Borrowers' challenge to CHF loan early repayment commission rejected; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Temeiul de drept.

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 30.07.2015, sub nr. x/2016, şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C.. şi D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al art. 5.1 din contractul de credit nr. x/15.06.2007, în ceea ce priveşte obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare de credit în moneda în care acesta a fost acordat; să oblige pârâta să convertească în RON toate sumele datorate de împrumutat conform contractul de credit, la cursul de schimb franci elveţieni/leu de la data acordării creditului, 15.06.2007, urmând ca plata ratelor să se facă în continuare în RON; să oblige pârâta la restituirea diferenţei dintre suma efectiv achitată şi cea datorată conform cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit.

În subsidiar, au solicitat să oblige pârâtele să modifice contractul de credit nr. x/15.06.2007, în sensul calculării ratelor la cursul franci elveţieni/leu de la data contractării creditului; să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a clauzelor de la:- art. 4.1 alin. (2), în ceea ce priveşte dobânda variabilă;- art. 4.5, privind modificarea dobânzilor şi comisioanelor bancare;

- art. 4.10 lit. a), privind comisionul de acordare a creditului 1% din valoarea totală a creditului acordat, respectiv suma de 880 franci elveţieni;- art. 4.10 lit. b), referitor la comisionul de administrare lunară a creditului;- art. 4.10 lit. e), privitor la alte comisioane stabilite de bancă;

- art. 4.10 lit. d), art. 5.9 alin. penultim şi alin. ultim, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a unui comision de rambursare anticipată, precum şi posibilitatea modificării acestuia, în mod discreţionar, de către împrumutător;- art. 5.13, 8.4, 9.3 şi 10.2, privind declararea anticipată a exigibilităţii creditului;- art. 7.1 alin. (2) teza I, referitor la acceptarea asigurării privind rambursarea creditului numai dacă aceasta se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă;- ca urmare a constatării nulităţii absolute a prevederilor contractuale menţionate la punctul 2 de mai sus, reclamanţii au solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sumelor reprezentând:- diferenţa dintre dobânda achitată indexat, conform art. 4.1 alin. (2) şi dobânda datorată conform contractului de credit;- diferenţa dintre dobânzile şi comisioanele achitate indexat, conform art. 4.5 şi dobânzile şi comisioanele datorate conform contractului de credit;- suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 1% din valoarea totală a creditului acordat;- suma corespunzătoare comisionului de administrare lunară a creditului plătit în baza art. 4.10 lit. b) din contract;- suma corespunzătoare tuturor comisioanelor achitate conform art. 4.10 lit. e);- toate sumele achitate cu titlu de comision de rambursare anticipată a creditului.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la dosar la 05.01.2016, calificată de instanţă ca fiind o cerere modificatoare, reclamanţii au solicitat să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului cu privire la clauzele a căror nulitate absolută a fost invocată şi restituirea următoarelor sume, la care se va aplica dobânda de la data plăţii şi se vor actualiza cu rata inflaţiei: - diferenţa dintre dobânda achitată indexat, conform art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit şi dobânda datorată potrivit art. 4.1 alin. (1) din contract;- diferenţa dintre dobânzile şi comisioanele achitate indexat, conform art. 4.5 din contract şi dobânzile şi comisioanele datorate potrivit contractului, cu excepţia celor a căror nulitate absolută a fost constatată;- suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 1% din valoarea creditului acordat;- suma aferentă comisionului de administrare lunară a creditului plătit conform art. 4.10 lit. b) din contractul de credit;- suma corespunzătoare tuturor comisioanelor achitate conform art. 4.10 lit. e) din contract;- toate sumele plătite cu titlu de comision de rambursare anticipată a creditului.

Prin cererea depusă la 07.09.2016, D. S.A. a înştiinţat instanţa că între D. S.A. şi C.. a intervenit un contract cadru de vânzare de creanţe, prin care s-a cesionat creanţa izvorâtă din contractul de credit nr. x/15.06.2007 şi un contract cadru de administrare prin care D. S.A. şi-a păstrat calitatea de administrator a contractului de credit, solicitând introducerea în cauză a persoanelor.

2. Soluţia primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2656, pronunţată la data de 28 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută clauzele de la art. 4.1 alin. (2); art. 4.5; art. 4.10 lit. a); art. 4.10 lit. b); art. 4.10 lit. d); art. 4.10 lit. e); art. 5.9 alineatele penultim şi ultim; art. 5.13, art. 8.4, art. 9.3 şi art. 10.2; art. 7.1 alin. (1) teza I din contractul de credit nr. x/15.06.2007; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului cu privire la clauzele a căror nulitate absolută a fost constatată şi restituirea de către pârâtă a sumelor cuantificabile, la care se va aplica dobânda de la data plăţii şi actualizarea cu rata inflaţiei, în următoarele limite: - diferenţa dintre dobânda achitată indexat, conform art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit nr. x/15.06.2007 şi dobânda datorată potrivit art. 4.1 alin. (1) din contract; - diferenţa dintre dobânzile şi comisioanele achitate indexat, conform art. 4.5 din contract şi dobânzile şi comisioanele datorate potrivit contractului, cu excepţia celor a căror nulitate absolută a fost constatată; - suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 1% din valoarea creditului acordat; - suma corespunzătoare comisionului de administrare lunară a creditului plătit conform art. 4.10 lit. b) din contractul de credit; - suma corespunzătoare tuturor comisioanelor plătite conform art. 4.10 lit. e) din contractul de credit; - toate sumele plătite cu titlu de comision de rambursare anticipată a creditului; a respins, ca neîntemeiată, în rest, cererea, astfel cum a fost precizată şi modificată, şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 5.600 RON, reprezentând onorariu de avocat, câte 2.800 RON către fiecare reclamant şi a sumei de 150 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând cheltuieli pentru efectuarea actelor de procedură cu pârâta, câte 75 euro către fiecare reclamant.

* Parcursul procesual al dosarului

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel principal, iar pârâta C.. a formulat apel incident.

Prin încheierea din 07.06.2018, a fost introdusă în cauză, în calitate de intimată-intervenientă, cesionara E., reţinându-se că, în raport cu înscrisurile depuse la dosar a operat transmisiunea creanţei vizate de contractul de credit în favoarea acesteia din urmă.

Prin încheierea din 13.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident, invocată de reclamanţi.

Prin decizia civilă nr. 1961/A/15.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a respins apelul declarat de reclamanţi şi a admis apelul incident, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzelor prevăzute de art. 4.10 lit. a), 4.10 lit. b), 4.10 lit. d) teza I, art. 5.9 alin. penultim şi art. 5.13 din contract ca neîntemeiată; a respins cererile de obligare a pârâtei la plata sumelor corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, comisionului de administrare lunară a creditului, comisionului de rambursare anticipată a creditului; a obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 1.400 de RON şi 75 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, menţinând, în rest, dispoziţiile sentinţei; a obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 1.000 de RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat; a obligat reclamanţii, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 1.959,49 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

Împotriva încheierii din 13.09.2018 şi a deciziei civile, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

Prin decizia civilă nr. 2240/11.11.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva încheierii din 13.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2016. A admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1961/A/15.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. A casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza Curţii de Apel spre o nouă judecată a apelului incident, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în vederea rejudecării, în data de 12.05.2021, sub nr. x/2016*.

3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2141/A, pronunţată la data de 02 decembrie 2021, în dosarul nr. x/2016, în rejudecarea apelului incident formulat de apelantele-pârâte C. şi E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2656/28.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., după casarea în parte: a respins capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.9 alin. penultim şi ultim din contract, precum şi obligarea la restituirea comisionului de rambursare anticipată, ca nefondate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, admiterea cererii lor, astfel cum a fost pusă în discuţie prin decizia de casare în rejudecarea apelului incident şi admiterea capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.10 lit. d) şi art. 5.9 alineatele penultim şi ultim privind comisionul de rambursare anticipată din contractul de credit nr. x/15.06.2007, astfel cum s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 2656/28.06.2017 şi, pe cale de consecinţă, menţinerea, inclusiv, a soluţiei primei instanţe de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului cu privire la clauzele a căror nulitate absolută a fost constatată, cu consecinţa restituirii de către apelanţii-intervenienţi a tuturor sumelor percepute cu titlu de comision de rambursare anticipată, la care se vor aplica dobânda de la data plăţii şi actualizarea cu rata inflaţiei şi obligarea apelanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea cauzei, precum şi la obligarea cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea cauzei în rejudecarea apelului şi în recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care, au relevat, pe larg, prezentarea litigiului şi a situaţiei în fapt în cauză şi, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate, au criticat hotărârea recurată ca fiind rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material cu incidenţă în speţă, din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a înţeles să extindă norma juridică reprezentată de dispoziţiile art. 68 lit. c) şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, dincolo de ipotezele de strictă interpretare avute în vedere de legiuitor, care a înţeles să interzică un astfel de comision de rambursare anticipată, inclusiv, în contractele aflate în derulare, reprezentând, astfel, o veritabilă aplicare greşită aplicare a normelor de drept material incidente în speţă.

Arată că instanţa de apel, ignorând astfel prevederile imperative din ordonanţă - O.U.G. nr. 50/2010, s-a rezumat doar la menţinerea motivării din primul ciclu procesual reţinând în mod neîntemeiat faptul că nulitatea poate fi analizată doar raportat la legislaţia aflată în vigoare la momentul contractării.

Recurenţii susţin că instituirea obligaţiei de plată a unui comision de rambursare anticipată constând în plata de către împrumutat a unui procent de 2.5% din valoarea creditului restituit are un caracter abuziv, fiind stabilită în mod discreţionar şi contravenind, astfel, prevederilor art. 16 alin. (2) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, faţă de procentul comisionului de rambursare anticipată, compensaţia impusă de bancă nu este rezonabilă şi justificată în mod obiectiv pentru costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, nefiind rezonabil nici faptul că banca şi-a rezervat dreptul de a modifica în mod unilateral acest comision.

Totodată, clauza nu a fost negociată, generând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

În concluzie, susţin recurenţii-reclamanţi, caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.10 lit. d) şi art. 5.9 alineatele penultim şi ultim din contract, rezultă atât prin raportare la incidenţa normei legale încălcate, constatând faptul că acestea (clauzele) contravin dispoziţiilor art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010 potrivit cărora "nu se solicită o compensare pentru rambursare anticipată în cazul în care rambursarea intervine niciunul dintre următoarele cazuri într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă" (creditul acordat reclamanţilor- apelanţi fiind cu dobândă variabilă), cât şi prin raportare la aplicabilitatea normei legale în timp, faţă de dispoziţiile excepţionale prevăzute de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora prevederile ordonanţei de urgenţă edictate în cuprinsul articolelor 66-69 se aplică şi contractelor aflate în derulare la data intrării în vigoare.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei în rejudecare, solicită a se avea în vedere, ca efect al admiterii recursului, atât cererea de obligare a apelanţilor - intervenienţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de rejudecarea apelului şi recursului, în calitate de părţi procesuale căzute în pretenţii, în condiţiile art. 453 alin. 1 noul C. proc. civ. şi, de asemenea, reanalizarea şi majorarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond prin sentinţa civilă nr. 2656/28.06.2017 şi reduse de instanţa de apel din primul ciclu procesual prin decizia nr. 1961/A/15.10.2018 şi menţinute în al doilea ciclu procesual, având în vedere faptul că, prin respingerea apelului incident, se modifică şi limitele în care operează căderea în pretenţii a apelanţilor-intervenienţi, în condiţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.., prin raportare la petitul cererii introductive de instanţă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 31.03.2022, sub nr. x/2016*.

Apărarea în cauză

Intimatele-pârâte C. şi E. S.A. nu au formulat întâmpinare la recurs.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenţii-reclamanţi au formulat punct de vedere în scris la raport, prin care, prin raportare la obiectul cauzei, la criticile de nelegalitate aduse, precum şi la textele de lege incidente, cum în mod corect a reţinut şi magistratul asistent raportor, au solicitat a se constata că recursul este admisibil, motiv pentru care, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., au solicitat pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului şi fixarea termenului de judecată pe fond a acestuia, cu citarea părţilor.

La termenul din 17 noiembrie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 06 aprilie 2023, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Procedând la examinarea motivelor de recurs formulate, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că acesta este nefondat.

În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor A. şi B., nu pot fi primite criticile acestora referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.10. lit. d) şi art. 5.9. alineatele penultim şi ultim din contractul de credit nr. x/15.06.2007, privind comisionul de rambursare anticipată.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

În legislaţia internă, potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, prin care s-a transpus în legislaţia naţională Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, "(1) În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, cu condiţia ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă".

Conform art. 68:

"Nu se solicită o compensaţie pentru rambursare anticipată în niciunul dintre următoarele cazuri: (...); c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă".

Mai mult, astfel cum rezultă din prevederile art. 67 şi art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010, compensaţia menţionată are o valoare stabilită clar şi neechivoc, valoare care nu poate fi depăşită de către bancă indiferent de cuprinsul unei clauze contractuale, creditorul având obligaţia să calculeze comisionul într-o modalitate uşor verificabilă de către consumator.

Nu trebuie omis nici faptul că, la fel ca şi în cazul comisionului de procesare, recurenţii - reclamanţi au avut cunoştinţă despre faptul că rambursarea anticipată dă dreptul băncii la perceperea unui comision, prevăzut chiar de lege- art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, limbajul folosit în contract în privinţa acestui cost fiind clar, şi uşor de înţeles de către o persoană, chiar fără cunoştinţe de specialitate în domeniul bancar.

În consecinţă, soluţia instanţei de apel este legală cu privire la acest aspect.

Nefondată este şi critica recurenţilor- reclamanţi, prin care aceştia susţin caracterul abuziv al clauzei prin care s-a stabilit în sarcina lor obligaţia de a achita comisionul de rambursare anticipată, dincolo de caracterul nenegociat al clauzei, constatându-se inexistenţa unui "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorilor, creat în contradicţie cu cerinţa de bună- credinţă.

Instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de rambursare anticipată şi a reţinut că raţiunea perceperii lui este clar determinată în contract şi anume, aşa cum rezultă din denumirea sa, în cazul rambursării anticipate.

Totodată, a constatat că acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, clauza prin care a fost stipulat îndeplinind, astfel, condiţia de a fi clar şi inteligibil.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară, deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

Referitor la pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că acest concept trebuie analizat nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că art. 3 - 5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice că, în cauza în discuţie, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, recurenţii-reclamanţi nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că, nu a fost impusă consumatorului nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, există suficiente criterii care să confere consumatorilor- recurenţi posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale, în ceea ce îi priveşte.

Valoarea comisionului de rambursare anticipată, metoda de calcul şi data perceperii lui rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Aşa fiind, clauzele în discuţie, prin care s-a stipulat un atare comision, au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune problema de interpretare.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a comisionului de rambursare în avans, între părţi se aplică dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma adoptată după modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 288/2010, deşi prevederile acestui act normativ nu se aplică contractelor în curs de derulare, totuşi, legea prevede anumite excepţii, printre care şi cele ale art. 66 - 69 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată, referitoare la comisionul de rambursare anticipată.

Înalta Curte constată că este nefondată şi critica formulată de recurenţi, prin care aceştia susţin caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.10. lit. d) şi art. 5.9. alin. penultim şi ultim din contract, atât prin raportare la incidenţa normei legale încălcate, considerând că aceste clauze contravin dispoziţiilor art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010, cât şi prin raportare la aplicabilitatea normei legale în timp, faţă de dispoziţiile excepţionale prevăzute de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Într-adevăr, conform art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010: "Nu se solicită o compensaţie pentru rambursare anticipată în niciunul dintre următoarele cazuri: (...); c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă".

În cazul de faţă, în condiţiile existenţei în contractul de credit a clauzei referitoare la dobânda variabilă şi în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, s-a procedat la stipularea în contract a comisionului de rambursare anticipată, în cuprinsul căruia, la art. 4.10. s-a menţionat în mod expres "Pentru creditul acordat, Împrumutatul va plăti următoarele comisioane: d) comision de rambursare anticipată de 2,50%, calculat la suma plătită anticipat, care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare".

Aceleaşi stipulaţii au fost reluate şi la art. 5.9., unde s-a prevăzut că:

"La solicitarea Împrumutatului şi cu acordul Băncii este permisă rambursarea anticipată, parţială sau totală a creditului. Rambursarea anticipată se va efectua numai la sediul unităţii Băncii unde Împrumutatul a obţinut creditul pentru nevoi personale. Împrumutatul trebuie să completeze o cerere de rambursare anticipată a creditului, depusă la sediul Băncii. În caz contrar, sumele ce depăşesc obligaţiile de plată scadente vor rămâne în contul de disponibilităţi al Împrumutatului şi li se vor acorda dobânzile la vedere, practicate de bancă în momentul respectiv. Comisionul de rambursare anticipată se achită înainte de efectuarea rambursării anticipate. Comisionul de rambursare anticipată poate fi modificat de către Bancă în perioada de rambursare a creditului".

Or, astfel de clauze inserate în contract exclud orice verificare a caracterului abuziv, faţă de modul în care au fost stipulate şi faţă de prevederile legale mai sus- arătate.

Dintr-o altă perspectivă, având în vedere că hotărârea recurată a menţinut sentinţa primei instanţe prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, Înalta Curte reţine că dispoziţiile legislaţiei interne şi comunitare menţionate permit perceperea de către bancă a unui comision de rambursare anticipată a creditului, o astfel de plată reprezentând repararea prejudiciului creditorului lipsit de întreg beneficiul prefigurat la momentul încheierii contractului.

În fine, cât priveşte susţinerea recurenţilor-reclamanţi cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa supremă va avea în vedere Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181/5. III.2020.

Astfel cum s-a statuat prin această decizie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Relevant, între altele, este considerentul reţinut la pct. 34. din Decizie, în care s-a arătat că:

"Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face", cât şi cel reţinut la paragraful 36.:

"Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice".

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenţii-reclamanţi, cu consecinţa respingerii prezentului recurs, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii- reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2141/A din 02 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2023.