Arbitral jurisdiction in insurance disputes without an arbitral agreement: non-applicability of ASF Norm No. 18/2017 to professional claimants

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de arbitrare

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, la data de 22.11.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Societatea "A." S.R.L. Oradea a solicitat obligarea pârâtei Societatea "B." S.A. la plata sumei de 3.294,06 RON, contravaloarea reparaţiilor autoturismului cu nr. de înmatriculare x, a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, începând cu 20.02.2019 şi până la plata integrală a debitului şi a cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 55/05.04.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de pârâta "B." S.A.; a admis acţiunea reclamantei, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 3.294 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire neachitată, aferentă dosarului de daună nr. x, a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu 20.02.2019 şi până la plata integrală a debitului principal, precum şi a sumei de 946,16 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

2. Soluţia instanţei de fond. Hotărârea recurată.

Împotriva hotărârii arbitrale, Societatea "B." S.A. a formulat acţiune în anulare, solicitând şi suspendarea executării hotărârii arbitrale.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 99 din 4 august 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, a admis cererea în anulare, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta B. S.A. (B.) şi a anulat încheierea din data de 02.02.2022 şi hotărârea arbitrală nr. 55/05.04.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. şi a trimis cauza la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, competentă material şi teritorial; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.480 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, reclamanta Societatea "A." S.R.L., solicitând admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, respingerea acţiunii în anulare formulate de către intimata-pârâtă.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Introductiv, autoarea recursului a susţinut că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel naţional prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum şi dispoziţii ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susţinut că sentinţa este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce, atât legiuitorul european, cât şi cel naţional au prevăzut ca oricare dintre părţile unui litigiu de natura celui de faţă să poată utiliza un mijloc alterativ de soluţionare, care poate fi procedura C. sau arbitrajul, într-o situaţie ca cea de faţă. Recurgerea la aceste mecanisme reprezintă dreptul exclusiv de opţiune al reclamantului, fiind indiferent consimţământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidenţa Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaşte dreptul de a apela la metode alternative de soluţionare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanţelor judecătoreşti.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuieşte, în viziunea recurentei, convenţia arbitrală, stabilind îndrumarea părţilor spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. În continuare, şi-a ilustrat susţinerile citând dispoziţiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) şi (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi (4), reiterând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Subsecvent, autoarea recursului a citat art. 542 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în anumite limite.

Evocând noţiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. şi de "petiţie" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susţinut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale.

A invocat, în continuare, dispoziţiile art. 115 pct. 2 C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie instanţa arbitrală.

Susţinând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greşită concluzia că, în lipsa unei convenţii arbitrale, instanţa arbitrală nu poate soluţiona cererea de arbitrare. Citând dispoziţiile Legii nr. 132/2017, art. 23 pct. 5 si 6, care fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenţie sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate. Autoarea recursului a arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicţiei sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică şi de dispoziţiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forţă juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiţia arbitrajului din art. 203 al Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a evocat art. 11 din Constituţia României, care stabileşte prioritatea dreptului european faţă de dreptul naţional, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei 2009/138/CE, este adjudecată competenţa tribunalului arbitral în soluţionarea petiţiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secţiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care derogă de la forţa obligatorie a contractului, sprijinindu-şi concluzia pe dispoziţiile art. 1270 pct. 2 C. civ.

Referindu-se expres la dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluţionarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-şi susţinerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părţile semnatare, deşi au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenţie arbitrală încheiată între asigurat şi asigurător.

Faţă de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ. este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 pct. l C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 14.11.2022, sub nr. x/2022.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă "B." S.A. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 30 mai 2022, deci, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 30 ianuarie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 06 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând sentinţa atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenţei de soluţionare a litigiului către tribunalul arbitral. Convenţia arbitrală este un contract procesual şi, deci, are a fi analizat prin prisma respectării normelor de drept procesual.

Instanţa supremă constată că cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (…)".

Norma nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi nu soluţionarea litigiilor derivând din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenţi este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluţionarea litigiului prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

Deşi articolul 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere şi la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului", litigiul de faţă nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluţionate de o atare entitate, nici titularul iniţial al creanţei şi nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituţia arbitrală ca "entitate de soluţionare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Nici alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 132/2017 nu susţine interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă". Or, potrivit art. 606 C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă şi obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităţilor alternative neangajante de soluţionare a disputelor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, şi, în acord cu curtea de apel, reţine că, într-un litigiu de natura celui de faţă, iniţiat de un profesionist, în lipsa unei convenţii arbitrale, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei judecătoreşti.

Norma A.S.F. nr. 18/2017, stabilind că petenţii pot apela la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare" nu face decât să le semnaleze existenţa, fără a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de legislaţia specială, dacă decid să le acceseze.

Criticile recurentei-reclamante în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor legale ale art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit alin. (3) al art. 7 din Norma A.S.F. nr. 18/2017, "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluţionare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul; soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeaşi normă, "conducerea executivă a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor se asigură de: d) asigurarea participării la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul C., mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator".

Instanţa supremă reţine că, art. 7 pct. (3) din Norma nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare stabileşte că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate. Prin urmare, dispoziţiile indicate nu instituie o clauză compromisorie de drept.

Faptul că în cuprinsul acestui articol se menţionează că în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluţionare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul, înseamnă doar că arbitrajul este permis în situaţia persoanelor juridice. Totuşi, aceasta nu semnifică şi faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii unui reclamant, fără ca pârâtul din acţiunea arbitrală să fie de acord cu soluţionarea litigiului de o instanţă arbitrală.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că aceste dispoziţii legale, ale art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu sunt aplicabile litigiului de faţă, întrucât reclamantul este profesionist, iar dispoziţiile invocate sunt aplicabile consumatorilor persoane fizice.

Criticile vizând greşita interpretare de către curtea de apel a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare) vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

Invocarea efectului direct al unei directive a Uniunii este permisă numai în situaţia netranspunerii sau transpunerii incorecte în dreptul naţional a actului unional şi numai în litigiile ce opun o persoană statului membru; litigiul de faţă opune doi particulari, deci efectul direct nu poate fi invocat.

Distinct de acest aspect, recurenta invocă dispoziţii de drept unional care nu apar aplicabile cauzei; art. 203 din Directiva 2009/138/CE se referă la asigurări de protecţie juridică, iar Directiva (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului priveşte distribuţia de asigurări.

Dar mai mult, legislaţia Uniunii evocată de recurentă contrazice interpretarea acesteia, actele normative unionale stabilind, de fapt, că procedurile de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii şi din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanţă, nu este una care să respecte dispoziţiile naţionale.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, cu consecinţa respingerii prezentului recurs, ca nefondat.

În ce priveşte cererea intimatei- pârâte B. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 453 din C. proc. civ.: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Dacă s-au cerut cheltuieli de judecată, instanţa se va pronunţa asupra lor prin dispozitiv, în raport de actele justificative depuse de părţi.

Dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. statuează că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate.

Astfel, din "sumarul tranzacţii" depus la dosar, se reţine că nu există corespondenţă între plata efectuată şi dosarul pendinte, nu rezultă că aceste cheltuieli ar fi fost efectuate în cauză, la detaliile operaţiunii nefiind trecute toate elementele necesare, apte a conduce la concluzia că ele constituie contravaloarea onorariului de avocat solicitat, nefiind trecut nici măcar numărul contractului de asistenţă juridică.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă Societatea "A." S.R.L. împotriva sentinţei nr. 99 din 4 august 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei- pârâte B. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2023.