Defendant liable for RON 2.65M loss of advertising space use under association contract.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.A. a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtelor la plata sumei de 260.253 euro, echivalentul a 1.211.139,39 RON (la cursul BNR de 1 euro/4,6995 RON valabil la data formulării acţiunii), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada iunie 2015 - iunie 2018 pentru spaţiile de reclamă în suprafaţă de 243 mp deţinute de reclamantă, în temeiul contractului de asociere nr. x din 27 iulie 1992, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1721 din 12 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.A.; a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 2.656.628,97 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiilor de reclamă în perioada iunie 2015 - iunie 2018 inclusiv; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 51.105,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 30.171,28 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, 1.500 RON reprezintă onorariu expert şi 19.433,89 RON reprezintă onorariu de avocat; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca neîntemeiată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva sentinţei civile nr. 1721 din 12 iunie 2019 şi a încheierii din data de 8 martie 2019 a formulat apel pârâta B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

D.Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1950 A din 3 decembrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1721 din 12 iunie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 8 martie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

E. Calea de atac împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

Împotriva deciziei civile nr. 1950 A din 3 decembrie 2021 şi a încheierii de şedinţă din 30 martie 2021 a declarat recurs pârâta B. S.A.

În motivarea recursului se arată următoarele:

În cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea a fost pronunţată de un complet a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii.

A fost încălcat principiul continuităţii şi dezbaterile au fost ţinute în faţa a doi judecători care nu au perceput personal întreaga desfăşurare a procesului, urmând ca aceştia să delibereze, să pronunţe soluţia şi să redacteze hotărârea fără a avea prefigurată întreaga imagine procesuală.

Hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Prin hotărârea dată, respectiv încheierea pronunţată la 30 martie 2021 şi decizia civilă nr. 1950 A, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv nu a dat efect prevederilor dispoziţiilor art. 292, considerând legitim un înscris în legătură cu care sunt suspiciuni că ar fi fost alterat.

În ce priveşte soluţia instanţei din încheierea pronunţată la 30 martie 2021, aceasta este nelegală având în vedere că depunerea originalului unui înscris este o chestiune de administrare a probei cu înscrisuri, deja încuviinţată la acel moment.

Depunerea originalului şi confruntarea acestuia cu copia de la dosar nu reprezintă o probă nouă, în legătură cu care să poată opera decăderea din dreptul de a o propune, ci o simplă etapă a administrării probei deja încuviinţate părţii adverse, cu sancţiunea specifică a neluării în seamă în cazul nedepunerii.

Considerentele pentru care a fost înlăturat raportul de expertiză întocmit în faţa instanţei de apel şi pentru care a fost omologat raportul administrat la fond, sunt lacunare şi contradictorii, echivalând cu o nemotivare, atrăgând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Raţionamentul instanţei este inconsecvent şi contradictoriu când vine vorba de noţiunea de valoare de piaţă a chiriei.

Pretinsele motive reţinute de către instanţă pentru înlăturarea expertizei din apel afectează şi expertiza din faţa instanţei de fond, vădind un grad deosebit de ridicat de subiectivitate, motivarea fiind din această perspectivă lacunară şi contradictorie.

Nu este motivată respingerea/ignorarea apărărilor recurentei-pârâte care vizează ocuparea unora dintre spaţii chiar de către A..

Hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor referitoare la autorizaţiile de construire pentru spaţiile publicitare şi efectul lipsei lor, când a considerat că pârâta nu ar fi fost îndreptăţită să refuze amplasarea reclamelor A. (chiar dacă nu a refuzat niciodată) şi că A. putea amplasa reclame cu nerespectarea dispoziţiilor legale, deşi aceasta ar fi presupus riscul ca pârâta să fie sancţionată contravenţional, atrăgând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel reţine că A. poate desfăşura o astfel de activitate cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

Autorizarea din perspectivă administrativă a unor reclame care în esenţă sunt ancorate pe Magazinul B., în vederea respectării dispoziţiilor în materie de siguranţă a acestor reclame este esenţială. Răspunderea civilă pentru orice evenimente va aparţine B., iar respectarea dispoziţiilor legale este obligatorie.

Hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, atunci când a fost reţinută existenţa faptei ilicite - temei al răspunderii civile contractuale, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Fapta ilicită constând în restricţionarea accesului la nouă spaţii distincte, nu poate fi privită global, de vreme ce spaţiile există în mod concret în locuri diferite, şi chiar instanţa a reţinut că numai unele au fost ocupate de alţi chiriaşi ai B..

Contrar susţinerilor instanţei de apel, fapta ilicită nu poate fi unică, atâta timp cât au fost identificate momente diferite şi fapte diferite referitoare la poziţii diferite, în legătură cu spaţii diferite şi nu o tulburare unică. Nu există o faptă ilicită unică de refuz a accesului la spaţiile publicitare.

Este necontestat, faţă de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al litigiilor anterioare purtate între părţi, că a existat un conflict cu privire la recunoaşterea drepturilor A. asupra construcţiei edificate (magazinul A.) şi a folosinţei, ce a făcut obiectul mai multor litigii, dar şi că acel conflict a încetat la nivelul anilor 2015 - 2016, moment de la care B. a permis accesul A. la spaţiile pe care le deţine (Magazinul A.).

Perioada integrală a pretinselor fapte ilicite şi întinderea tulburărilor nu pot fi dovedite de prezumţii, sau cel puţin, nu în contra probelor directe din care rezultă acestea.

Faptul că părţile erau în litigiu, care nu se soluţionase încă, nu poate constitui o prezumţie simplă în legătură cu spaţiile de reclamă, în contra a ceea ce chiar părţile din respectivul litigiu au declarat, şi anume că după 2015 conflictul a luat sfârşit.

A. a renunţat la executarea silită a obligaţiei de a i se permite accesul ca urmare a faptului că a intrat în posesia spaţiilor în data de 10 decembrie 2015, confirmându-se astfel că, şi dacă prezumţia ar exista după momentul decembrie 2015, ea este răsturnată de înscrisurile care emană de la reclamantă şi de la executorul judecătoresc.

Instanţa de apel a încălcat atât normele de drept material cu privire la existenţa faptei ilicite, ca temei al răspunderii, cât şi normele de drept procesual privitoare la prezumţiile judiciare.

Hotărârea nu este motivată cu privire la toate spaţiile publicitare şi cu privire la importante perioade de timp, din perioada solicitată, această nemotivare atrăgând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, atunci când a fost reţinută existenţa prejudiciului - temei al răspunderii civile contractuale, calificând drept corect raţionamentul instanţei de fond cu privire la cuantificarea şi determinarea prejudiciului, pe baza unor probe nerelevante, respectiv expertiza din fond bazată pe o simplă ofertă din 2009, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greşit instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale referitoare la certitudinea prejudiciului atunci când a dat efect raţionamentului aplicat de prima instanţă, ce se baza pe un raport de expertiză de evaluare care a avut la bază contracte şi oferte din altă perioadă, respectiv anii 2009 - 2010, cu 4 - 7 ani în urmă faţă de perioada relevantă 2014 - 2018.

Instanţa a procedat la repararea unui prejudiciu eventual, ipotetic şi nu al unuia direct.

Acordarea de despăgubiri, la o valoare stabilită greşit de expertul de la fond, contrazisă de expertiza din apel, la o valoare din afara perioadei relevante, reprezintă o gravă încălcare a normelor de drept material din materia răspunderii contractuale sub aspectul determinării prejudiciului şi a reparaţiei care s-ar impune.

La momentul încuviinţării expertizei din apel, argumentul determinant pentru refacerea expertizei evaluatorii din fond, a fost că valoarea de la fond nu ţinea cont de piaţă, ignorând cu desăvârşire contractele efectiv încheiate de către recurenta B..

Hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prin considerarea că A. avea dreptul de a subînchiria către terţi spaţiile respective, de vreme ce nu se poate considera că există acest drept, prin raportare la regulile de interpretare ce trebuie aplicate contractului încheiat între părţi fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale rezultă faptul că voinţa reală a părţilor a fost de a găsi un mijloc juridic prin care A. să îşi amplaseze propriile reclame pentru promovarea magazinului care se afla în incinta complexului comercial B..

Dreptul de a amplasa reclame priveşte strict reclamele A. prin care această societate ar fi promovat propriul magazin şi propriile produse, fără posibilitatea de a închiria către terţi cu titlu oneros.

Hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce privesc interzicerea transmiterii folosinţei (atribut al dreptului de proprietate) pe o durată perpetuă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Calificarea dată de instanţă contractului a fost aceea de contract nenumit. Părţile sunt împiedicate să încheie contracte nenumite care conţin clauze contrare legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, fiind în sarcina instanţei să sancţioneze astfel de înţelegeri şi să lipsească de efecte clauzele respective.

Este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, cu privire la modalităţile în care se poate transmite folosinţa asupra bunurilor şi nulitatea clauzelor care nu respectă aceste norme.

Hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în constatarea Contractului de asociere nr. 5471 drept valabil de vreme ce contractul este lovit de nulitate absolută, având la bază o cauză ilicită.

Prin clauzele criticate sunt instituite doar beneficii în favoarea A. fără nicio contraprestaţie reală sau proporţională asumată de această societate.

Instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile privitoare la cauza ilicită în reţinerea acestor considerente având în vedere întinderea în timp a obligaţiilor recurentei şi valoarea eminamente disproporţionată, conducând la o diferenţă vădită între prestaţiile părţilor.

Scopul patrimonial pe care instanţa îl consideră urmărit de către B. este anihilat în prezenţa clauzei de spaţii de reclamă, transformând orice beneficii într-o obligaţie continuă, perpetuă de a plăti 200.000 euro pe an.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale ce privesc excepţia de neexecutare, având în vedere că A. nu a executat obligaţiile decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cu drepturi şi obligaţii interdependente, fiind incident motivul prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contribuţia efectivă a A. la îmbunătăţirea aspectului zonei este nefundamentată şi nedovedită, mai ales în contextul în care A. are o simplă intrare într-un gang vizibil din stradă, în vreme ce pretinde drepturi de a amplasa reclame care îi generează "venituri" din despăgubiri, de milioane de RON, fără o contraprestaţie sau alte costuri.

Fără a depune niciun fel de efort, fără a obţine autorizaţiile necesare şi fără vreo cheltuială sau cost cu amplasarea efectivă a reclamelor, şi mai ales fără a efectua vreo solicitare sau demers punctual pentru fiecare spaţiu, fără a se cunoaşte precis care sunt aceste spaţii, A. solicită acoperirea unui prejudiciu pe care îl echivalează cu valoarea beneficiilor B. din exploatarea propriilor reclame.

Hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material atunci când a constatat faptul că nu a intervenit încetarea Contractului de asociere nr. 5471, astfel cum reiese din actele încheiate ulterior, fiind incident motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 10 ani de la semnarea contractului de asociere, s-a stins obligaţia din contractul de asociere şi nu mai existau alte obligaţii corelative celei privitoare la spaţiile publicitare. Inclusiv situaţia juridică a reclamelor a făcut obiectul unor înţelegeri ulterioare care în mod implicit au înţeles să lipsească de efecte contractul de asociere încheiat, în privinţa chestiunilor privitoare la dreptul de proprietate şi la prestaţiile periodice.

Instanţa a constatat valabilitatea Contractului de asociere nr. 5471, cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la interpretarea contractelor, motiv pentru care se impune admiterea recursului, fiind incident motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

G. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Acest motiv de casare vizează asigurarea respectării principiului continuităţii, reglementat expres de art. 19 C. proc. civ., care prevede că judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii. În cazurile în care un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii.

În prezenta cauză, schimbarea completului de judecată a avut loc în temeiul Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, hotărâre adoptată potrivit dispoziţiilor Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, conform cărora "Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii".

Cazurile şi condiţiile în care completul de judecată stabilit aleatoriu poate fi schimbat sunt reglementate expres de lege, respectiv de C. proc. civ. şi Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Având în vedere faptul că modificarea compunerii completului de judecată s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 19 C. proc. civ., respectiv art. 101 alin. (5) şi art. 110 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, în vederea asigurării bunei desfăşurări a activităţii secţiei a VI-a Civile, prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, nu este incident în cauză motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Aceste dispoziţii constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurenta susţine că instanţa de apel nu a dat efect dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ., considerând legitim un înscris în legătură cu care există suspiciuni că ar fi fost alterat.

În realitate, prin decizia recurată s-a reţinut că susţinerile pârâtei privind valabilitatea clauzelor referitoare la folosinţă au fost invocate prin intermediul concluziilor scrise, deci, cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, astfel că nu se impune analiza lor.

Recurenta susţine că aceste reţineri sunt greşite pentru că respectivele critici au fost invocate cu mult înainte de închiderea dezbaterilor şi s-a solicitat prezentarea originalului contractului de asociere şi anexele acestuia aflate doar în posesia reclamantei.

Înalta Curte reţine că prin decizia recurată, Curtea de Apel a analizat aceste critici ale pârâtei şi a motivat că atât contractul de asociere în întregul său, cât şi anexa la acest contract se bucură de prezumţia de validitate.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu a urmat procedura stabilită prin art. 304 C. proc. civ. privind denunţarea înscrisului ca fals. Totodată, în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a refuzat nicio obligaţie a instanţei de a prezenta vreun înscris, întrucât instanţa de judecată nu a solicitat confruntarea copiilor conformate cu originalul contractului de asociere.

În ceea ce privesc înscrisurile ataşate cererii de recurs, acestea nu susţin un motiv de nelegalitate, ci tind la modificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, astfel că acestea nu pot fi primite.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Hotărârea recurată cuprinde menţiuni referitoare la obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Aşa fiind, hotărârea răspunde cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea hotărârii se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii, iar motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative, ci oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Exigenţa obligaţiilor de motivare a hotărârilor judecătoreşti care decurge din art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor. Instanţa poate să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Recurenta susţine că există contradictorialitate între considerentele care au stat la baza înlăturării de către instanţa de apel a raportului de expertiză administrat în prima instanţă.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., sarcina aprecierii probelor revine instanţei, care analizează probele administrate, atât în mod individual, cât şi în ansamblul lor. Urmare a analizei efectuate, motivat, instanţa poate înlătura anumite probe în funcţie de utilitatea lor, de convingerea pe care acestea i-o creează, de conduita părţilor, manifestată cu privire la proba în cauză.

În acest sens, instanţa de apel a motivat înlăturarea raportului de expertiză administrat în apel, raport care a determinat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de spaţii de reclame ce face obiectul contractului de asociere prin raportare la contravaloarea chiriei încasate de recurentă de la chiriaşii proprii.

De asemenea, instanţa de apel a menţinut raţionamentul primei instanţe referitor la determinarea prejudiciului prin raportare la un criteriu obiectiv. Se reţine în decizia recurată:

"Evaluarea prejudiciului se determină prin raportare la chiria pieţei, independent de posibilitatea închirierii acestor spaţii. Nu se poate raporta prejudiciul cauzat reclamantei la chiria pe care pârâta o percepe propriilor săi chiriaşi întrucât pretenţiile deduse judecăţii nu au decurs din încălcarea obligaţiilor pârâtei în temeiul unui astfel de contract de închiriere".

Aşa fiind, nu există vreo contradicţie între considerentele hotărârii recurate, iar stabilirea situaţiei de fapt şi dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii sunt coerent susţinute de motivarea hotărârii.

Recurenta susţine că hotărârea este nemotivată sub aspectul respingerii apărării vizând ocuparea spaţiilor de către reclamantă.

În realitate, decizia cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia instanţei de apel. În acest sens, s-a reţinut prin considerentele deciziei:

"Chiar dacă apelanta-pârâtă nu a închiriat întreaga suprafaţă de 243 m.p., aceasta nu înseamnă că intimata-reclamantă nu a suferit un prejudiciu raportat la întreaga suprafaţă, având în vedere că i-a fost împiedicat accesul la respectivele spaţii de către apelantă".

Aşa fiind, instanţa de apel a motivat soluţia de respingere a motivului de apel formulat de pârâtă sub aspectul criticilor privind ocuparea spaţiilor publicitare.

Recurenta susţine că decizia recurată nu este motivată cu privire la toate spaţiile publicitare şi cu privire la perioadele de timp.

Decizia atacată cuprinde în considerentele sale motive referitoare la aceste critici. Astfel, se reţine că din probele administrate "rezultă că, inclusiv în perioada iunie 2015 - iunie 2018, pe magazinul B. au existat doar reclame aparţinând chiriaşilor B.".

Cu privire la spaţii se reţine:

"Faptul că apelanta-pârâtă nu a închiriat întreaga suprafaţă poate să fie consecinţa unei aprecieri personale, care nu este de natură să prezume că aceeaşi ar fi fost şi decizia intimatei-reclamante, în cazul în care ar fi avut acces la spaţii sau că spaţiul nu ar fi utilizabil".

Aşadar, hotărârea instanţei de apel este motivată sub aspectele reclamate de recurentă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Se susţine că decizia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor referitoare la autorizaţiile de construire. Acest motiv a fost invocat şi prin motivele de apel, iar instanţa s-a raportat la contractul de asociere şi anexa la acesta, având în vedere că acestea reprezintă temeiul pretenţiilor reclamantei.

Executarea unor lucrări de construire, respectiv amplasare reclame fără autorizaţie de construcţie este sancţionată contravenţional de autorităţile competente. Aceasta nu justifică însă încălcarea de către recurentă a obligaţiilor ce-i reveneau din contractul de asociere şi anexa acestuia.

S-a reţinut în mod corect de către instanţa de apel că, în situaţia în care pârâta ar fi sancţionată contravenţional, în calitate de proprietar al imobilului, aceasta are posibilitatea de a acţiona în regres împotriva celui vinovat de respectiva faptă ilicită, fără a fi în măsură să-l sancţioneze prin interzicerea folosinţei.

Se susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material în reţinerea existenţei faptei ilicite.

Înalta Curte reţine că prin acest motiv de recurs sunt invocate aspecte de temeinicie şi de apreciere a probelor, care nu reprezintă critici de nelegalitate, astfel că nu pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

Se mai susţine inexistenţa faptei ilicite prin raportare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., aşadar o normă de procedură, ceea ce nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a soluţionat apelul formulat de pârâta B. S.A. analizând întregul material probator administrat în cauză şi astfel a ajuns la concluzia că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau din contractul încheiat cu reclamanta A., respectiv a încălcat obligaţia de a permite reclamantei să amplaseze cu titlu gratuit reclame, panouri publicitare.

Pe de altă parte, prezumţiile judiciare reprezintă produsul raţionamentului judecătorului, izvorând din experienţa şi capacităţile acestuia, iar în doctrină s-a arătat că prezumţiile judiciare sunt acele consecinţe logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut şi care nu sunt determinate prin lege.

Între părţi au existat mai multe litigii anterioare şi prin numeroase hotărâri pronunţate în aceste litigii s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că recurenta B. a îngrădit accesul A. în incinta centrului comercial.

În ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în privinţa reţinerii existenţei prejudiciului pe baza probelor administrate, acestea sunt nefondate.

Este adevărat că instanţa de apel a determinat prejudiciul prin raportare la expertiza efectuată la prima instanţă, însă a motivat pe larg de ce a recurs la aceasta, respectiv faptul că stabilirea obiectivelor expertizei s-a făcut pentru a răspunde solicitărilor părţilor, sens în care s-au efectuat mai multe variante de calcul, instanţa optând pentru cea care a corespuns soluţiei la care s-a oprit.

S-a reţinut în mod corect faptul că expertul nu trebuia să se raporteze la chiriile practicate de B. prin contractele de închiriere încheiate cu proprii chiriaşi, care ocupă spaţiile comerciale din interiorul magazinului B., având în vedere că aceste chirii sunt determinate prin raportare la durata contractelor de închiriere, acei chiriaşi achită deja o chirie pentru spaţiile comerciale şi au efectuat anumite investiţii asupra acestor spaţii.

Instanţa de apel nu a dat o soluţie contrară regulilor de interpretare a clauzelor contractuale atunci când a reţinut că prin contractul de asociere şi anexa la acesta nu s-a instituit un drept de folosinţă cu caracter exclusiv în beneficiul A.. Aşa fiind, nu există nicio interdicţie prevăzută în contract care să împiedice intimata să subînchirieze spaţiile publicitare, această critică fiind neîntemeiată.

Prin hotărârea recurată, contractul încheiat între părţi care constituie temeiul pretenţiilor intimatei-reclamante a fost calificat ca fiind un contract nenumit, nu o locaţiune şi nici un comodat.

Critica privind existenţa unei cauze ilicite a contractului de asociere decurgând din disproporţia contraprestaţiei pe care A. trebuia să o îndeplinească este nefondată. Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că deşi nu s-a menţionat în mod expres că o anumită obligaţie este corespunzătoare dreptului de folosinţă gratuită al societăţii A., acestui drept îi corespund obligaţiile asumate de intimată prin contractul de asociere şi anexa la acesta, cu atât mai mult cu cât nu există o regulă de redactare a contractelor sinalagmatice privind menţionarea fiecărui drept şi a obligaţiei corelative acestuia.

Nu se poate reţine lipsa cauzei şi nici că aceasta ar fi ilicită, câtă vreme există un scop mediat, cât şi unul imediat pentru care s-a încheiat contractul dintre părţi.

Clauza privind instituirea dreptului de folosinţă gratuită al A. nu poate fi interpretată izolat de celelalte clauze care conţin drepturile şi obligaţiile contractuale dintre părţi.

În ceea ce priveşte excepţia de neexecutare, în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că nu se impune analiza acestei critici, care nu a fost formulată în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea sentinţei atacate fiind încălcate principiul contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare.

Această critică este invocată astfel omisso medio şi nu poate fi primită de Înalta Curte, fiind inadmisibilă.

Referitor la încetarea contractului de asociere, această critică este nefondată.

În cuprinsul anexei la contractul de asociere nu s-au făcut menţiuni legate de încetarea contractului de asociere sau al celorlalte obligaţii asumate prin respectivul contract de către părţi.

Încetarea contractului de asociere poate interveni doar prin acordul părţilor sau într-un mod prevăzut de lege. Încheierea contractului de vânzare nu poate fi calificată ca o condiţie rezolutorie, care să determine stingerea obligaţiei ce revine recurentei de a asigura folosinţa spaţiilor publicitare.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea "B." S.A. împotriva încheierii de şedinţă publică din data de 30.03.2021 şi împotriva deciziei civile nr. 1950 A din 03 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Societatea "B." S.A. să plătească intimatei-reclamante Societatea "A." S.R.L. suma de 25.870,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 6 aprilie 2023.