Competence of institutional arbitration for RCA insurance disputes initiated by legal entities without an arbitration agreement

Şedinţa publică din data de 4 aprilie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 85.370,91 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autoturismului cu numărul de înmatriculare x şi a lipsei de folosinţă în dosarul de daună x deschis de B. S.A. şi a penalităţilor de întârziere aferente acestui debit conform art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132/2017 de la data de 03.03.2019 până la plata integrală a debitului datorat.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Norma 18/2017 A.S.F., Norma 20/2017 A.S.F., art. 1470 C. civ.

Prin hotărârea arbitrală nr. 58 din 5 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de pârâtă şi s-a admis, în parte, acţiunea reclamantei, în sensul respingerii parţiale a pretenţiilor formulate referitoare la contravaloarea lipsei de folosinţă; a fost obligată pârâta la plata sumei de 76.717,23 RON reprezentând diferenţa de despăgubire neachitată, privind contravaloarea reparaţiilor, aferentă dosarului de daună BH/x. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi, calculate raportat la debitul de 76.717,23 RON de la data de 08.03.2019 până la plata integrală a debitului principal şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.096,16 RON.

2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2022, pârâta B. S.A. a solicitat, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., anularea încheierii din data de 02.02.2022 şi a hotărârii arbitrale nr. 58/5.04.2022, ambele pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021, şi trimiterea cauzei spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, şi anume Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în temeiul art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

Totodată, pârâta a formulat cerere de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 58/05.04.2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 541 alin. (2), (54)2 alin. (1) şi art. 617 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu pronunţată la data de 16 iunie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis cererea de suspendare şi a suspendat executarea hotărârii arbitrale nr. 58/5.04.2022 pronunţate de către Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021, până la soluţionarea acţiunii în anulare a acestei hotărâri arbitrale.

Prin sentinţa nr. 105 din data de 22 septembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis acţiunea în anulare formulată de petenta B. S.A., fiind anulate încheierea din data de 2.02.2022 şi hotărârea arbitrală nr. 58/05.04.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021 şi trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Totodată a fost obligată intimata A. S.R.L., să plătească contestatoarei cheltuieli de judecată în sumă de 2480 RON.

3. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs societatea reclamantă A. S.R.L. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare.

În argumentarea memoriului de recurs, după expunerea situaţiei de fapt, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel naţional prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum şi dispoziţii ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susţinut că sentinţa este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce, atât legiuitorul european, cât şi cel naţional au prevăzut ca oricare dintre părţile unui litigiu de natura celui de faţă să poată utiliza un mijloc alternativ de soluţionare, care poate fi procedura C. sau arbitrajul, într-o situaţie ca cea de faţă. Recurgerea la aceste mecanisme reprezintă dreptul exclusiv de opţiune al reclamantului, fiind indiferent consimţământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidenţa Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaşte dreptul de a apela la metode alternative de soluţionare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanţelor judecătoreşti.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuieşte, în viziunea recurentei, convenţia arbitrală, stabilind îndrumarea părţilor spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. În continuare, şi-a ilustrat susţinerile citând dispoziţiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) şi (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi (4), reiterând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Subsecvent, autoarea recursului a citat art. 542 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în anumite limite.

Evocând noţiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. şi de "petiţie" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susţinut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale.

A invocat, în continuare, dispoziţiile art. 115 pct. 2 C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie instanţa arbitrală.

Susţinând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greşită concluzia că, în lipsa unei convenţii arbitrale, instanţa arbitrală nu poate soluţiona cererea de arbitrare. Citând dispoziţiile Legii nr. 132/2017, art. 23 pct. 5 si 6, care fac referire expresă la soluţionarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenţie sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate. Autoarea recursului a mai arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicţiei sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică şi de dispoziţiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forţă juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiţia arbitrajului din art. 203 al Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a evocat art. 11 din Constituţia României, care stabileşte prioritatea dreptului european faţă de dreptul naţional, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei 2009/138/CE, este adjudecată competenţa tribunalului arbitral în soluţionarea petiţiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secţiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care derogă de la forţa obligatorie a contractului, sprijinindu-şi concluzia pe dispoziţiile art. 1270 pct. 2 C. civ.

Referindu-se expres la dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluţionarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-şi susţinerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părţile semnatare, deşi au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenţie arbitrală încheiată între asigurat şi asigurător.

Faţă de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ. este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 pct. l C. proc. civ.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3570 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 28.11.2022.

Pentru soluţionarea recursului, prin rezoluţia din data de 9 martie 2023, s-a acordat termen de judecată, în şedinţă publică, la 4 aprilie 2023, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenţei de soluţionare a litigiului către tribunalul arbitral, în lipsa convenţiei arbitrale.

Instanţa supremă constată că cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (…)".

Norma nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi nu soluţionarea litigiilor derivând din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenţi este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluţionarea litigiului prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

Deşi articolul 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere şi la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului", litigiul de faţă nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluţionate de o atare entitate, nici titularul iniţial al creanţei şi nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituţia arbitrală ca "entitate de soluţionare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Nici alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 132/2017 nu susţine interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă". Or, potrivit art. 606 C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă şi obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităţilor alternative neangajante de soluţionare a disputelor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, şi, în acord cu curtea de apel, reţine că, într-un litigiu de natura celui de faţă, iniţiat de un profesionist, în lipsa unei convenţii arbitrale, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei judecătoreşti.

Norma nr. 18/2017, stabilind că petenţii pot apela la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare" nu face decât să le semnaleze posibilitatea de a le folosi, fără a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de legislaţia specială, dacă decid să le acceseze.

Criticile vizând greşita interpretare de către curtea de apel a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare) vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile fiind nefondate.

Recurenta invocă dispoziţii de drept unional care nici nu sunt aplicabile cauzei; art. 203 din Directiva 2009/138/CE se referă la asigurări de protecţie juridică, iar Directiva (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului priveşte distribuţia de asigurări, nefiind justificată încălcarea regulii priorităţii dreptului european faţă de dispoziţiile din dreptul naţional.

Mai mult, legislaţia Uniunii evocată de recurentă contrazice interpretarea acesteia, actele normative unionale stabilind că procedurile de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii şi din dreptul intern. Or, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanţă, nu a respectat dispoziţiile legale din dreptul intern, faţă de care nu se poate susţine incidenţa unor norme derogatorii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 105/2022 din 22 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Referitor la cererea intimatei B. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv ordinul de plată emis de D. în data de 30.01.2023, privind plata efectuată către Cabinetul de Avocat E., aflat la dosar.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatei B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 3.570 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 105/2022 din 22 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamanta A. S.R.L. să plătească intimatei B. S.A. suma de 3570 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 aprilie 2023.