drept de folosinţă) prin neachitarea de către ocupant a costului folosinţei.

Contrar opiniei instanţei de apel, art. 555 C. civ. îl îndrituieşte pe proprietar să se bucure de toate atributele acestui drept absolut - uzus, fructus şi abusus, raportat la dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificat de România. Totodată Municipiul Timişoara este proprietarul imobilului folosit de către pârâtă, astfel cum rezultă din cuprinsul extrasului de CF nr. x Timişoara, calitate care îi conferă dreptul de a se bucura de prerogativa dispoziţiei şi, cu atât mai mult de cea de administrare şi folosinţă a bunului potrivit propriilor interese.

De asemenea, s-a solicitat a se observa că intimata nu a achitat vreo sumă cu titlu de cost al folosinţei de către aceasta, corespunzătoare folosinţei, iar continuarea folosinţei fără a achita costul aferent ar reprezenta o atingere nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate garantat şi protejat prin sus-menţionata prevedere europeană.

S-a mai considerat că, în mod eronat, instanţa de apel sancţionează recurenţii pentru că au tolerat o vreme folosinţa imobilului de către intimată şi că nu au făcut dovada intenţiei de valorificare.

După redarea prevederilor art. 1531 şi art. 1532 alin. (2) C. civ., recurenţii au învederat că au fost private de şansa de a obţine contravaloarea chiriei lunare aferente imobilului pe care îl avea în proprietate, acest prejudiciu fiind creat de către pârâtă, întrucât aceasta a ocupat în mod abuziv imobilul în litigiu, continuând până în prezent să folosească acest imobil.

În opinia recurenţilor, pârâta trebuie să achite contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru prejudiciul suferit, având în vedere art. 1381şi art. 1385 alin. (3) C. civ. (împrejurare în care ne găsim în speţa de faţă).

Ţinând cont că prejudiciul produs, ca urmare a lipsei de folosinţă a imobilului, are efecte continue, care s-au manifestat şi după data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a solicitat instanţei să aprecieze că lipsa de folosinţă a imobilului a operat ca solicitare de la data de 01.08.2015 şi până la evacuarea efectivă a pârâtei din imobilul în cauză; prejudiciul fiind cert, în condiţiile privării de posibilitatea exploatării spaţiului în condiţii normale de folosinţă.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a reţinut că motivele de casare invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 februarie 2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.A. a formulat un punct de vedere, prin care a achiesat concluziilor raportului întocmit.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au depus un punct de vedere asupra raportului, prin care a susţinut că motivele invocate în cererea de recurs pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate şi, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşadar, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurenţi se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

Se constată că recurenţii au indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurenţilor cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului şi a situaţiei de fapt.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenţi rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenţii au relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

În speţă, recurenţii tind, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziţii legale (ex: art. 1357 C. civ., art. 555 C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Astfel, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate nu conţin precizări de natură juridică a eventualelor greşeli pe care le conţine hotărârea recurată şi o minimă argumentare în drept a unor critici de nelegalitate.

Fiind în eroare, astfel cum s-a arătat, asupra funcţiei căii extraordinare de atac a recursului - de a asigura exclusiv controlul de legalitate - recurenţii deduc judecăţii aspecte care sunt lăsate de legiuitor exclusiv în competenţa instanţelor fondului, vizând administrarea probelor, evaluarea şi aprecierea asupra acestora şi, corelativ, determinarea situaţiei de fapt.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurenţii nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-au limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenţii-reclamanţi nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 a fost făcută doar formal.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 385/A din 16 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 385/A din 16 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2023.