Cassation appeal nullified for arguing factual re-litigation instead of statutory cassation grounds

Şedinţa publică din data de 29 martie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la 06.07.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) a chemat în judecată pe pârâţii S.C. C. S.R.L. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. x/27.04.2018 încheiat cu pârâta S.C. C. S.R.L., că aceasta nu avea dreptul să subînchirieze imobilul şi că reclamanta are asupra pârâţilor un drept de creanţă în sumă de 130.833,13 RON (echivalentul a 25.000 euro); a solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea acestei sume şi a S.C. C. S.R.L. a sumei de 69.000 euro, chirii încasate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 10.07.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei Civile din cadrul aceleiaşi instanţe; dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a VI-a Civilă.

La 25.08.2020, reclamanta a precizat valoarea cererii ca fiind de 455.272,36 RON, iar la 16.03.2021 şi-a modificat cererea, solicitând introducerea în cauză a lui E., în calitate de pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 3226/16.12.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel S.C. A. S.R.L.

Prin decizia nr. 1311/22.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza primei instanţe spre rejudecare.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. C. S.RL.

Recurenta a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât porneşte de la premisa că instanţa de fond nu ar fi judecat cauza, ignorând că cererea a fost formulată după ce o primă instanţă se pronunţase asupra cererii de reziliere a contractului, constatând valabilitatea acestuia.

A arătat că intimata-reclamantă a beneficiat de efectele contractului, folosind clădirea închiriată, însă, de la un anumit moment, nu a mai plătit chiria potrivit clauzelor contractuale; numai din momentul evacuării şi al executării silite a chiriei, a invocat lipsa dreptului intimaţilor-pârâţi de a închiria. În acelaşi sens, a apreciat că litigiul a fost iniţiat din intenţia reclamanţilor de a obţine un venit necuvenit, aceştia neinvocând tulburări de drept, ci aspecte referitoare la intabularea imobilului şi la interdicţia ca un bun primit în comodat să fie închiriat.

A apreciat că judecata în apel s-a derulat sumar, iar decizia recurată constată neîntemeiat că prima instanţă nu ar fi soluţionat, pe fond, cauza.

În continuare, a prezentat aprecieri cu privire la originea disputei litigioase şi a raporturilor dintre părţi, precum şi a lipsei de relevanţă a probelor propuse de intimata-reclamantă.

Autoarea căii de atac a susţinut că, fără a fi probată o tulburare de drept, prima instanţă nu avea temei să îi solicite să dovedească că are dreptul de a închiria imobilul, dat fiind că sarcina probei aparţinea reclamantului. A argumentat că intimata-reclamantă a primit şi folosit spaţiul, fără ca folosinţa să fie împiedicată în vreun fel de proprietarii imobilului.

În combaterea argumentelor intimatei-reclamante, a arătat că a adus la cunoştinţa acesteia contractul de comodat, în temeiul căruia are drept de uz şi posesia imobilului.

A susţinut că soluţia primei instanţe este legală, întrucât capetele de cerere referitoare la dreptul de creanţă erau accesorii capătului de cerere vizând nulitatea, configuraţia acţiunii fiind cea care a determinat respingerea capetelor accesorii, în condiţiile în care a fost respins capătul de cerere principal, vizând nulitatea.

Referindu-se la critica privind separarea de patrimonii, pe care decizia recurată o evocă prin raportare la sentinţa primei instanţe, a arătat că aceasta este lipsită de relevanţă, în contextul nulităţii contractului.

În drept, autoarea căii de atac şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (6), (7) şi (8) C. proc. civ.

La 25.01.2023, a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea prin care intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil sau ca nefondat.

La 30.01.2023, a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea prin care intimata-pârâtă D. a adus la cunoştinţa instanţei poziţia sa procesuală cu privire la litigiu şi a solicitat să i se pună în vedere recurentei să depună documentele ce au stat la baza contractului de închiriere nr. x/27.04.2018.

La 30.02.2023, recurenta a răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Motivarea recursului nu se limitează, însă, la enunţarea motivului de casare, ci la prezentarea unui raţionament suficient de precis încât să permită atât decelarea interpretării date de autorul căii de atac principiilor sau normelor de drept pretins încălcate, cât şi a modului concret în care încălcarea se materializează în decizia pronunţată de instanţa de apel, obiectul recursului.

Transpunând aceste considerente de principiu la calea de atac aflată în examinare, premergător, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a anulat hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare, în temeiul art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., pentru că a apreciat că tribunalul nu a realizat o judecată efectivă pe fondul cauzei, lipsind propriul raţionament al instanţei, format pe baza probatoriului administrat şi a interpretării legii.

Motivele expuse de recurenta-pârâtă, însă, nu sunt opuse acestor considerente ale instanţei de apel ci, dimpotrivă, evocă aspecte de fapt şi se referă la interpretări ale probelor, chestiuni asupra cărora instanţa de recurs nu poate statua. Aşadar, instanţa supremă constată că, deşi prin calea de atac formulată, recurenta a invocat motivele de casare reglementate de pct. (6), (7) şi (8) ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile dezvoltate în memoriul de recurs nu permit încadrarea nici în ipotezele de casare de care se prevalează autoarea căii de atac şi nici în alte motive de recurs.

În acest caz, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, aplicabilă atât în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, cât şi în situaţia în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie. Soluţia nulităţii la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar în conformitate cu prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acestea (…)".

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va dispune anularea recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală în sarcina recurentei-pârâte, ca parte căzută în pretenţii, o va obliga pe aceasta la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi către intimata-pârâtă D. a sumei de 1.300 RON, cu acelaşi titlu, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1311/22.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi către intimata-pârâtă D. a sumei de 1.300 RON, cu acelaşi titlu.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2023.