Unfair mortgage loan commission clause upheld as abusive; appeal dismissed, refund and statutory interest affirmed

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi S.C. D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa: - să constate caracterul abuziv şi implicit nulitatea absoluta a următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007: a. art. 4.11, lit. a), privind comisionul de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singura dată, la acordarea creditului; b. art. 4.11, lit. b), privind comisionul de administrare lunara a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului; - să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 750 CHF, reprezentând comision de acordare, la data introducerii acţiunii reprezentând 3.067,5 RON, la un curs BNR 1 CHF = 4,09 RON, la care se adaugă dobânda legala începând cu data încasării şi până la data restituirii efective; - să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu încheierea contractului (28.09.2007) şi până la momentul încheierii Actului Adiţional nr. 2/08.02.2016, la care se adaugă dobânda legală începând cu data încasării şi până la data restituirii efective; să constate caracterul abuziv şi implicit nulitatea absolută a art. 4.1, 4.3 şi 4.5 din contractul de credit nr. x/28.09.2007, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica dobânda curentă funcţie de evoluţia indicelui de referinţa stabilit de bancă şi aplicarea sa automata la valoarea soldului creditului existent la data modificării acestuia; - să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei încasate cu titlu de diferenţă de dobândă ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral fata de dobânda fixa de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului (28.09.2007) şi data încheierii Actului adiţional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă dobânda legala începând cu data încasării şi până la data restituirii efective; - să constate caracterul abuziv şi implicit nulitatea absolută a art. 9.3 din contractul de credit nr. x/28.09.2007, în ceea ce priveşte dreptul băncii de a declara scadente toate obligaţiile din contract, în cazul în care împrumutatul are alte obligaţii faţă de bancă care nu au fost onorate la termen şi au fost declarate scadente, considerându-se aceasta situaţie a un caz de culpă conform prezentului contract; - să constate caracterul abuziv şi implicit nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/28.09.2007, în ceea ce priveşte rambursarea ratelor lunare în valută în care s-a acordat creditul şi, în consecinţă, să se dispună convertirea în RON a contractului de credit nr. x/28.09.2007, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 28.09.2007 (adică 1 CHF = 2,0224 RON), în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit şi data încheierii Actului adiţional nr. x/08.02.2016 - şi să dispună obligarea pârâtelor să restituie reclamanţilor sumele plătită în plus, ca urmare a convertirii în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării acestuia, în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit şi data încheierii Actului adiţional nr. x/08.02.2016, la care se adaugă dobânda legală începând cu data încasării şi până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 515/C din 26 septembrie 2018 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. şi în consecinţă: s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a) şi 4.11 lit.

b) din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007; au fost obligate pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei de 750 CHF, reprezentând comision de acordare şi suma de 1.268 RON, reprezentând dobânda legală începând cu data încasării şi până la data restituirii efective; s-a dispus obligarea pârâtelor să restituie reclamanţilor suma de 7.251,89 CHF cu titlu de comision de administrare, începând cu data încheierii contractului 28.09.2007 şi până la data de 08.02.2016, data încheierii actului adiţional nr. x, la care se adaugă suma de 9.512 RON, dobânda legală, începând cu data încasării şi până la data restituirii efective; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1,4.3 şi 4.5 din contractul de credit ipotecar nr. x/28.09.2007, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica dobânda curentă funcţie de evoluţia Indicelui de referinţă stabilit de bancă şi aplicarea sa automată la valoarea soldului creditului existent la data modificării acestuia; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 2.799 CHF, încasată cu titlu de diferenţă de dobândă ca urmare a aplicării dobânzii modificate unilateral faţă de dobânda fixă de 5,35%/an, în perioada dintre data încheierii contractului, 28.09.2007 şi data încheierii actului adiţional nr. x/08.11.2010, la care se adaugă suma de 5.606 RON dobânda legală începând cu data încasării şi până la data restituirii efective; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 9.3 din contractul de credit ipotecat nr. x/28.09.2007, în ceea ce priveşte dreptul băncii de a declara scadente toate obligaţiile din prezentul contract în cazul în care Împrumutatul are alte obligaţii faţă de bancă care nu au fost onorate la termen şi au fost declarate scadente, considerându-se această situaţie ca un caz de culpă; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanţilor suma de 4.154 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi s-au respins restul pretenţiilor; s-a stabilit onorariu definitiv expert E. pentru efectuarea raportului de expertiză nr. x/19.06.2018 în cuantum de 4.154 RON.

2.1. Parcursul din primul ciclu procesual.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaţilor-reclamanţi A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată.

La cererea de apel, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi păstrarea sentinţei apelate, ca fiind legală şi temeinică.

La data de 04.04.2019, s-a depus la dosar de către F. S.A. o notă de şedinţă, prin care aceasta a învederat că este succesoarea în drepturi şi obligaţii a apelantei C. S.A., ca urmare a fuziunii prin absorbţie, dobândind astfel calitatea de parte, respectiv pe aceea de apelantă-pârâtă, ataşând notei depuse înscrisurile doveditoare ale transmiterii calităţii procesuale.

De asemenea, la data de 02.09.2019, G. a depus la dosar o cerere de intervenţie, în susţinerea acestei cereri învederând că, în urma contractului de cesiune încheiat în luna martie 2018, între D., în calitate de cedentă, şi G., în calitate de cesionară, a dobândit calitatea de succesoare cu titlu particular a dreptului litigios dedus judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 39 C. proc. civ.

La termenul de judecată de la data de 15.10.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 39 C. proc. civ., cererea de intervenţie formulată de G. este întemeiată, astfel încât a admis-o, conform încheierii de şedinţă de la acel termen de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1500/Ap, pronunţată la data de 30.10.2019, în dosarul nr. x/2016, astfel după cum a fost îndreptată în privinţa erorilor materiale, prin decizia nr. 103/Ap/2020, pronunţată la data de 13.02.2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins cererea de apel formulată de către apelanta F. S.A., în calitate de succesoarea a C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 515/C, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 26.09.2018, în dosarul x/2016, obligând apelanta să îi plătească intimatului A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanta-pârâtă F. S.A. şi intimata-pârâtă G., prin reprezentant H. S.A. şi D.

La cererile de recurs, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de G. şi D., în raport cu art. 459 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că acestea nu au formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe, unicul apel formulat în cauză fiind cel promovat de C. S.A., care a fost preluată prin absorbţie de către F. S.A.

Cu privire la recursul declarat de pârâta F. S.A., au invocat excepţia tardivităţii recursului, precum şi excepţia inadmisibilităţii parţiale a cererii de recurs, cu referire la motivele de recurs care vizează clauza privind comisionul de administrare, deoarece aceasta nu a făcut obiectul criticilor din apel, fiind invocate omisso medio, iar, pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La 08.02.2021, G. S.A. şi D. au formulat punct de vedere la raport, prin care au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului lor.

Având în vedere că recursul declarat de recurenta F. S.A. nu putea fi soluţionat în procedura prevăzută la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte, a stabilit că se impune disjungerea acestuia şi formarea unui nou dosar, respectiv, acordarea unui termen de judecată, în vederea soluţionării acestuia.

Prin decizia nr. 590, pronunţată la data de 10.03.2021, în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de D. şi G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1500/Ap/2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, la data de 30.10.2019 şi a disjuns recursul declarat de F. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, dispunând formarea unui nou dosar, cu nr. x/2021, acordându-se termen de judecată la 10.03.2021, în completul de filtru, fără citarea părţilor.

Prin decizia nr. 1075, pronunţată la data de 21.04.2021, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă a admis recursul declarat de recurenta F. S.A. împotriva deciziei nr. 1500/Ap, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă la data de 30.10.2019, în dosarul nr. x/2016, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Braşov, Înalta Curte constatând întemeiate criticile formulate de recurentă în ce priveşte dispoziţia dată capătului de cerere referitor la comisionul de acordare inserat la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, în sensul constatării caracterului abuziv al acestuia.

Astfel, a reţinut că, în cauză, instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a clauzei referitoare la comisionul de acordare din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, având în vedere că analiza s-a rezumat la constatarea împrejurării că valoarea de 1% din cea a creditului acordat a fost stabilită în mod abstract şi unilateral, fiind disproporţionată, apreciindu-se, astfel, că are caracter abuziv pentru lipsa negocierii şi faţă de faptul că a impus intimaţilor-reclamanţi obligaţii excesive.

Înalta Curte a constatat că, în cauză, instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, s-a reţinut că instanţa de apel avea şi obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor- consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Aşadar, s-a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să ţină seama de cele statuate prin considerentele deciziei, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

După casare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, la data de 27.10.2021, sub nr. x/2021.

3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată.

Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 1732/Ap din 21 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, judecând în limitele stabilite prin decizia nr. 1075 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 21.04.2021, în dosarul cu nr. x/2021: a respins cererea de apel formulată de apelanta F. S.A., cu sediul procesual la F. - Sucursala Braşov, împotriva sentinţei civile nr. 515/C pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.09.2018, în dosarul nr. x/2016, şi a păstrat sentinţa apelată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta F. S.A. Cluj-Napoca, solicitând, admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, cu obligarea intimaţilor- reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurenta- pârâtă a invocat motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de care, a susţinut că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimaţii.

Astfel, a susţinut, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare în cuantum de 750 CHF prevăzut în contractul de credit la art. 4.11 lit. a), că instanţa de apel, judecând în limitele stabilite prin decizia nr. 1075, pronunţată de I.C.C.J., a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, cu motivarea ca acest element de cost al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că nu sunt îndeplinite cerinţele de previzibilitate şi transparenţă, că nu a fost negociat, acesta fiind abuziv în conformitate cu art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000, constatare nelegală, întrucât instanţa de apel ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a încasa comisionul ca preţ al contractului sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât, nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a invocat hotărârea pronunţată de C.J.U.E. la data de 03.10.2019, în cauza C-621/17 privind pe Gyula Kiss şi CIB Bank Zrt., având în vedere principiul aplicării prioritare a dispoziţiilor comunitare în raport cu dispoziţiile din dreptul intern şi, totodată, caracterul general obligatoriu şi de imediată aplicare pentru toate instanţele naţionale din cadrul statelor membre ale Comunităţii Europene, sesizate cu o problemă identică de drept, a hotărârilor preliminare ale C. J.U.E.

În speţă, a arătat recurenta-pârâtă, în contractul de credit criticat de intimaţii-reclamanţi, comisionul de acordare este indicat expres, în art. 4.11 lit. a) din contract, fiind indicat cuantumul comisionului, modul de determinare/calcul al acestuia, şi exigibilitatea lui- 1 % din valoarea creditului (75.000 CHF)=750 CHF, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.

Întrucât dispoziţiile contractuale asupra cărora instanţa de apel a dispus, prin hotărârea recurata sunt similare celor analizate prin hotărârea preliminară pronunţată de CJUE în cauza C-621/17, solicită instanţei de recurs ca in hotărârea ce o va pronunţa să ţină seama de argumentele de drept invocate şi, totodată, de modul de interpretare dat de Curte Directivei 93/13 şi, pe cale de consecinţă, să admită recursul şi să respingă pretenţiile intimaţilor cu privire la acest comision, ca nefondate.

Arată că prestaţia pentru care se plăteşte dobânda este folosirea de către împrumutat a sumelor de bani aparţinând băncii pe perioada derulării contractului de credit, deci nu se poate considera ca acest comision reprezintă o dobânda ascunsă ce se percepe in avans, cum susţine in mod netemeinic instanţa de apel, cat timp sunt percepute pentru servicii distincte, si sunt stipulate in mod distinct în convenţia de credit prin clauze diferite.

Totodată, a mai susţinut că nu poate fi considerată îndeplinită condiţia existentei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie sa fie unul juridic, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă. Mai mult decât atât, nu se poate invoca nici reaua-credinţă a băncii, atât timp cât acest tip de comision era permis de legislaţia in vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel şi cu privire la soluţia referitoare la obligarea sa la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de acordare, în esenţă, susţinând că solicitarea împrumutaţilor încalcă principiul libertăţii contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, pentru că solicită instanţei să dispună obligarea sa la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat între părţi şi, pe cale de consecinţă, a solicitat respingerea cererii accesorii privind obligarea sa la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, ca fiind neîntemeiată.

În fine, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea recurată şi referitor la soluţia instanţei privind dobânda legală.

Astfel, analizând fundamentarea în drept a cererii privind plata dobânzii legale, consideră că este evident că nu este întemeiată pe dispoziţiile care reglementează protecţia drepturilor consumatorilor, ci pe dispoziţiile de drept comun şi anume, C. civ. anterior, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, deşi capetele de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor este întemeiat pe legislaţia privind protecţia consumatorilor.

Or, cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contestate, incepand cu data plaţii lor pana la data achitării efective a debitului, cu dobânda legala, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia faţă de celelalte capete de cerere, solicită respingerea acestuia, ca neîntemeiat, faţă de legislaţia actuală în materie constituită de art. 1489 si art. 1535 noul C. civ., precum si de O.G. nr. 13/2011 şi principalele efecte juridice ale întârzierii obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 1535 noul C. civ. si de din O.G. nr. 13/2011 (accesorium sequitur principale).

Mai mult decât atât, recurenta- pârâtă consideră că dobânda legală aferentă sumei achitate în baza clauzelor pretins abuzive nu poate fi acordată decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, când obligaţia de restituire ia naştere, până la data plăţii efective a acesteia. Dobânda legală aferentă debitelor constatate printr-un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească se acordă de la data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă şi executorie, dată care marchează momentul exigibilităţii datoriei comerciale şi, pe cale de consecinţă, a solicitat respingerea şi a cererii accesorii privind obligarea sa la restituirea sumelor achitate cu dobânda legală aferentă, ca fiind neîntemeiată.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, necesare, pentru declararea unor clauze ca fiind abuzive, pentru motivele arătate, solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate; cu cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 02.05.2022, sub nr. x/2021*.

Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 14 iunie 2022, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de F. S.A.

De asemenea, intimatele-pârâte G. S.A. (succesoare în drepturi a G.) şi D. (fostă, D.) au formulat întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa reţinerii acesteia spre rejudecare.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 20 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 19 ianuarie 2023, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 6 aprilie 2023, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta- pârâtă critică soluţia instanţei de apel cu privire la clauza care instituie comisionul de acordare, prevăzut la art. 4.11 lit. a) din Contractul de credit nr. x/28.09.2007, precum şi cu privire la restituirea sumelor percepute în baza acestei clauze declarate abuzive.

Criticile recurentei pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 93 lit. d) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 36 din O.G. nr. 50/2010 şi pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că, prin decizia nr. 1075 din 21 aprilie 2021, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2021, respectiv, în primul ciclu procesual, s-a constatat că, în realitate, instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, s-a reţinut că instanţa de apel avea şi obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor- consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Instanţa supremă reţine, în consecinţă, că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, instanţa de apel pronunţând decizia cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

În acest sens, instanţa de apel, respectând îndrumările date prin decizia de casare şi care au intrat în puterea de lucru judecat, a reţinut că soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.11 lit. a) din contractul de credit şi de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, şi a dobânzii legale aferente acesteia se impune a fi menţinută.

În acest context, toate susţinerile recurentei- pârâte, prin care încearcă să demonstreze faptul că această clauză în discuţie a fost negociată şi este exprimată într-un mod clar şi inteligibil, neproducând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a constatat că dispoziţiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului şi nici nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Este adevărat că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În jurisprudenţa CJUE s-a statuat că acele clauze care nu definesc esenţa însăşi a raportului contractual şi care, în consecinţă, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conţinut a sintagmei "obiect principal al contractului". CJUE a avansat doar criteriile care trebuie avute în vedere de instanţa naţională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual (Hotărârea Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, Andriciuc şi alţii, C-186/17, par. 35 şi 36).

Aşadar, noţiunea de drept inclusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege pretins greşit aplicat de către instanţa de apel, a făcut obiectul interpretării realizate de CJUE, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 TFUE. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul naţional, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă şi concretă a conţinutului contractului, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept ce au însoţit încheierea unui anumit contract.

În consecinţă, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului şi, în consecinţă, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanţele de fond, în raport de particularităţile fiecărei speţe.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituţia de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă. Astfel, a reţinut că reclamanţii au contestat atât cuantumul comisioanelor, cât şi lipsa de transparenţă în stabilirea acestora şi a serviciilor prestate, aspect care, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, permite analiza clauzelor contestate prin prisma condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, se observă că, în cauză, comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute la art. 4.11. lit. a) din contract, a instituit în sarcina intimaţilor- reclamanţi obligaţia de a plăti suma de 750 CHF, comisionul fiind plătibil o singură dată, la acordarea creditului.

Contrar susţinerilor recurentei- pârâte, realizând un examen din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, se constată că serviciile furnizate în schimbul comisionului de acordare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii comisionului de acordare, era necesară detalierea activităţilor întreprinse în contraprestaţie, acestea putând fi uşor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-a achitat comisionul de analiză dosar, în vederea acordării creditului.

Or, prin această clauză, scopul perceperii comisionului de acordare nu a fost menţionat în cuprinsul contractului de credit, contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Instanţa supremă mai reţine şi că art. 93 lit. d) din O.U.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 28.09.2007, întrucât a fost introdus abia prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Pentru aceleaşi considerente, nici dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 şi ale art. 17 din O.U.G. nr. 52/2016 nu sunt aplicabile speţei, actele normative la care recurenta a făcut referire intrând în vigoare la o dată ulterioară semnării contractului de credit.

În ce priveşte criticile cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzei constatate abuzive, instanţa de recurs reţine că au fost formulate omisso medio, cu nesocotirea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.., neputând face obiectul analizei în această etapă procesuală. În acest sens, se constată că în apel, criticile recurentei au privit doar caracterul pretins neabuziv al clauzelor contractului de credit ce instituie comisionul de acordare, deşi, prin sentinţa primei instanţe s-a dispus şi restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanţi cu titlu de comision de acordare, precum şi plata dobânzii legale calculate.

În fine, Înalta Curte constată că este nefondată şi critica recurentei- pârâte referitoare la soluţia instanţei de apel privind dobânda legală.

În virtutea principiului restitutio in integrum şi a plăţii nedatorate, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât, părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.

Ca atare, câtă vreme intimaţii- reclamanţi sunt îndreptăţiţi la recuperarea sumelor achitate în plus, efectul nulităţii absolute fiind unul retroactiv, banca recurenta-pârâtă este ţinută la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit, încă de la data plăţii, soluţia instanţei de apel sub acest aspect fiind corectă şi legală.

În plus, contrar susţinerilor recurentei- pârâte, chiar dacă fundamentarea în drept a cererii privind plata dobânzii legale nu este întemeiată pe dispoziţiile care reglementează protecţia consumatorilor, ci pe dispoziţiile de drept comun, aceste dispoziţii se aplică, dispoziţiile legii speciale completându-se cu cele de drept comun.

Astfel, faţă de prevederile art. 1535 C. civ. şi ale art. 2 din O.G. nr. 13/2011, obligaţiile ce au ca obiect plata unei sume de bani produc dobândă de drept de la scadenţă, fără a fi necesară punerea în întârziere.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, cu consecinţa respingerii prezentului recurs, ca nefondat.

Ca parte căzută în pretenţii, recurenta va fi obligată la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform dovezii aflate la fila x, verso din dosar.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1732/Ap din 21 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta- pârâtă F. S.A. să plătească intimatului- reclamant A. suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2023.