Distinction between moratory penalties and inflationary updating of monetary debts; procedural nullity of cassation appeal for mere reiteration of appellate arguments

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Analizând actele de la dosar, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 02.04.2020, sub numărul x/2020, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.138.709,28 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente facturilor TUI şi non TUI, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele ratei de inflaţie, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1930/26.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 1.115.101,8 RON, reprezentând penalităţi de întârziere datorate în temeiul clauzei penale, precum şi suma de 14.756,01 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins ca neîntemeiate restul pretenţiilor.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1004A/04.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a dispus ca suma de 1.115.101,8 RON, la plata căreia a fost obligată pârâta, să fie actualizată cu rata inflaţiei până la plata efectivă, a obligat intimata-pârâtă să achite apelantei-reclamante suma de 231,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi a menţinut în rest dispoziţiile hotărârii atacate.

Prin încheierea din 10.09.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a lămurit dispozitivul deciziei sus-menţionate, în sensul că data de la care s-a dispus ca suma de 1.115.101,8 RON, la plata căreia pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. a fost obligată, să fie actualizată cu rata inflaţiei, este 02.04.2020.

Împotriva deciziei sus-menţionate, atât apelanta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., cât şi intimata-pârâtă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. au declarat recurs.

Împotriva încheierii din 10.09.2021 a declarat recurs Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A., care a fost înregistrat sub nr. x/2020/a1; acest dosar s-a conexat la prezenta cauză, conform dispoziţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 04.05.2022.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi, în principal, rejudecarea cauzei, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.

În motivare, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1.479 C. civ., atunci când a apreciat că data plăţii este reprezentată de data la care contul său a fost alimentat cu suma de bani achitată de intimata-pârâtă şi nu data emiterii ordinului de plată de către aceasta din urmă, dată care fusese probată prin înscrisurile depuse la dosar.

O altă critică a vizat încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 2.553 şi art. 2.554 C. civ., recurenta susţinând, în esenţă, că aceste texte de lege nu erau incidente în speţă, de vreme ce, prin contract, s-a prevăzut că termenele de primire şi de plată sunt reprezentate de zile calendaristice, şi nu de zile libere şi s-a convenit să se ia în calcul atât ziua în care termenul contractual a început să curgă, cât şi ziua în care acesta s-a împlinit.

În continuare, evocând prevederile art. 5.2, 5.4 şi art. 5.6 din contract nr. x/07.12.2018, a arătat că din cuprinsul lor rezulta că părţile au stabilit să deroge de la dreptul comun în materie şi să stabilească modul de calcul al termenelor de plată a creanţei şi, implicit, al penalităţilor de întârziere aferente prin raportare la zile calendaristice, aspect ignorat de instanţă şi calificat ca fiind nedovedit.

Prin urmare, a apreciat că, faţă de voinţa părţilor din momentul încheierii contractului, scadenţa contractuală nu putea fi prelungită până la prima zi lucrătoare, în situaţia în care acestea se împlineau într-o zi nelucrătoare.

A mai precizat că acest aspect a fost analizat în mod sumar, în sensul că prima şi ultima zi a termenului nu se luau în calcul şi că, potrivit contractului, la calculul penalităţilor nu putea fi înlăturată prima zi după expirarea termenului de plată.

În continuare, a prezentat modul de calcul al penalităţilor de întârziere în litigiu, care, în opinia sa, era cel corect.

A mai afirmat că în cauză, în mod greşit s-a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 1149R/21.11.2019 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fără o cercetare suficientă a fondului cauzei şi a modalităţii în care s-a dat eficienţă puterii de lucru judecat. În acest sens, a arătat că, în speţă, obligaţia de plată a sumei de 23.607,48 RON a fost respinsă, fără administrarea unui probatoriu, proba cu expertiza contabilă fiind respinsă ca neutilă în cauză.

Mai mult, a precizat că în speţă penalităţile de întârziere erau aferente altor facturi şi că data plăţii nu fusese probată.

Tot circumscris motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.268, ale art. 1.270 alin. (1) şi ale art. 1.272 C. civ.

În argumentare, a afirmat, în esenţă, că interpretarea contractului s-a realizat în mod eronat de către instanţa de apel, având în vedere că prin contractul nr. x/07.12.2018, care are putere de lege, potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., la art. 5.6 părţile au înţeles să stipuleze o clauză penală, conform căreia penalităţile de întârziere începeau să curgă din "prima zi după expirarea termenului de plată".

A mai arătat că interpretarea acesteia sintagme, coroborată cu cea referitoare la termenul de scadenţă, relevă că voinţa părţilor a fost în sensul că ultima zi de plată se împlinea în cea de-a 30-a zi de la data primirii/emiterii facturii şi nu în ziua următoare sau în prima zi lucrătoare.

De asemenea, a susţinut că prin validarea calculului prezentat de intimată, fără o minimă verificare a numărului de zile de întârziere, s-a creat premisa de încălcării atât a contractului valabil încheiat, cât şi a prevederilor legale care stabileau că interpretarea clauzelor se realizează în vederea producerii de efecte, şi nu în scopul anulării lor.

Totodată, a susţinut că prin soluţia pronunţată s-au încălcat şi dispoziţiile art. 1.272 C. civ., deoarece, raportat la natura contractului şi la conduita părţilor, intenţia lor reală nu putea fi modificată prin atribuirea altor drepturi şi obligaţii, la care nu au consimţit în mod efectiv.

Conchizând, a afirmat că instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile contractuale deduse judecăţii, încălcând voinţa părţilor cu privire la modul de calcul al penalităţilor de întârziere.

Pe calea recursului declarat împotriva deciziei atacate, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare în ceea ce priveşte capătul de cerere privind actualizarea cu indicele ratei de inflaţie a sumei de 1.115.101,8 RON.

Astfel, după prezentarea considerentelor hotărârilor instanţelor de fond sub acest aspect, a arătat că dispoziţia de admitere a capătului de cerere privind actualizarea sumei acordate cu rata inflaţiei a fost dată cu aplicarea greşită a legii, din moment ce aceasta nu a fost motivată în fapt şi în drept pe calea apelului, intimata-recurentă întemeindu-şi această pretenţie pe dispoziţiile art. 1.535 C. civ.

În opinia sa, acest text de lege nu este aplicabil unor cereri accesorii, atât timp cât capătul principal al acţiunii îl reprezintă penalităţi de întârziere pentru plata cărora părţile nu au stabilit un termen de plată.

Mai mult, a apreciat că în contextul în care părţile au evaluat întinderea prejudiciului prin clauza penală, acordarea unor daune-interese într-un cuantum mai mare decât cel convenit de părţi nu putea fi realizată.

A mai arătat că instanţa de apel nu şi-a motivat în drept soluţia pronunţată asupra acestui capăt de cerere, ci prin raportare la practica instanţei supreme care viza interpretarea prevederilor art. 1084 din vechiul C. civ.

Or, în speţă, aplicabile erau prevederile noului C. civ., având în vedere data încheierii contractului, iar regulile determinate de art. 1084 - art. 1086 din C. civ. de la 1864 nu puteau fi aplicate unui prejudiciu evaluat convenţional de părţi.

Totodată, a arătat că dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) C. civ. reglementează daunele moratorii stabilite convenţional, or, în speţă daunele moratorii sunt cele prevăzute în contractul de acces pe infrastructură nr. x/07.12.2018.

Pe de altă parte, a arătat că actualizarea sumei cu rata inflaţiei nu constituie o sancţiune sub forma daunelor moratorii, ci reprezintă o daună compensatorie, care, potrivit recurentei-pârâte, putea viza numai creanţa principală, nu şi penalităţile de întârziere aferente acesteia,.

În drept, criticile au fost circumscrise motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs formulat împotriva încheierii din 10.09.2021, recurenta-pârâtă a arătat că prin actualizarea pretenţiei acordate cu indicele ratei de inflaţie, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.535 alin. (1) C. civ. şi ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum şi principiul disponibilităţii, întrucât a adăugat daunelor moratorii stabilite la art. 5.6 din contract alte daune compensatorii, care nu au fost avute în vedere de părţi.

În continuare, a reluat argumentele expuse în cadrul memoriului de recurs îndreptat împotriva deciziei instanţei de apel, privind actualizarea sumei cu indicele ratei de inflaţie.

La 21.12.2021 recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul recurentei-reclamante, solicitând respingerea acestuia; recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

La 20.04.2021 recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului recurentei-pârâte ca nefondat.

În dezbateri, Înalta Curte, din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a recursului declarat de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. împotriva încheierii din 10.09.2021, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020.

Luând în analiză, cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 494, raportate la cele ale art. 482 şi ale art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii celor două recursuri, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, prevede că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând memoriul de recurs formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că în susţinerea nelegalităţii deciziei atacate, autoarea căii de atac a invocat ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căreia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu interpretarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material, susţinând, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a art. 1.268, art. 1.270 alin. (1), art. 1.272, 1.479, art. 2.553, art. 2.554 C. civ. şi aplicarea greşită a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Examenul elementelor expuse în argumentare relevă că acestea sunt, în realitate, motivele autoarei căii de atac din apel, reluate într-o manieră cvasidentică, fără a se arăta în concret în ce constă raţionamentul greşit al instanţei de prim control judiciar, fiind doar reiterate ca motive de recurs.

Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu poate răspunde exigenţelor stabilite de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., din moment ce recurenta-reclamantă nu indică erorile de judecată săvârşite de instanţa de prim control judiciar şi nu critică modul în care curtea de apel a dezlegat problemele de drept examinate în apel.

Nici inserarea, în cadrul memoriului de recurs, a unor dispoziţii legale nu poate echivala cu respectarea cerinţei motivării recursului, câtă vreme autoarea căii de atac nu dezvoltă argumentat în ce a constat interpretarea, aplicarea greşită ori ignorarea normelor de drept material de către instanţa de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină, în realitate, o nouă verificare a aceloraşi susţineri, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Acest mod de redactare a cererii de recurs nu îngăduie însă determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestită cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel, de vreme ce criticilor recurentei li s-a oferit un răspuns în calea de atac devolutivă, iar autoarea căii de atac nu precizează motivele din perspectiva cărora considerentele instanţei de apel ar fi nelegale.

Cum criticile recurentei nu vizează în concret argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea dispoziţiei de respingere a motivelor de apel reiterate în această etapă procesuală, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Accesul la justiţie impune părţilor o anumită conduită procesuală ce implică, în cazul recursului, şi respectarea cerinţelor formale impuse de lege pentru exercitarea căii de atac, de vreme ce obiectul recursului este limitat la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, aşa cum este cazul în speţă, fundamentează concluzia că recursul este nemotivat.

Aceeaşi concluzie se reţine şi cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 10.09.2021, în motivarea căruia s-a susţinut aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.535 alin. (1) C. civ. şi ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât asupra debitului accesoriu nu se puteau stabili daune compensatorii.

Această critică excedează însă considerentele avute în vedere la pronunţarea încheierii atacate, recurenta-pârâtă omiţând că prin aceasta s-a lămurit dispozitivul deciziei din apel sub aspectul datei de la care daunele moratorii acordate se actualizează, încuviinţarea capătului de cerere privind actualizarea sumei aferente penalităţilor de întârziere realizându-se prin decizia atacată de altfel de aceeaşi parte cu recurs.

Cum susţinerile recurentei-pârâte vizează legalitatea şi temeinicia deciziei instanţei de apel, iar obiectul criticilor de recurs nu pot fi îndreptate decât împotriva hotărârii ce formează obiectul examenului de legalitate în recurs, Înalta Curte reţine că argumentele părţii expuse în susţinerea incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi verificate pe calea examenului de legalitate al încheierii recurate, de vreme ce acestea reprezintă chestiuni deja statuate în judecata cauzei, iar aceasta nu poate fi modificată pe calea recursului îndreptat împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului deciziei atacate.

Nefiind o critică îndreptată împotriva hotărârii atacate, Înalta Curte constată recursul părţii apare ca fiind nemotivat, sens în care se reţine incidenţa sancţiunii nulităţii recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, având în vedere toate considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 10.09.2021, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020.

În continuare, analizând decizia civilă nr. 1004A/04.06.2021 în limitele motivului de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac critică legalitatea hotărârii recurate din perspectiva faptului că în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile art. 1535 C. civ., întrucât acordarea daunelor compensatorii aferente unor daune moratorii reprezintă o dublă despăgubire. De asemenea, a susţinut că hotărârea instanţei de prim control judiciar sub acest aspect este nemotivată şi că normele din vechiul C. civ. nu erau incidente în cauză.

Criticile sunt nefondate.

În speţă, aşa cum se poate constata din actele dosarului, acordarea penalităţilor de întârziere s-a realizat de către prima instanţă în temeiul clauzei penale prevăzute de art. 5.6 din contract, ca urmare a neîndeplinirii la timp de către recurenta-pârâtă a obligaţiei principale de plată, suma încuviinţată reprezentând penalităţi calculate între data expirării scadenţei obligaţiei principale de plată şi până la data executării ei.

Aşadar chestiunea litigioasă adusă în dezbatere în recurs vizează problema actualizării penalităţilor de întârziere cu rata inflaţiei, pentru o perioadă ulterioară celei în care acestea au curs.

Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că, în justificarea soluţiei date asupra capătului de cerere privind actualizarea sumei aferente clauzei penale, instanţa de prim control judiciar a reţinut că daunele moratorii nu le exclud pe cele compensatorii şi că actualizarea lor nu reprezintă o nouă despăgubire, ci serveşte principiului echivalenţei prestaţiilor.

Dezlegările instanţei de apel sunt corecte şi nu vin în contradicţie cu prevederile art. 1.535 alin. (1) C. civ., care reglementează condiţiile acordării daunelor moratorii în cazul obligaţiilor băneşti şi nici cu efectele clauzei penale.

Aceasta deoarece natura juridică a daunelor moratorii - penalităţi contractuale sau dobânda legală - este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei de plată cu rata inflaţiei, prima fiind o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii).

Scopul actualizării daunelor cu rata inflaţiei este unul compensatoriu şi vizează menţinerea valorii reale a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, pentru a garanta primirea unei sume de bani în RON de aceeaşi valoare ca cea din momentul scadenţei.

În acest context, faţă de finalităţile distincte ale celor două categorii de despăgubiri, nu se poate conchide că actualizarea prejudiciului stabilit anticipat pe cale convenţională, pentru o perioadă ulterioară celei în care acesta a fost înregistrat, semnifică acordarea unor daune mai mari, de vreme ce această măsură este limitată la compensarea pierderii puterii de cumpărare a monedei naţionale ce ar putea interveni asupra debitului la data plăţii lui, şi nu la despăgubirea recurentei-reclamante pentru neexecutarea la timp de către recurenta-pârâtă a obligaţiei principale de plată.

Nici criticile privind aplicarea în cauză a prevederilor art. 1084-1086 din C. civ. de la 1864 nu pot fi reţinute, din moment ce, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, referirile instanţei de apel la aceste texte de lege s-a realizat pentru a ilustra principiul echivalenţei prestaţiilor conform dezlegărilor date de instanţa supremă într-o decizie anterioară în care s-a soluţionat o problemă de drept identică.

Din această perspectivă susţinerile părţii referitoare la nemotivarea în drept a soluţiei dată de instanţa de apel chestiunii litigioase criticată în recurs nu pot fi primite, atât timp cât decizia atacată relevă că judecata apelului s-a realizat în acord cu dispoziţiile noului C. civ., în temeiul instituţiei juridice de drept material aplicabile.

Prin urmare, constatând că, în cauză, nu este incident motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În consecinţă, dată fiind soluţia adoptată asupra recursurilor şi că la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, Înalta Curte reţine că acordarea cheltuielilor de judecată către recurenta-pârâtă nu poate fi dispusă, din moment ce autoarea căii de atac nu are calitatea de parte care a câştigat procesul în această etapă litigioasă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. împotriva încheierii din 10.09.2021, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1004A/04.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022.