Nullity of consumer credit clauses for currency risk transfer and abusive pricing in Swiss Franc loans; inadmissibility of cassation appeal due to lack of legal grounds

Şedinţa publică din data de 29 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia Civilă la 04.06.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 3.2, 3.7, 3.12 şi 3.14 din contractul de credit nr. x/11.08.2008, obligarea pârâtei la eliminarea acestora şi la restituirea sumelor de 6.719 franci elveţieni - comision de procesare a creditului, de 12.679 franci elveţieni - comision de administrare credit, calculat până la data introducerii acţiunii şi, în continuare, până la încetarea perceperii lui -, de 25.692 franci elveţieni - dobânda revizuită, achitată în plus peste procentul de 5,5%, calculată până în noiembrie 2017 -, de 4.136 franci elveţieni - majorare credit începând cu 21.03.2011, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la data plăţii efective; a mai solicitat stabilizarea cursului de schimb valutar franc elveţian-leu la valoarea celui de la data contractării pentru întreaga perioadă de creditare şi, pe cale de consecinţă, plata ratelor la cursul de la momentul semnării contractului de credit, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 313.851 RON, reprezentând diferenţa de curs valutar, cu cheltuieli de judecată.

La 25.07.2018, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a numitei C., în calitate de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 7365/06.11.2018, Judecătoria Cluj-Napoca, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1964/13.10.2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.12, 3.14, 3.2 şi 3.7, inserate în contractul de credit nr. x 8459/11.08.2008 şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele de 6.719,15 franci elveţieni, reprezentând comision de procesare şi de 15.236,61 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată până la 17.03.2021, precum şi la plata în continuare a acesteia până la data achitării efective, de 12.682.38 franci elveţieni, reprezentând comision de administrare şi de 31.450,94 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată până la 17.03.2021, precum şi la plata în continuare până la data achitării efective, de 23.905,87 franci elveţieni, reprezentând dobânda contractuală percepută peste cuantumul de 5,5%/an până în martie 2021 şi de 29.248,40 Iei, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată până la 18.04.2021, precum şi la plata în continuare până la data plăţii efective, de 4.135,52 franci elveţieni, reprezentând majorarea debitului principal, conform art. I din actul adiţional din 21.03.2011 la contractul de credit enunţat; a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 6.712,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât A. şi D., cât şi B.

Prin decizia civilă nr. 228/11.04.2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, atât A. şi D., cât şi B. S.A.au declarat recurs.

În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că nu au primit un împrumut în franci elveţieni, că nu au avut libertatea de a decide condiţiile schimbului valutar şi nici de a dispune liber de valoarea exprimată în franci elveţieni.

Aceşti recurenţi au susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, potrivit contractului de credit, suma împrumutată a fost acordată în franci elveţieni, întrucât obiectul real şi efectiv al convenţiei a constat în acordarea unei sume de bani în moneda naţională (leu), echivalentă însă a sumei etalon de 312.135,07 franci elveţieni, la cursul de schimb de la acea dată.

Au mai relevat că semnarea ordinului de schimb valutar nu poate primi valenţele pretinse de bancă şi nu poate constitui dovada faptului că francul elveţian este moneda reală de creditare, iar nu de substituţie.

În acest context, au subliniat că francul elveţian a fost utilizat ca o monedă de substituţie şi nu ca una de creditare, aflându-se astfel în prezenţa unui mecanism juridic care este utilizat pentru conservarea/sporirea valorii contractului, în care părţile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului şi convin ca, la momentul plăţii, cursul avut în vedere la data acordării creditului să fie modificat. Acest mecanism nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului, ci o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului, cu consecinţa transferului riscului valutar în sarcina consumatorului.

În continuare, au arătat că în analiza caracterului abuziv al unei clauze trebuie verificat dacă, la momentul încheierii contractului, consumatorul era în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor sale.

Astfel, potrivit recurenţilor, caracterul abuziv al clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea riscului valutar de către ei rezultă din creşterea cursului valutar franc elveţian-leu la valori excesive, într-un procent de 58-65%, producându-se un dezechilibru contractual.

Evocând dispoziţiile art. 2 şi 4 din Legea nr. 193/2000 şi cauzele C484/08 şi C-241/98 ale C.J.U.E., au relevat întrunirea cerinţelor referitoare la constatarea caracterului abuziv al unei clauze.

Referitor la condiţia negocierii, au susţinut că este îndeplinită, întrucât clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat are caracter prestabilit, fiindu-le impusă, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi doar şi-au exprimat adeziunea la un contract tipizat. De altfel, omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a francului elveţian reprezintă o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorului, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate, context în care acesta este pus în imposibilitate de a le cunoaşte şi anticipa.

Totodată, au relevat că banca nu a limitat în vreun fel întinderea obligaţiei privind suportarea exclusivă a diferenţelor de schimb valutar ce le revine, astfel că, în situaţia dublării valorii francului elveţian, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, cu încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor.

Sub acest aspect, au evocat Cauza C-26/13 a C.J.U.E. şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, referitoare la cerinţa de transparenţă a clauzei contractuale, în sensul că aceasta nu poate fi redusă doar la caracterul inteligibil şi clar, întrucât consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de bancă.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că au restituit 89.684,02 franci elveţieni din suma împrumutată, iar soldul creditului rămas de achitat la 22.03.2021 este de 298.854,80 franci elveţieni, echivalentul sumei de 1.003.189,39 RON; acest sold este mai mare cu un procent de 146% faţă de valoarea iniţială, cea de 684.793,13 RON.

Au mai arătat că este contrară dispoziţiilor legale stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea francului elveţian, acesta fiind un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, care nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar şi nici posibilitatea de a anticipa o creştere accelerată a cursului de schimb, astfel încât să-şi asume o clauză de risc valutar.

Evocând dispoziţiile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, ale Normei B.N.R. nr. 17/2003 şi ale art. 966-970 C. civ., au susţinut că hipervalorizarea francului elveţian deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbându-i natura, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei părţilor de la momentul încheierii convenţiei.

În final, au mai arătat că sunt incidente şi dispoziţiile art. 1.578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractului de împrumut. În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta a susţinut, în motivarea propriului recurs, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 969 şi 970 C. civ. 1864, a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 36 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010, atunci când a constatat că sunt abuzive clauzele de la art. 3.2 şi art. 3.7, referitoare la dreptul de opţiune al împrumutatului în alegerea dobânzii contractuale, art. 3.12, privind comisionul de procesare şi art. 3.14, referitoare la comisionul de administrare, inserate în contractul de credit aflat în discuţie.

Recurenta-pârâtă a arătat că, fără să fi fost învestite cu un astfel de petit, instanţele de fond au schimbat obiectul contractului de împrumut, au modificat dobânda contractuală dintr-o dobândă variabilă într-una fixă, cu ignorarea art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora clauzele contractuale pot fi modificate doar urmare a încheierii unui act adiţional acceptat de consumator.

În continuare, a relevat că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că dobânda nu face parte din obiectul contractului de împrumut, sens în care a denaturat obiectul contractului de credit, aşa cum a fost el modificat prin actul adiţional încheiat la 21.03.2011, considerând că împrumutatul datorează băncii doar împrumutul, nu şi spezele acestuia, cu încălcarea art. 1587 C. civ. 1864 şi a art. 370 din Codul comercial.

Sub acest aspect, a mai susţinut că reţinerea de către instanţa de apel cu privire la dobândă, în sensul că nu este de esenţa contractului, deoarece obiectul prestaţiei împrumutatului ar fi doar rambursarea împrumutului, nu şi spezele acestuia, respectiv nu şi dobânda, este contrară prevederilor art. 7 alin. (2) şi (4) din O.U.G. nr. 50/2010, care defineşte contractul de credit şi costul total al acestuia.

Potrivit recurentei, obiectul contractului de împrumut îl constituie suma de 312.135,07 franci elveţieni, precum şi costurile prevăzute expres în art. 3 din contractul de credit. Or, în mod nelegal şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 40 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a transformat dobânda variabilă într-una fixă, stabilind în sarcina băncii obligaţii de restituire a sumelor percepute cu titlu de dobândă. Mai mult, este nelegală decizia din apel, având în vedere că este înlăturat actul adiţional din 21.03.2011 (prin care a fost modificată dobânda contractuală) cu motivarea că apelul nu cuprinde critici sub acest aspect.

Totodată, a precizat că dobânda nu poate fi analizată din perspectiva caracterului adecvat al preţului sau al remuneraţiei faţă de prestaţia de împrumut acordată de către bancă şi nici din perspectiva avantajului economic mai favorabil consumatorului.

În opinia recurentei-pârâte, în mod eronat au analizat instanţele anterioare dobânda din perspectiva câtimii sale, apreciind că majorarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare/monetare este un termen ambiguu, cu ignorarea contextului juridic în care a fost încheiat şi modificat contractul de credit dintre părţi.

A mai relevat că, instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 43, 56 şi 370-373 din Codul comercial, art. 1073 şi 1587 C. civ. 1864 şi nici de Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data acordării împrumutului, astfel că dispoziţia de modificare a dobânzii este contrară Legii nr. 193/2000.

După o prezentare detaliată a evoluţiei pieţei financiare, a costurilor de finanţare, a indicatorilor pentru variaţia dobânzii şi a elementelor ce influenţează riscul de ţară, a subliniat că nici O.G. nr. 21/1992 şi nici Legea nr. 193/2000 nu cuprind reglementări cu privire la stabilirea dobânzii în funcţie de un indice verificabil, însă art. 370 alin. (3) din Codul Comercial prevedea posibilitatea comerciantului de a percepe dobânda pentru sumele trecute în contul curent, în debitul primitorului de la data înscrierii.

În continuare, a susţinut că a implementat O.U.G. nr. 50/2010 în cuprinsul contractului de credit şi că a procedat la schimbarea calculului dobânzii în funcţie de elemente obiective şi independente de voinţa băncii, astfel că dobânda variază în funcţie de indicele verificabil Libor 6 luni, criteriul evoluţiei pieţei financiare nemaifiind aplicabil contractului de credit, aspect ignorat total de către instanţa de apel.

Evocând jurisprudenţa C.J.U.E., cu referire la cauza C-602/10, a susţinut că în mod nelegal instanţele anterioare au intervenit în contractul de credit, sancţionând clauzele de la art. 3.2 şi 3.7 cu nulitatea absolută, depăşind competenţa oferită de Legea nr. 193/2000.

Recurenta a mai relevat că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ cu privire la dobândă, deoarece diferenţa acesteia pentru primul an, comparativ cu cea aferentă celui de-al doilea an de creditare, este de 1%.

Totodată, a mai afirmat că au fost încălcate dispoziţiile art. 969 C. civ. 1864, art. 370-373 Codul comercial şi ale art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, atunci când au fost constatate ca fiind abuzive comisionul de procesare, inserat la art. 3.12 şi 1.1 lit. f) din contract şi comisionul de administrare, inserat la art. 3.14 din contract. Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel s-a pronunţat asupra adecvării şi/sau inadecvării perceperii celor două comisioane, din perspectiva remuneraţiei, ignorând faptul că acestea erau clare şi inteligibile, cu respectarea art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 şi a art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi că nu au produs dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Evocând jurisprudenţa C.J.U.E. cu referire la cauza C-621/2017, a susţinut că inserarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul şi a datei scadente, constituie cerinţe suficiente pentru a se aprecia că nu a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la contraprestaţia băncii în schimbul comisionului de administrare, recurenta a făcut trimitere la cauza C-621/2017 a C.J.U.E. şi a susţinut că aceasta a fost interpretată eronat de către instanţa de apel, pentru a justifica constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, în condiţiile în care este clară şi inteligibilă.

Privitor la dispoziţia dată asupra restituirii sumelor percepute, prin prisma clauzelor constatate ca fiind abuzive, recurenta a afirmat că instanţa nu poate dispune restituirea lor, întrucât reprezintă o operaţiune interzisă de lege, cu atât mai mult cu cât nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au constatat nulitatea clauzelor.

În ce priveşte dispoziţia dată asupra restituirii sumei de 4.135,52 franci elveţieni, capitalizată prin actul adiţional din 21.03.2011, a susţinut că nelegal instanţa de apel a apreciat "că probabil aceste sume au fost deja achitate de către intimaţi", în contextul în care, din raportul de expertiză contabilă a rezultat că sumele au fost restante (capital, dobânda şi dobânda penalizatoare) la data încheierii actului adiţional.

A mai susţinut că nu este îndeplinită cerinţa lipsei negocierii, întrucât consumatorii şi-au exprimat opiniile şi punctele de vedere, începând chiar cu cererea de credit, în condiţiile în care puteau opta şi pentru un alt tip de credit, un alt produs, vândut de bancă la acea vreme, ori vândut de o altă bancă. Însă, din moment ce au ales să încheie două credite la aceeaşi bancă, înseamnă că oferta băncii corespundea necesităţii lor financiare.

În continuare, a relevat că lipsa negocierii nu conduce de plano, potrivit legii, la concluzia că o clauză are caracter abuziv, ci trebuie întrunite cumulativ condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă a comerciantului.

Evocând jurisprudenţa C.J.U.E, respectiv cauza C-449/13, a susţinut că împrumutaţii au fost informaţi despre costurile contractului de credit, inclusiv prin cererea de acordare a creditului, precum şi prin clauzele contractului de credit, iar analiza respectării obligaţiei de informare de către bancă trebuia analizată prin raportare la prevederile legale în vigoare la data încheierii acestui contract de credit, 27.10.2009, conform principiului tempus regit actum.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 16.09.2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanţilor.

La 10.10.2022, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei.

La 20.10.2022, recurenţii-reclamanţi au răspuns la întâmpinare.

Faţă de data înregistrării cauzei pe rolul instanţelor, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin care s-a propus completului de filtru soluţia de anulare a recursului reclamanţilor, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi admiterea în principiu a recursului pârâtei, în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ., faţă de faptul că părţile nu şi-au exprimat acordul ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru şi că nu sunt îndeplinite nici condiţiile pentru ca acesta să fie soluţionat potrivit art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15.02.2023, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

La 24.02.2023, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar punct de vedere, prin care au susţinut că recursul este admisibil.

Analizând cu prioritate nulitatea recursului declarat de A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 228/11.04.2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenţii-reclamanţi au indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc, însă, doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt, cu ignorarea considerentelor reţinute de instanţa de apel şi repunerea în discuţie a chestiunii legate de îndeplinirea condiţiilor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, după ce au arătat că este greşit raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia suma împrumutată a fost acordată în franci elveţieni, recurenţii-reclamanţi au reluat afirmaţiile legate de nenegocierea clauzei, de dezechilibrul major dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, cauzat de suportarea de către ei a devalorizării monedei naţionale şi a omisiunii recurentei-pârâte de a-i informa asupra riscului de hipervalorizare a francului elveţian.

Examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că aceştia reiau, în esenţă, aceleaşi critici prezentate şi în memoriul de apel.

Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., care pretind invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestită cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Aşadar, niciuna dintre susţinerile din cuprinsul cererii de recurs a reclamanţilor nu poate face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare a recursului în sensul procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenţii-reclamanţi nu au formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat doar formal.

Aşa fiind, instanţa supremă va admite excepţia nulităţii recursului recurenţilor-reclamanţi.

Având în vedere că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. nu poate fi soluţionat în procedura prevăzută la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele statuate în conţinutul textului legal, Înalta Curte va disjunge judecata acestuia şi va dispune formarea unui nou dosar, în vederea soluţionării lui.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi C., dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., instanţa supremă va proceda la anularea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 228/11.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Disjunge judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiaşi decizii civile şi dispune formarea unui nou dosar în vederea soluţionării acestuia, în care acordă termen astăzi, 29.03.2023, în complet de filtru, fără citarea părţilor.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2023.