Termination of agricultural land concession: interpretation of good faith and contract binding force overriding specific termination clauses.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 11 februarie 2020, sub nr. x/2020 şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sub acelaşi număr de dosar, de unde, s-a dispus trimiterea dosarului la secţia a VI-a civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti, înregistrat sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.A. (fostă B.) a formulat, în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI (A.D.S.), în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, cerere de anulare act administrativ, solicitând instanţei ca, în baza motivelor cuprinse în cerere, precum şi a probelor pe care le va administra în cursul procesului, să dispună anularea în tot a Notificării de reziliere emise la data de 09.09.2019, sub nr. x, prin care pârâta A.D.S. a notificat rezilierea Contractului de concesiune nr. x/30.03.2004 încheiat cu reclamanta, precum şi a adresei nr. x/28.10.2019, prin care A.D.S. a respins plângerea sa prealabilă împotriva Notificării; a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1551 din data de 07.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea în cauza privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, şi a anulat notificarea de reziliere emisă la data de 09.09.2019, sub nr. x, de către pârâta A.D.S., precum şi adresa nr. x/28.10.2019, emisă de către pârâta A.D.S.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti a formulat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 628/2022 din 6 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a respins apelul declarat de apelanta- pârâtă Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1551/07.06.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata- reclamantă A. S.A., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

Cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat că instanţa fondului a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a susţinut acest motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, întrucât, instanţa de apel, ignorând dispoziţiile Legii nr. 268/2001, lege cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, se substituie atât legiuitorului, cât şi recurentei, cu privire la prevederile legale şi contractuale, şi validează nejustificat conduita culpabilă a părţii adverse.

Consideră, totodată, că raţionamentul instanţei de apel dezvoltat la paragraful 5 al paginii 11 din decizie modifică fără drept contractul de concesiune nr. x/30.03.2004, mai precis, art. 12.6 din contract.

Solicită instanţei de recurs să constate că art. 8.2 şi art. 8.6 din contract stabilesc obligaţii esenţiale în sarcina concesionarului, şi anume obligaţia de garantare a redevenţei şi obligaţia de asigurare a culturilor, iar în caz de nerespectare se aplică sancţiunea rezilierii şi nu au fost modificate sau anulate prin hotărârea comună a părţilor consemnată într-un act adiţional, aşadar, erau în vigoare la data rezilierii contractului în discuţie, nefiind vreodată contestate de intimata- reclamantă.

Prin urmare, susţine că instanţa de apel, cu depăşirea atribuţiilor sale specifice, dă prioritate propriei viziuni care intră în coliziune evidentă cu cea din Legea nr. 268/2001, precum şi cu cea a recurentei, în calitate de partener contractual, rezultatul fiind obţinerea unei lex tertia, cu toate că niciun argument nu poate justifica crearea unei noi norme de drept şi a unor noi prevederi contractuale.

Cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că motivarea primei instanţe nu respectă cerinţele procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că nu arată, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la admiterea cererii, precum şi argumentele pentru care a înlăturat apărările sale şi, pe de altă parte, reţine motive contradictorii sau străine cauzei, argumente care alterează grav legalitatea şi efectele juridice ale deciziei recurate.

Cu toate că, în cererea de apel a susţinut că toate contractele încheiate în scopul exploatării terenurilor cu destinaţie agricolă sunt contracte de adeziune, caracterizate conform art. 1175 C. civ., instanţa de apel a omis să analizeze acest argument esenţial care ar fi clarificat în mod decisiv modalitatea de dezlegare a speţei de faţă.

Solicită instanţei de recurs să constate că nicăieri în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel nu face vreo referire şi nu analizează îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către partea adversă din perspectiva de contract de adeziune a contractului de concesiune, abordare care, ar fi condus la o altă soluţie, compatibilă cu normele de drept aplicabile prezentei cauze, în sensul că obligaţiile contractuale neîndeplinite de partea adversă nu au caracter facultativ, astfel că, rezilierea are suport legal şi contractual.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia civilă recurată şi sub aspectul motivelor contradictorii, sens în care a solicitat să se constate că la paragraful 2 al paginii 11 din hotărârea recurată, instanţa de apel afirmă că părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai obligaţiile la care s-au îndatorat, conform principiului forţei obligatorii a contractului, pentru ca, la paragraful 5 al paginii 11, să afirme în mod nejustificat şi contradictoriu că neîndeplinirea de către partea adversă a obligaţiilor stabilite la art. 8.2 şi art. 8.6 nu are suport contractual şi legal pentru reziliere, cu toate ca intimata- reclamantă şi-a asumat executarea lor, iar principiul pacta sunt servanda este aplicabil.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat că instanţa de apel a dat o interpretare greşită, neconformă sensului real al conceptului de "bună-credinţă" în executarea contractului, preluând practic argumentaţia intimatei- reclamante.

Atât timp cât recurenta şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, aspect necontestat de către intimata- reclamantă, iar invocarea propriei culpe de către partea adversă este convertită în bună-credinţă de instanţa de apel, consideră că este lipsită de echivoc nelegalitatea soluţiei pronunţate, care nu respectă standardele în materie.

Instanţa de apel îşi sprijină argumentaţia exclusiv pe art. 970 alin. (2) vechiul C. civ., ignorând în totalitate dispoziţiile speciale ale Legii nr. 268/2001, în temeiul cărora contractul litigios are caracterul unui contract de adeziune.

Totodată, susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere art. 1268 alin. (3) C. civ., care dispune că: "Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul", şi a concluzionat că prestaţiile contractuale neexecutate de intimata-reclamantă nu produc efecte juridice negative şi nu atrag sancţiunea rezilierii.

Recurenta-pârâtă consideră că, în virtutea art. 22 C. proc. civ., instanţa trebuia să facă o analiză integrală a argumentaţiei sale din cererea de apel şi să stăruie pentru aflarea adevărului. În acest mod se protejau drepturile statului român asupra terenurilor cu destinaţie agricolă, implicit a veniturilor care rezultă din exploatarea contractuală a acestora, redevente care sunt asimilate creanţelor fiscale care se constituie venit la bugetul consolidat al statului, conform art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2012 şi art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, este evident că disculparea intimatei-reclamante în contextul refuzului executării anumitor clauze contractuale conduce, în mod eronat, la abordarea pe considerente de nelegalitate a situaţiei deduse judecăţii în apel, consecinţa fiind că soluţia adoptată nu are o justificare reală, obiectivă şi raţională, necesitând reformarea.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 20.10.2022, sub nr. x/2020*.

Apărarea formulată în cauză

Intimata- reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 11 februarie 2020, deci, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 5 ianuarie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 06 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe pct. 4 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., prin care recurenta- pârâtă susţine că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, este nefondat.

Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" prevăzută de text, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera unei alte autorităţi, executive sau legislative, astfel cum sunt acestea delimitate de Constituţie şi legile organice, în acest caz, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe.

Argumentele invocate de recurentă în susţinerea acestui motiv de recurs se raportează la faptul că instanţa de apel ar fi săvârşit un abuz de putere, conform celor reţinute la paragraful 5 pag. 11 din decizie, cu depăşirea atribuţiilor sale specifice, dând prioritate propriei viziuni, care intră în coliziune evidentă cu cea a Legii nr. 268/2001, precum şi cu cea a recurentei-pârâte, în calitatea de partener contractual, rezultatul fiind obţinerea unei lex tertia.

Or, faţă de aceste critici, nu se poate reproşa instanţei de apel interpretarea unor texte de lege, doar pentru faptul că nu este în sensul pretins de recurentă, iar operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

Ca atare, nu pot fi primite criticile recurentei- pârâte formulate în cadrul acestui motiv de recurs, care sunt doar simple nemulţumiri ale acesteia în legătură cu aplicarea şi interpretarea unor texte legale.

Înalta Curte va înlătura şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este nefondat.

Se reţine că acest motiv de casare are în vedere atât lipsa totală a considerentelor, cât şi existenţa unor considerente contradictorii sau care nu au nici o legătură cu cauza. Viciile motivării unei hotărâri pot fi variate însă în cele din urmă alcătuiesc trei mari categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă/contradictorie, motivarea insuficientă.

Observând cuprinsul considerentelor deciziei recurate, în cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în pronunţarea soluţiei sale de respingere a apelului formulat de pârâtă, a expus argumentele raţionamentului său juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate, prin prisma materialului probator administrat, a apărărilor şi susţinerilor părţilor.

Deşi se invocă o nemotivare a hotărârii, recurenta- pârâtă se raportează, în fapt, la dezlegarea pe care instanţa de apel a dat-o cauzei, arătând că, deşi a susţinut că toate contractele încheiate în scopul exploatării terenurilor cu destinaţie agricolă sunt contracte de adeziune, caracterizate conform art. 1175 C. civ., instanţa de apel a omis să analizeze acest argument esenţial şi de asemenea, a mai arătat că nicăieri în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel nu face vreo referire şi nu analizează îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către intimata-reclamantă, din această perspectivă.

Or, asemenea critici sunt susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, unele dintre criticile recurentei, prin care formal se susţine că reprezintă o lipsă de motivare a instanţei de apel, presupun o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, motiv pentru care, acestea din urmă nu vor face obiectul analizei instanţei de recurs.

Se constată, astfel, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că hotărârea instanţei de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind enunţate cu claritate atât situaţia de fapt reţinută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum şi modul de aplicare al legii la situaţia de fapt determinată.

De asemenea, Înalta Curte reţine că au fost analizate şi s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de părţi, iar considerentele sunt formulate şi structurate coerent, de natură a susţine concluzia şi raţionamentul instanţei.

Astfel cum se reţine frecvent în jurisprudenţa Înaltei Curţi, motivarea nu poate avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat o altă dezlegare situaţiei de fapt, ori problemelor de drept, faţă de cele propuse de una din părţi- cum este cazul în speţă, de recurenta-pârâtă, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cum nefondat susţine aceasta, ci, dezlegarea dată de instanţa de apel reprezintă rodul analizei şi aplicării instituţiilor de drept potrivit interpretării proprii, ce nu poate fi cenzurată decât numai în măsura în care se identifică un motiv de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este motivată conform standardelor de calitate instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., iar, prin motivarea corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti, se asigură respectarea garanţiilor de imparţialitate ale judecătorului şi de calitate a actului de justiţie, motiv pentru care Înalta Curte va înlătura şi criticile recurentei vizând existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii.

Se invocă o argumentaţie juridică proprie a recurentei, potrivit căreia principiul forţei obligatorii a contractului ar fi fost reţinut în considerente ca fiind în contradicţie cu principiul executării cu bună-credinţă a contractului, şi că acestea s-ar exclude.

Or, asemenea critici nu pot constitui motive contradictorii ale deciziei recurate, fiind, de fapt, susţineri proprii ale recurentei- pârâte, de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale, ori principii de drept.

Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut la par. 2 din pagina 11 a deciziei că, "De asemenea, contrar susţinerilor apelantei-pârâte, prima instanţă nu a nesocotit principiul forţei obligatorii a contractului(...), ci a procedat la corelarea acestui principiu cu cel al executării cu bună- credinţă a contractului".

Împrejurarea că ulterior, la un paragraf 5 reţine că, "Fără a nega asumarea unor obligaţii în acest sens de către intimata-reclamantă şi a ignora principiul pacta sunt servanda, instanţa a apreciat, din perspectiva conduitei adoptate de apelanta-pârâtă pe parcursul celor 15 ani de derulare a contractului şi a executării cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor de către părţile contractante în acest interval îndelungat de timp, că rezilierea nu are suport contractual şi legal", nu se poate aprecia că acest considerent este contradictoriu cu cel reţinut anterior; ba, dimpotrivă, considerentele arătate se completează, se susţin şi conduc în mod clar către soluţia adoptată.

În fine, Înalta Curte constată că este nefondat şi ultimul motiv de recurs invocat, subsumat de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta- pârâtă consideră decizia din apel ca fiind nelegală, afirmând că instanţa de apel a dat o interpretare greşită, neconformă sensului real al conceptului de "bună- credinţă" în executarea contractului, şi îşi sprijină argumentaţia exclusiv pe art. 970 alin. (2) din vechiul C. civ., ignorând în totalitate dispoziţiile speciale ale Legii nr. 268/2001, ca şi dispoziţiile dreptului comun- art. 1240 C. civ. (voinţa de a contracta), art. 1243 C. civ. (modificarea contractului), art. 1350 alin. (2) C. civ. (răspunderea contractuală).

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, nu se poate reproşa instanţei de apel modalitatea în care, în cauză, s-a pus în discuţie principiul forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 alin. (1) din vechiul C. civ., şi corelarea acestui principiu cu cel al executării cu bună- credinţă a contractului, consacrat de art. 970 vechiul C. civ., respectiv, art. 1170 noul C. civ., ori, ignorarea Legii speciale, nr. 268/2001.

Aşa cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, principiul forţei obligatorii a contractului se corelează, în toate cazurile, cu principiul bunei- credinţe, sens în care, în cauză, în mod corect s-a pus în discuţie şi analizat, atât temeinicia motivelor de reziliere, cât şi buna- credinţă, atât a recurentei-pârâte, în ceea ce priveşte posibilitatea de a rezilia contractul, cât şi a intimatei-reclamante în executarea îndatoririlor contractuale, analiză care a fost făcută fără a ignora principiul pacta sunt servanda ori Legea nr. 268/2001, şi în conformitate cu voinţa legiuitorului exprimată în lege.

Sub acest aspect, în mod corect se reţine prin decizia recurată că cele două principii anterior arătate se completează şi că "echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului".

Din această perspectivă, se reţine că instanţa de apel a respectat regula de interpretare coordonată a clauzelor, ca, de altfel, şi prevederile art. 22 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, cu consecinţa respingerii prezentului recurs, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 628/2022 din 6 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2023.