Enforceability of contractual penalty clauses in bilateral electricity supply contracts: cumulation of termination by right with liquidated damages

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă la data de 12.10.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.884.850 RON, reprezentând despăgubire, cu cheltuieli de judecată. În drept, s-au invocat prevederile art. 1.400 şi urm. C. civ., art. 1350 şi urm. C. civ., art. 1531 şi urm. C. civ., art. 1538 şi urm. C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a trimis cauza secţiei a VI-a din cadrul Tribunalului Bucureşti în vederea soluţionării.

Cauza a fost înregistrată la data de 06.11.2018 sub nr. x/2018* pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

La data de 27.12.2018, pârâta B. S.A. a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate încetarea contractelor nr. x/25.07.2018 şi nr. y/10.04.2018 de la data transmiterii de către B., a notificării de reziliere emisă la data de 04.10.2018; obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 2.042.539.85, reprezentând 2.012.325 RON, contravaloarea facturilor nr. x/04.10.2018 şi nr. x/04.10.2018 RON, plus penalităţi de întârziere în cuantum de 30.214,85 RON, calculate până la ziua depunerii prezentei cereri; obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3443/25.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea principală formulată de reclamanta pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta reclamantă B., astfel cum a fost precizată şi modificată. A admis acţiunea conexă formulată de reclamanta pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta reclamantă B., astfel cum a fost precizată. A obligat pârâta reclamantă să plătească reclamantei pârâte următoarele sume de bani: 1.884.850 RON cu titlu de despăgubire conform contractului nr. x/25.07.2018 şi facturii nr. y/27.09.2018 precum şi să plătească penalitatea de întârziere conform art. 14 lit. b) din contract, penalitate ce va fi calculată de la data scadenţei, respectiv, 04.10.2018 şi până la data achitării efective a debitului principal de pârâta reclamantă; 762.600 RON cu titlu de despăgubire conform contractului nr. x/10.04.2018 şi facturii nr. y/27.09.2018 precum şi să plătească penalitatea de întârziere conform art. 14 lit. b) din contract, penalitate ce va fi calculată de la data scadenţei, respectiv, 04.10.2018 şi până la data achitării efective a debitului principal de pârâta reclamantă; 717.319,75 RON cu titlu de sumă şi comisioane executate nejustificat de pârâta reclamantă precum şi să plătească penalitatea de întârziere conform art. 14 lit. b) din contract, penalitate ce va fi calculată de la data scadenţei şi până la data achitării efective a debitului principal de pârâta reclamantă; A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă B. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă A. S.R.L., astfel cum a fost precizată, ca nefondată. A respins cererea pârâtei reclamante de reducere a clauzei penale din contractele nr. x/25.07.2018 şi nr. y/10.04.2018 ca nefondată. A obligat pârâta reclamantă să plătească reclamantei pârâte suma de 46.031,07 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinţei civile nr. 3443 din data de 25.11.2019, a încheierilor de şedinţă din data de 03.04.2019 şi din data de 16.10.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, pârâta B. S.A. a declarat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi număr unic de dosar x/2016

Prin încheierea din 14 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de administrare a probei cu expertiza tehnică în domeniul energetic.

Prin decizia civilă nr. 1157 din 18 iunie 202, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 3443 din data de 25.11.2019, a încheierii de şedinţă din data de 03.04.2019 şi a încheierii de şedinţă din data de 16.10.2019, toate pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat. A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 20.360 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii şi împotriva încheierii din 14 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs B. S.A..

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta arată că atât încheierea, cât şi decizia recurată au fost pronunţate cu încălcarea regulilor de procedură, respectiv dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că instanţa de apel a respins administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, specialitatea energetică.

Recurenta susţine că în lipsa administrării probei cu expertiză, aceasta s-a aflat în imposibilitatea demonstrării unor argumente extrem de importante invocate în apărare, cum ar fi intenţia reală şi reaua-credinţă a intimatei, lipsa oricărui prejudiciu pentru intimată şi imposibilitatea calificării termenului prevăzut de art. 15 alin. (4) din contracte ca fiind un termen esenţial.

Totodată, prin memoriul de recurs, recurenta arată că au fost greşit aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al rezilierii de drept a contractelor. Arată că în mod eronat a reţinut instanţa de apel, încălcând ori aplicând greşit norme privitoare la reziliere din C. civ., că intimata A. şi-a manifestat intenţia de a rezilia cele două contracte prin notificările nr. x din data de 27.09.2018, întrucât în aceste notificări nu s-a referit la art. 25 din contracte, care instituie cazurile de reziliere, ci exclusiv la art. 15 (5) din contracte şi nici nu a exprimat explicit intenţia de a rezilia cele două contracte. Potrivit recurentei, chiar dacă s-ar admite că art. 15 (5) din contracte se referă la rezilierea de drept a acestora, oricum, A. trebuia să îşi manifeste intenţia de a rezilia contractele. Aşadar, în opinia recurentei, simpla neexecutare a obligaţiei de către B., nu conduce automat la încetarea contractelor, dacă opţiunea pentru reziliere nu a fost exprimată.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1553 alin. (1) şi (2) C. civ., având în vedere că s-a reţinut în mod eronat că A. şi-a manifestat intenţia de a rezilia cele două contracte, câtă vreme rezilierea nu a fost deloc invocată de către intimată, nici în notificările emise, nici ca temei al cererii de chemare în judecată. Or, în cazul de faţă, arată recurenta, intimata a apelat la invocarea excepţiei de neexecutare, notificările comunicate recurentei făcând trimitere la neintrarea în vigoare a contractelor, instituită de art. 15 alin. (5), şi nu la art. 25 care reglemenetează cazurile de reziliere a acestora.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea art. 1552 alin. (2) şi art. 1516 alin. (2) C. civ., care interzice cumulul remediului rezilierii cu penalitatea, dacă aceasta nu a fost stabilită pentru a se aplica în cazul desfiinţării contractului. Astfel, în opinia recurentei, concluzia instanţei reprezintă rezultatul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează regimul juridic al clauzei penale şi al remediilor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale. Recurenta susţine că instanţa de apel în mod eronat a stabilit că rezilierea contractelor şi plata penalităţii instituite de clauza penală sunt cumulabile. Or, arată recurenta, penalitatea care este menită să compenseze neexecutarea, nu poate fi cumulată cu rezilierea, deoarece reprezintă o formă de executare silită prin echivalent.

De asemenea, recurenta critică decizia recurată ca fiind rezultatul aplicării greşite a normelor juridice care reglementează punerea în întârziere, respectiv art. 1523 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), art. 1516 alin. (2) şi art. 1522 alin. (4) C. civ.. În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că potrivit art. 25 alin. (1) lit. d) din contrat, rezilierea operează de plin drept, fără punere în întârziere şi în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirii. În cauză, arată recurenta, părţile au înţeles să deroge de la regula aflată în discuţie numai în ceea ce priveşte rezilierea contractelor, potrivit art. 25 alin. (1) din contracte, astfel încât, chiar dacă rezilierea acestora pentru neexecutarea obligaţiei de a furniza scrisoarea de garanţie bancară în termenul stabilit la art. 15 alin. (4) are loc fără punerea în întârziere, acest lucru nu înseamnă că orice remediu pentru neexecutare putea fi accesat de către intimată fără punerea în întârziere.

Mai arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. şi a ignorat aplicarea obligatorie a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 123/2012. Arată că instanţa de apel trebuia să constate că devin aplicabile prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., cu privire la reducerea penalităţii, iar coroborat cu lipsa punerii în întârziere a recurentei şi nemanifestarea intenţiei de a rezilia contractele, ar conduce la concluzia că aceasta şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a scrisorii de garanţie, chiar şi cu întârziere, executare ce profită intimatei A..

Totodată, potrivit recurentei, decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 1170 şi art. 1534 C. civ. privind buna-credinţă şi obligaţia de diminuare a prejudiciului. Arată că instanţa nu poate da curs solicitării creditorului de rea-credinţă, iar consecinţa nerespectării obligaţiei de bună-credinţă este ineficacitatea clauzelor contractuale pe care creditorul de rea-credinţă îşi întemeiază pretenţiile, respectiv imposibilitatea acestuia de a se mai prevala de forţa obligatorie a contractului.

Prin memoriul de recurs se critică şi încălcarea prevederilor art. 1272 alin. (1) C. civ., având în vedere conformitatea scrisorilor de garanţie bancară depuse de recurentă, precum şi a prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. referitoare la reducerea clauzei penale şi principiul ierarhiei actelor normative.

Recurenta arată că instanţa de apel nu a apreciat în nici un fel asupra prejudiciului ce putea fi prevăzut la încheierea contractului, în pofida faptului că acesta era vădit inferior cuantumului clauzei penale.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat împotriva Deciziei nr. 1157 din 18 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi împotriva încheierii din 14 mai 2021, ca inadmisibil în parte, respectiv nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei şi a încheierii recurate ca temeinice şi legale şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că atât încheierea, cât şi decizia recurată au fost pronunţate cu încălcarea regulilor de procedură, respectiv dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că instanţa de apel a respins administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, specialitatea energetică. Potrivit recurentei, în lipsa administrării probei cu expertiză, aceasta s-a aflat în imposibilitatea demonstrării unor argumente extrem de importante invocate în apărare, cum ar fi intenţia reală şi reaua-credinţă a intimatei, lipsa oricărui prejudiciu pentru intimată şi imposibilitatea calificării termenului prevăzut de art. 15 alin. (4) din contracte ca fiind un termen esenţial.

Criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 22, alin. (2) C. proc. civ., subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menţionat mai sus, nu vor fi însuşite de Înalta Curte. Conform acestui text de lege, "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Înalta Curte reţine că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac. Aşadar, respectarea principiului rolului activ al judecătorului şi implicit a dreptului la apărare în cadrul procesului civil, implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Înalta Curte constată că proba solicitată, respectiv încuviinţarea unei expertize tehnice judiciare, nu a fost respinsă, în mod arbitrar, ci motivat, avându-se în vedere temeiul juridic al acţiunii, conţinutul contractului dintre părţi şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de apel arătând atât prin încheierea de şedinţă din 14 mai 2021, cât şi prin decizia recurată că probatoriul adminstrat a fost lămuritor pentru dezlegarea problemelor ce au fost supuse judecăţii şi nu se justifică administrarea probei cu expertiză.

Neîncuviinţarea unei expertize tehnice judiciare, specialitatea energetică, nu poate fi interpretată ca o încălcare a principiului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aşa cum rezultă din actele dosarului, părţile au avut şanse egale de a-şi prezenta cauza, au avut acces la actele din dosar, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte şi s-au respectat drepturile şi garanţiile procesuale ale părţilor, judecătorul fiind cel care determină puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, iar instanţa de apel este suverană în a aprecia concludenţa şi oportunitatea administrării probelor.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea rolului activ al judecătorului.

Recurenta-pârâtă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea normelor de drept material reglementate de art. 1516, 1523, 1534, 1541, 1552 şi art. 1553 C. civ. referitoare la executarea silită a obligaţiilor, precum şi a prevederilor prevăzute de prevederilor art. 1170 şi art. 1272 C. civ., privind buna-credinţă şi efectele contractului.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează regimul juridic al rezilierii de drept a contractelor, precum şi a dispoziţiilor art. 1553 alin. (1) şi (2) C. civ., cu privire la pactul comisoriu, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, stabilind în mod corect natura juridică a sancţiunii contractuale prevăzute de art. 15 alin. (5) din contracte.

Potrivit art. 15 alin. (5) din contracte "Nedepunerea garanţiei bancară, înseamnă neintrarea efectivă în vigoare a Contractului şi conduce la obligarea Cumpărătorului să plătească Vânzătorului o despăgubire egală cu contravaloarea energiei electrice pentru luna de livrare în cazul perioadelor de livrare de o lună, respectiv 31 de zile de livrare (inclusiv TVA) în cazul perioadelor de livrare mai mari de o lună,aceasta fiind de 1.884.850,00 RON. Factura emisă de către Vânzător va fi transmisă prin fax şi prin poştă Cumpărătorului la cel târziu 10 zile calendaristice de la finalizarea termenului de depunere a scrisorii de garanţie bancară."

Înalta Curte constată că, instanţa de apel, făcând o riguroasă interpretare şi aplicare a prevederilor legale care stabilesc regimul juridic al contractelor la situaţia de fapt şi raportat la dispoziţiile legale prevăzute de normele juridice cu caracter special ce reglementează contractele bilaterale de energie electrică, a procedat atât la o interpretare literală a clauzelor, cât şi la o interpretare logică a prevederilor contractuale şi constatând în acord cu termenii contractelor, că sintagma "neintrare efectivă în vigoare" se referă la încetarea contractelor prin reziliere, înainte de executarea obligaţiilor de livrare, respectiv plata energiei electrice, iar stabilirea anticipată a prejudiciului suferit prin reziliere pentru neîndeplinirea obligaţiei de depunere a scrisorii de garanţie bancară, reprezintă o clauză penală.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei potrivit cu care A. nu şi-a manifestat intenţia de a rezilia cele două contracte, instanţa supremă constată că instanţa de prim control judiciar în mod corect a reţinut că faţă de prevederile art. 9 alin. (2) din contracte, care stabilesc că data efectivă de intrare în vigoare a contractelor este data de începere a livrărilor, rezultă că sensul stabilit convenţional pentru sintagma "neintrare efectivă în vigoare" este de încetare a contractului înainte de începerea livrărilor şi nu implică excepţia de neexecutare.

Totodată, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia cu privire la interpretarea şi efectele notificărilor transmise la data de 27.09.2018 de către A. şi a reţinut în mod judicios că acestea conţin toate menţiunile necesare pentru producerea fără echivoc a efectelor reglementate de art. 15 alin. (5) din Contracte, respectiv de reziliere de drept a contractelor.

Referitor la criticile prin care se susţine încălcarea prevederilor art. 1552 alin. (2) şi art. 1516 alin. (2) C. civ., recurenta arătând că penalitatea care este menită să compenseze neexecutarea, nu poate fi cumulată cu rezilierea, deoarece reprezintă o formă de executare silită prin echivalent, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

În acest context, se reţine că pentru agenţii economici care tranzacţionează pe piaţa reglementată a energiei electrice, încheierea contractelor bilaterale este supusă dispoziţiilor prevăzute în Regulamentul privind modalităţile de încheiere a contractelor bilaterale de energie electrică prin licitaţie extinsă şi negociere continuă, aprobat prin Ordinul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 78/14.08.2014, care reglementează contractul standard pentru aceste raporturi juridice.

Prin urmare, instanţa de apel, constatând că dispoziţiile art. 15 din contractele încheiate între părţi sunt o transpunere contractuală a prevederilor art. 19 din Regulament, care reglementează valoarea penalităţii în cazul rezilierii contractului, în mod legal a dat eficienţă clauzelor care prevăd expres efectele neîndeplinirii obligaţiei contractuale referitoare la depunerea la timp şi conformă a scrisorilor de garanţie bancară, astfel cum au fost stabilite prin contractul standard.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează punerea în întârziere, Înalta Curte constată că aplicând prevederile art. 1516, art. 1522 şi art. 1523 C. civ. la situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că părţile şi-au exprimat acordul de voinţă ca în cazul neîndeplinirii obligaţiei de depunere a scrisorii de garanţie bancară în termenul stabilit, debitorul este de drept în întârziere, intervenind rezilierea fără a fi necesară emiterea unei notificări, astfel că, în mod corect, curtea de apel a respins apelul pe acest aspect.

Înalta Curte reţine că nici criticile privind încălcarea prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., cu privire la reducerea penalităţilor nu pot fi primite.

Potrivit art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., reducerea clauzei penale poate fi dispusă in situaţia în care obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare profită creditorului. Or, în cauză, executarea obligaţiei nu a avut loc în parte, faţă de încetarea de drept a contractului, înainte de începerea livrărilor, sens în care se constată că în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată neîndeplinirea condiţiilor pentru reducerea clauzei penale.

Cu privire la susţinerile privind punerea în întârziere în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirii, precum şi încălcarea prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., instanţa supremă constată că nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Cât priveşte susţinerile potrivit cu care instanţa de apel a ignorat aplicarea obligatorie a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, Înalta Curte le va înlătura, acestea fiind invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs. Se constată că deşi recurenta a menţionat în mod formal dispoziţiile Legii nr. 123/2012 în cererea de apel, acestea nu au făcut obiectul unei critici, sens în care devin aplicabile prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În fine, criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1170 şi art. 1534 C. civ. referitor la buna-credinţă şi obligaţia de diminuare a prejudiciului, precum şi cele privind încălcarea prevederilor art. 1272 alin. (1) C. civ., privind conformitatea scrisorilor de garanţie bancară depuse de recurentă, Înalta Curte reţine că acestea nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece vizează aspecte de netemeinicie, recurenta urmărind o nouă evaluare a situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, ceea ce excedează motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele referitoare la situaţia de fapt stabilită de aceasta, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa. Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 14 mai 2021 şi deciziei civile nr. 1157 din 18 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 70.961,50 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 14 mai 2021 şi deciziei civile nr. 1157 din 18 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 70.961,50 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2023.