Validity of judicially validated sales contracts following criminal annulment of underlying title and application of resoluto jure dantis principle

Şedinţa publică din data de 29 martie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

În primul ciclu procesual, prin cererea introdusă la data de 02.03.2016 pe rolul Judecătoriei Oradea, secţia Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A., prin administrator judiciar C.. şi S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.12.2005, validat prin sentinţa comercială nr. 2824/30.09.2008 a Tribunalului Dolj, a operat transferul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 346.072 m.p. situat în intravilanul municipiului Oradea, să dispună înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La 09.08.2016, pârâta S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a formulat cerere reconvenţională, solicitând rectificarea cărţii funciare 1838 Sântion, în sensul de a se dispune radierea înscrierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.02.2004 de B.N.P. F. anulat prin sentinţa penală nr. 121/2015 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia nr. 575/A/2015 a Curţii de Apel Oradea, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2007 şi, în consecinţă, revenirea la situaţia anterioară în care S.C. B. S.A. figura ca proprietar al imobilelor; a mai solicitat ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, instanţa să constate în temeiul art. 975 C. civ., inopozabilitatea şi ineficacitatea sentinţei nr. 2824/30.09.2008.

Prin sentinţa civilă nr. 7403/26.10.2016, Judecătoria Oradea, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Prin sentinţa civilă nr. 43/C/06.03.2017, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia puterii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect acţiune în constatare şi a respins cererea principală; a admis excepţia inadmisibilităţii formulării pe cale reconvenţională a unei acţiuni în rectificare de carte funciară şi a respins cererea reconvenţională.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 892-A/15.11.2017, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelurile, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În al doilea ciclu procesual, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, sub nr. x/2016*.

La 29.01.2018, pârâta S.C. B. S.A. şi-a modificat cererea reconvenţională, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.12.2005.

La termenul din 26.03.2018, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii modificării cererii reconvenţionale, iar la termenul din 20.07.2020 a invocat din oficiu excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei S.C. D. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 102/LM/07.08.2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei S.C. D. S.R.L. şi a respins cererea reconvenţională formulată în contradictoriu cu aceasta, a admis cererea reconvenţională aşa cum a fost modificată în faza rejudecării şi a anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.12.2005 încheiat între S.C. D. S.R.L., vânzătoare şi reclamanta S.C. A. S.R.L., cumpărătoare; a respins ca neîntemeiată cererea principală şi a obligat reclamanta să achite suma de 2.000 RON, onorariu de expert.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din 26.03.2018 şi 20.07.2020 a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin încheierea din 17.05.2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins solicitările în probaţiune formulate de apelantă, iar prin decizia civilă nr. 818/A/23.06.2021, a respins ca nefondat apelul.

Împotriva încheierii din 17.05.2021 şi a deciziei civile nr. 818/A/23.06.2021, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată altei instanţe, egală în grad cu cea care a pronunţat hotărârea recurată, iar în subsidiar, aceleiaşi instanţe.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 17.05.2021, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a motivat dispoziţia de respingere a cererii de administrare a probelor solicitate, simpla afirmaţie că acestea sunt lipsite de utilitate încălcând exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Pe de altă parte, a susţinut că respingerea probelor încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 892-A/15.11.2017 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în primul ciclu procesual, prin care s-a dispus administrarea probelor necesare pentru identificarea, în regim de carte funciară, a terenurilor dobândite prin sentinţa nr. 2824/30.09.2008 a Tribunalului Dolj, secţia Comercială (în continuare, "sentinţa nr. 2824/30.09.2008").

În fine, a susţinut că prin omisiunea instanţei de a administra probe s-au încălcat atât principiile disponibilităţii şi dreptului la un proces echitabil, cât şi dreptul la apărare.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ.

În continuare, a expus motivele recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 818/A/23.06.2021.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu a definit obiectul cererii reconvenţionale asupra căreia urma să se pronunţe, respectiv dacă era cel prevăzut în cererea iniţială sau în cea modificată.

A apreciat fundamentală această chestiune, atât din perspectiva motivelor de apel, cât şi a motivării hotărârii. În considerentele hotărârii, instanţa de apel a făcut trimitere la frauda pauliană, iar în cererea reconvenţională, această susţinere viza sentinţa nr. 2824/23.09.2008 a Tribunalului Dolj, secţia Comercială şi nu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.12.2005 (în continuare, "contractul nr. x/12.12.2005").

Totodată, evocând art. 501 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că instanţa de apel a admis modificarea cererii reconvenţionale cu nerespectarea art. 204 C. proc. civ., fiind astfel încălcat cadrul procesual stabilit în fata primei instanţe.

Recurenta a mai susţinut că, pronunţându-se asupra legalităţii titlului său de proprietate, sentinţa nr. 2824/30.09.2008 - care nu a făcut obiectul cererii reconvenţionale, întrucât se ceruse exclusiv anularea contractului nr. x/12.12.2005 -, instanţa de prim control judiciar a depăşit limitele învestirii şi a încălcat principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii reglementate de art. 9, 13 şi 14 C. proc. civ.

Totodată, a susţinut că prin decizia recurată s-a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât instanţa a respins cererea principală fără a-i cerceta fondul, deşi se impunea pronunţarea cu prioritate asupra acesteia şi numai apoi, asupra celei reconvenţionale.

A mai relevat că au fost aplicate greşit regulile coparticipării procesuale, deoarece cererea de anulare a unui act juridic presupune participarea obligatorie a tuturor părţilor contractante, imposibilă în cauză, din moment ce încetase existenţa societăţii vânzătoare, S.C. D. S.R.L., care a fost radiată, impunându-se ca pretenţiile intimatei să fie valorificate printr-o altă acţiune.

O altă critică a autoarei recursului s-a referit la încălcarea efectului devolutiv, în condiţiile unei judecăţi formale a apelului şi a lipsei raţionamentului propriu al instanţei de apel, care a omis să se pronunţe asupra motivelor de apel, reproducând considerentele tribunalului. A apreciat că au fost încălcate principii fundamentale ale procesului civil şi dreptul de proprietate privată, consacrat de art. 44 din Constituţie şi de art. 1 din Protocolul I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că motivarea hotărârii nu este clară, iar în conţinutul ei se regăsesc numeroase considerente fără relevanţă juridică.

Potrivit recurentei, raţionamentul instanţei de apel este străin de ceea ce s-a criticat în apel, iar decizia este nemotivată, fiind reproduse considerentele primei instanţe.

A afirmat că nu au fost analizate motivele de apel referitoare la excepţia lipsei de interes a pârâtei în formularea cererii reconvenţionale, la inadmisibilitatea modificării cererii reconvenţionale, la calificarea efectelor contractului nr. x/12.12.2005, la soluţia de admitere a cererii reconvenţionale şi de respingere a acţiunii.

În continuare, a criticat statuarea instanţei de apel în sensul că interesul procesual al pârâtei de a solicita anularea contractului nr. x/12.12.2005 derivă din restabilirea situaţiei anterioare şi redobândirea dreptului de proprietate.

A mai arătat că lipseşte temeiul de drept pentru dispoziţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii modificării cererii reconvenţionale în rejudecare.

Totodată, a susţinut că decizia recurată nu a soluţionat motivul de apel vizând greşita calificare a contractului nr. x/12.12.2005 drept translativ de proprietate, nefiind analizate criteriile de care depinde calificarea - voinţa părţilor, conţinutul contractului şi forma.

A mai susţinut că respingerea criticilor sale în apel s-a bazat pe considerente generale referitoare la efectele nulităţii şi la aspectele de fapt reţinute de instanţa penală.

În continuare, a arătat că hotărârea recurată cuprinde numai considerente străine de problema juridică, deoarece motivul privind anularea contractului nr. x/12.12.2005 nu l-a constituit frauda.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 892-A/15.11.2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, pronunţată în primul ciclu procesual şi a sentinţei nr. 2824/30.09.2008, cu privire la calificarea contractului nr. x/12.12.2005 şi la efectele constitutive de drepturi ale sentinţei anterior menţionate, fiind evocat art. 501 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material referitoare la efectele pe care le produce o promisiune sinalagmatică de vânzare şi la principiile nulităţii, circumscrise desfiinţării actelor subsecvente.

Recurenta a criticat raţionamentul curţii de apel potrivit căruia promisiunea de vânzare se transformă în contract translativ dacă este executată silit prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, subliniind că promisiunea nu are niciodată efecte translative de proprietate, aceasta dând naştere unei obligaţii de a încheia în viitor un contract de vânzare.

În continuare, după evocarea art. 1.285 C. civ. şi a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, recurenta a susţinut că instanţa face o confuzie intenţionată între promisiunea de vânzare, formă autonomă de contract a cărei valabilitate se raportează la condiţiile generale de valabilitate ale actului juridic, şi hotărârea judecătorească de executare silită atipică a antecontractului, pronunţată în situaţiile prevăzute de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, cu efect constitutiv de drepturi de la momentul pronunţării.

Recurenta a conchis în sensul că dispoziţia de admitere a cererii reconvenţionale şi, în consecinţă, desfiinţarea contractului nr. x/12.12.2005 în temeiul adagiilor nemo dat quod non habet şi resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, încălcă normele de drept material referitoare la efectele nulităţii şi este rezultatul unei grave erori.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în 18.02.2022, intimata S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar C.. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 10.03.2022, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, în conformitate cu art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, constituită în complet filtru, a dispus prin încheierea din şedinţa din 28.09.2022, comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au depus punct de vedere la raportul comunicat.

Prin încheierea din 25.01.2023, Înalta Curte, constituită în complet filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului, astăzi, 29.03.2023.

Analizând actele dosarului şi decizia recurată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Pentru a facilita înţelegerea considerentelor prezentei decizii, Înalta Curte va sintetiza parcursul procesual al cauzei, cu reliefarea aspectelor relevante pentru soluţionarea recursului.

Chemând în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. (în continuare "B.") şi S.C. D. S.R.L. (în continuare "D."), reclamanta S.C. A. S.R.L. (în continuare "A.") a solicitat să se constate că prin contractul nr. x/12.12.2005, încheiat între D. - vânzătoare şi A. - cumpărătoare, validat prin sentinţa nr. 2824/30.09.2008, a operat transferul dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe totale de 346.072 m.p. teren.

Cauza cererii a constituit-o imposibilitatea A. de a-şi înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate dobândit de la D., întrucât, la rândul său, aceasta din urmă nu îşi înscrisese dreptul de proprietate dobândit de la B. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/22.02.2004 de notarul public F. (în continuare "contractul nr. x/22.02.2004").

Prin cererea reconvenţională formulată în primul ciclu procesual, la 09.08.2016, pârâta B. a solicitat rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii înscrierii de sub B.27 şi al revenirii la situaţia de carte funciară anterioară, unde, sub B.l, B. era înscrisă ca proprietar al terenului în litigiu, dată fiind anularea contractului nr. x/22.02.2004 prin sentinţa penală nr. 121/2015 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă sub acest aspect prin decizia nr. 575/A/2015 a Curţii de Apel Oradea, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2007 (în continuare, la aceste hotărâri se va face trimitere prin sintagma "hotărârile din dosarul penal"). Totodată, B. a solicitat să se constate pe cale pauliană, în baza art. 975 C. civ. 1864, inopozabilitatea şi ineficacitatea faţă de ea a sentinţei nr. 2824/30.09.2008, care ţine loc de contract de vânzare între D. şi A..

din extrasul cărţii funciare nr. x administrat în probaţiune de B. a rezultat că la poziţia B.27 fusese intabulat dreptul de proprietate în favoarea D..

Prin sentinţa civilă nr. 43/C/06.03.2017, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins primul capăt al cererii principale, întrucât vizează o chestiune dezlegată în litigiul finalizat cu sentinţa nr. 2824/30.09.2008, iar al doilea, pentru că reclamanta încearcă să eludeze hotărârile definitive din dosarul penal nr. x/2007 prin care s-a anulat contractul nr. x/22.02.2004 şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare datei de 10.10.2002 pentru B., dispoziţie interpretată de instanţa de fond ca vizând readucerea în patrimoniul acesteia a imobilelor, obiect al acţiunii.

În acelaşi timp, respingând primul capăt de cerere reconvenţională, a reţinut că cererea B., de rectificare a cărţii funciare în favoarea sa, nu derivă strict din raportul juridic contractual dintre A. şi D., deci încalcă art. 209 C. proc. civ. şi nu este admisibilă pe cale incidentală. A apreciat că, şi dacă ar fi admisibilă pe cale incidentală, cererea ar presupune lămurirea dispozitivului sentinţei penale sub aspectul laturii civile, întrucât instanţa penală nu a dispus expres revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, deşi a anulat contractul autentic încheiat între B. şi D..

Cu privire la capătul al doilea al cererii reconvenţionale, a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii revocatorii.

Prin decizia civilă nr. 892-A/15.11.2017, Curtea de Apel Oradea a admis, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ambele apeluri, a anulat şi a trimis cauza Tribunalului Bihor, care să reia ciclul procesual.

Cu privire la cererea principală, s-a dispus ca prima instanţă să stabilească dacă imobilele indicate de reclamantă au făcut obiectul contractului nr. x/12.12.2005 şi dacă dreptul de proprietate este apt de a fi intabulat, fiind necesară analiza admisibilităţii acţiunii, prin raportare la statuările cu putere obligatorie din sentinţa nr. 2824/30.09.2008, dar reţinând că efectele hotărârii se produc numai între părţile respectivului litigiul, în care B. nu a fost parte.

Soluţia de respingere a cererii reconvenţionale a fost apreciată greşită, considerându-se că între aceasta şi cererea principală exista strânsă legătură; totodată, s-a reţinut că acţiunea în rectificare este admisibilă, deopotrivă pe cale principală şi accesorie, ceea ce impunea examinarea ei, chiar în lipsa unei dispoziţii de revenire la situaţia anterioară a instanţei penale.

În al doilea ciclu procesual, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, 29.01.2018, intimata B. şi-a modificat cererea reconvenţională, solicitând anularea contractului nr. x/12.12.2005 validat prin sentinţa nr. 2824/30.09.2008, iar în şedinţa din 26.03.2018, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii modificării cererii reconvenţionale.

În privinţa D., prin încheierea din 20.07.2020, s-a reţinut că procedura de faliment simplificată derulată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Olt a fost închisă prin sentinţa nr. 77/05.02.2018, societatea fiind radiată din Registrul Comerţului. Totodată, instanţa a respins cererea de introducere în cauză, în calitate de pârât, a asociatului unic al D., dar a apreciat că încetarea capacităţii sale juridice nu poate împiedica analiza temeiniciei cererilor deduse judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 102/LM/07.08.2020, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei D. şi a respins cererile formulate în contradictoriu cu aceasta. Totodată, a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta B., astfel cum a fost modificată în faza rejudecării, dispunând anularea contractului de vânzare nr. x/12.12.2005 şi a respins cererea principală.

În considerente, prima instanţă a reţinut că cererea de anulare a contractului nr. x/12.12.2005 a înlocuit obiectul iniţial al cererii reconvenţionale - rectificare carte funciară şi constatare, pe cale pauliană, în baza art. 975 C. civ. 1864, a inopozabilităţii şi ineficacităţii sentinţei nr. 2824/30.09.2008.

Reţinând că în dosarul penal nr. x/2007, în anul 2015, s-a dispus pentru B. restabilirea situaţiei anterioare datei de 10.10.2002 şi s-a anulat contractul de vânzare nr. x/22.02.2004, a conchis că a fost desfiinţat retroactiv titlul de proprietate în baza căruia D. a înstrăinat terenurile către A. şi a anulat contractul nr. x/12.12.2005, în baza principiul anulării actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic iniţial. În aceste circumstanţe, a apreciat că nu se mai impune cercetarea celorlalte motive de nulitate şi nici administrarea probatoriului pentru a se identifica imobilele.

Împotriva sentinţei pronunţate în rejudecare şi a încheierilor din 26.03.2018 şi 20.07.2020, a declarat apel A., solicitând anularea acestora şi rejudecarea cauzei, admiterea cererii principale şi respingerea cererii reconvenţionale.

Apelul împotriva încheierii de şedinţă din 26.03.2018 a fost respins, reţinându-se că momentul până la care reclamantul poate, sub sancţiunea decăderii, să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, trebuie raportat la primul termen la care acesta este legal citat în fond, la rejudecare, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul împotriva încheierii din 20.07.2020 şi a dezlegărilor vizând lipsa capacităţii de folosinţă a D. a fost respins, statuându-se că prima instanţă era obligată să analizeze pe fond capătul de cerere privind anularea contractului nr. x/12.12.2005, independent de faptul că unul dintre contractanţi şi-a încetat existenţa ca subiect de drept.

Şi motivul de apel privind calificarea greşită de către prima instanţă a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.12.2015 a fost înlăturat, statuându-se că transferul dreptului de proprietate între D. şi A. a operat de la data rămânerii definitive a sentinţei nr. 2824/30.09.2008, iar contractul astfel validat poate fi contestat de terţi pentru motive de nulitate absolută, fără să fie încălcată puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare, intimata B. nefiind parte în acel dosar.

S-a reţinut că B. justifică un interes pentru a cere anularea contractului nr. x/12.12.2005, urmărind redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, ca urmare a anulării contractului nr. x/22.02.2004 în dosarul penal. Pe fond, s-a reţinut legală soluţia de anulare a contractului nr. x/12.12.2005, apreciindu-se că A. nu putea fi considerat subdobânditor de bună-credinţă, cu titlu oneros, a respectivelor bunuri, reaua sa credinţă fiind dovedită şi, astfel, a fost validată aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis de către prima instanţă, în rejudecare.

Totodată, a fost confirmat raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia constatarea nulităţii contractului nr. x/12.12.2005, pe care reclamanta şi-a fundamentat cererea principală, determină caracterul nefondat al acesteia, ceea ce făcea inutilă administrarea probatoriului pentru identificarea în concret a imobilelor.

Acesta fiind cadrul procesual, Înalta Curte va proceda la analiza motivelor de casare, care vor fi examinate în succesiune logică, din perspectiva efectelor pe care admiterea lor ar avea-o asupra hotărârilor recurate.

În primul rând, vor fi grupate criticile invocate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest caz de casare sancţionează nerespectarea obligaţiei de motivare a hotărârilor judecătoreşti, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Motivarea hotărârii se impune ca garanţie de legalitate a raţionamentului judiciar şi este, deopotrivă, necesară pentru exercitarea controlului judiciar, impunând reflectarea în hotărârea judecătorească a modului în care instanţa a examinat în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi nu s-a limitat la a confirma pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cu titlu de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele García Ruiz împotriva Spaniei şi Helle împotriva Finlandei).

Transpunând aceste statuări în analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a verificat criticile esenţiale ale reclamantei, prin raportare la considerentele primei instanţe şi la actele dosarului, decizia atacată reflectând respectarea exigenţelor naţionale circumscrise prevederilor art. 425 C. proc. civ. şi convenţionale.

Susţinerile recurentei sunt contradictorii, întrucât, deşi susţine că hotărârile sunt nemotivate, dezvoltă ample critici împotriva considerentelor instanţei de apel prin care s-au respins motivele privind excepţia lipsei de interes a pârâtei în formularea cererii reconvenţionale, inadmisibilitatea modificării cererii reconvenţionale, calificarea efectelor contractului nr. x/12.12.2005, soluţia de admitere a cererii reconvenţionale şi de respingere a acţiunii.

Cu referire la soluţia de respingere a apelului reclamantei împotriva încheierii primei instanţe din 26.03.2018, Înalta Curte observă că aceasta se fundamentează pe un raţionament coerent, argumentat solid atât teoretic, cât şi aplicat la datele cauzei, concluzionând în sensul că modificarea cererii reconvenţionale de către intimata B. în rejudecare, la primul termen de judecată, s-a făcut cu respectarea art. 204 alin. (1) C. proc. civ. şi fără a fi depăşite limitele casării.

Considerentele expuse în precedent sunt deopotrivă valabile pentru încheierea din 17.05.2021, în cuprinsul căreia există motivele pentru care au fost respinse cererile în probaţiune ale reclamantei, apreciindu-se suficient probatoriul deja administrat.

În consecinţă, critica recurentei va fi înlăturată.

Al doilea motiv de casare analizat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căruia va fi examinat, cu prioritate, setul de critici vizând încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei de casare şi a căror validare ar determina anularea tuturor actelor de procedură îndeplinite după data de 29.01.2018, când intimata-pârâtă şi-a modificat cererea reconvenţională. Subsecvent, vor fi analizate criticile vizând cadrul procesual subiectiv (privind pârâta D.) şi obiectiv (din perspectiva ordinii de soluţionare şi obiectului cererii reconvenţionale).

Esenţa primului set de critici o reprezintă susţinerea potrivit căreia art. 501 alin. (3) C. proc. civ. interzicea pârâtei să îşi modifice, în rejudecarea după casare, cererea reconvenţională, prin raportare la art. 204 C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că dispoziţiile privind rejudecarea în fond după casare nu reflectă o interdicţie absolută de modificare a cadrului procesual fixat în ciclul procesual anterior.

În aceste condiţii, formularea, în rejudecarea în fond după casare, a cererilor adiţionale prevăzute de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. este subordonată regulii potrivit căreia, în acest caz redevin aplicabile normele de procedură care reglementează judecata în fond, însă judecata se reia, în funcţie de limitele casării, fie de la începutul etapei procesuale, fie de la actul anulat. În cazul specific al cererii reconvenţionale, dacă judecata se reia de la un moment subsecvent primului termen de judecată, aceasta nu mai poate fi depusă, opunându-se dispoziţiile art. 209 alin. (4), raportat la art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, dezlegarea motivului de recurs depinde de stabilirea efectelor deciziei de casare din primul ciclu procesual, context în care Înalta Curte observă că, prin decizia nr. 892-A/15.11.2017 s-a dispus o nouă judecată a fondului, iar termenul din 29.01.2018 a fost primul termen la care părţile au fost legal citate, în rejudecare, prilej cu care pârâta B. şi-a modificat cererea reconvenţională.

Concluzia care se impune aceea că, la data de 29.01.2018, pârâta era îndreptăţită să formuleze o cerere reconvenţională, chiar dacă nu ar fi făcut-o în primul ciclu procesual, ca urmare avea a fortiori dreptul să îşi modifice cererea reconvenţională deja depusă, în temeiul art. 204 alin. (1), raportat la art. 209 C. proc. civ.

Este deopotrivă relevant aspectul sesizat de instanţa de prim control judiciar în sensul că, prin cererea modificatoare s-au păstrat motivele cererii iniţiale, care relevau susţinerea că imobilele nu se găseau în patrimoniul reclamantei A., ca urmare a efectului hotărârilor pronunţate în dosarul penal. Aşadar, cadrul procesual nu a fost schimbat în privinţa cauzei juridice a apărărilor pârâtei, iar precizarea obiectului cererii a fost de natură să contribuie la soluţionarea cu celeritate a litigiului.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că cererea reconvenţională a fost modificată de pârâta B. în condiţiile legii procesuale.

Fiind dezlegat acest aspect, apare nefondată critica subsumată ipotezei prevăzute de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se pretinde încălcarea obiectul cererii reconvenţionale şi a îndrumărilor trasate prin prima decizie de casare.

Contrar afirmaţiilor recurentei, prima instanţă, în rejudecare, a statuat expres că cererea reconvenţională va fi analizată numai prin prisma cererii modificatoare. Consecutiv, instanţa supremă impune concluzia că dispoziţiile art. 22 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. au obligat prima instanţă să respecte, în rejudecare, cadrul procesual reconfigurat şi, deci, să dispună asupra cererii de anulare a contractului nr. x/12.12.2005.

În continuare, se va răspunde criticii vizând inadmisibilitatea cererii de anulare a contractului nr. x/12.12.2005, determinată de imposibilitatea constituirii consorţiului procesual pasiv, determinată de radierea intimatei S.C. D. S.R.L. şi celei care evocă greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes a intimatei S.C. B. S.A.

Acestor critici sunt nefondate, lor opunându-li-se statuările instanţei penale care a conchis că transferul activelor de la B. către D. a fost înglobat într-un demers ilicit.

În acest context factual, radierea uneia dintre entităţile implicate în operaţiunea expres anulată de instanţa penală, nu putea paraliza acţiunea persoanei păgubite, tocmai principiul efectelor retroactive ale nulităţii impunând analiza pe fond a cauzelor de nulitate absolută, astfel cum s-a şi dispus prin decizia de casare din primul ciclu procesual.

Aceleaşi considerente impun şi concluzia că B. justifică un interes legitim prin acţiunea formulată, respectiv readucerea activelor în patrimoniul său, instanţa de prim control judiciar respingând întemeiat acest motiv de apel.

Printr-o altă critică, recurenta a imputat respingerea motivului său de apel privind încălcarea ordinii de soluţionare a cererilor, apreciind că trebuia soluţionată cu prioritate cererea principală şi apoi cererea reconvenţională.

Instanţa supremă respinge această critică, reţinând că reflexul art. 210 C. proc. civ., care dispune că cererea reconvenţională se judecă împreună cu cererea principală, este cuprinderea în dispozitivul hotărârii pronunţate a soluţiei privind ambele cereri. Însă, întrucât premisa şi condiţia formulării unei cereri reconvenţionale este tocmai legătura sa strânsă cu cea principală, judecătorul este suveran în a-şi construi raţionamentul judiciar, analizând cererile în ordinea impusă de cadrul procesual.

În cauza de faţă, se constată că actul de procedură depus de B. în 09.08.2016 a îndeplinit atât funcţia procesuală a întâmpinării, cât şi pe cea a cererii reconvenţionale şi a expus aceleaşi motive. Într-un astfel de cadru, apare justă calificarea chestiunii vizând legalitatea titlului de proprietate al reclamantului drept prejudicială soluţionării cererii principale, dată fiind natura cererii principale (acţiune în rectificare de carte funciară), al cărei eşafodaj îl reprezenta tocmai deţinerea proprietăţii în baza respectivului titlu.

În consecinţă, şi această critică va fi înlăturată.

În privinţa încheierii din 17.05.2021, consecvent statuărilor anterioare, Înalta Curte reţine că instanţele devolutive aveau dreptul de a dispune asupra probatoriului care era necesar şi util, în raport cu cadrul procesual constituit în rejudecare, încheierea recurată fiind legală sub aspectul criticii formulate.

Al treilea motiv de recurs ce va fi examinat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 892-A/15.11.2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, pronunţată în primul ciclu procesual, care a fost deja examinată şi constatată nefondată.

Prevalându-se de ipoteza de casare menţionată, recurenta invocă şi efectul negativ al lucrului judecat prin raportare la sentinţa nr. 2824/30.09.2008, care ar fi fost ignorat de instanţele devolutive.

Critica este nefondată.

Prin sentinţa nr. 2824/30.09.2008, irevocabilă prin nerecurare, Tribunalul Dolj, secţia Comercială a admis cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta D. şi a constatat valabilitatea contractului nr. x/12.12.2015, pronunţând o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare, în temeiul art. 111 C. proc. civ. şi art. 5 alin. (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005.

Terţilor faţă de procesul finalizat prin sentinţa nr. 2824/30.09.2008, cum este cazul B., nu li se poate însă opune efectul extinctiv al lucrului judecat, întrucât legea le permite conducerea unui proces în care să facă dovada contrară hotărârii. Aceasta le este numai opozabilă în condiţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., opozabilitate care nu se confundă cu obligativitatea ei şi deci, nu poate paraliza noul demers judiciar.

Critica este nefondată şi din perspectiva susţinerii recurentei potrivit căreia, fiind învestită cu autoritate de lucru judecat, hotărârea care ţine loc de act autentic nu poate fi contrazisă.

Se impune observat faptul că, într-o astfel de situaţie, acţiunea în nulitate nu este propriu-zis îndreptată împotriva actului jurisdicţional, ci împotriva contractului care a fost validat prin hotărâre. Concluzia este confirmată şi de interpretările oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin deciziile nr. 23 şi 42/2017, care asimilează cercetarea judecătorească într-un astfel de proces instrumentării, de către notarul public, a contractului de vânzare.

Ultimul motiv de casare ce va fi examinat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că dispoziţia de admitere a cererii reconvenţionale şi de desfiinţare a contractului nr. x/12.12.2005 în temeiul adagiilor nemo dat quod non habet şi resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis încălcă normele de drept material referitoare la efectele nulităţii şi că aceasta este rezultatul unei grave erori, întrucât se aplică aceste reguli unei promisiuni, deşi ele se pot aplica numai contractelor cu efect translativ de drepturi.

Critica este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă.

Observând decizia recurată, Înalta Curte decelează două argumente esenţiale în raţionamentul curţii de apel: primul, că operaţiunea juridică prin care reclamanta A. a dobândit imobilele de la pârâta D. a fost aneantizată ca efect al hotărârilor din dosarul penal, ceea ce determină şi nulitatea vânzării dintre D. şi A. şi, al doilea, că reclamanta A. nu este dobânditor de bună-credinţă al bunurilor.

Critica recurentei este inaptă să conducă la casarea deciziei recurate, întrucât nu demonstrează nelegalitatea acestor statuări.

Disocierea pe care recurenta o face între contractul de vânzare nr. x/12.12.2005 şi sentinţa nr. 2824/30.09.2008 nu este nici exactă juridic şi nici relevantă în prezentul cadru procesual.

În lanţul operaţiunilor obiect al disputei, prima operaţiune este cea prin care B. a înstrăinat imobilele în litigiu către D. prin contractul nr. x/22.02.2004; acest contract a fost anulat expres prin hotărârile din dosarul penal.

Următorul act este cel prin care D. a înstrăinat imobilele către A., contractul de vânzare nr. x/12.12.2005; legea aplicabilă actului juridic în discuţie este C. civ. 1864.

Pe de o parte, trebuie subliniat că acest contract nu a fost o promisiune de vânzare, ci un contract de vânzare nul absolut, lipsindu-i forma autentică impusă de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în vigoare la data încheierii sale, dar care a fost ulterior validat prin sentinţa nr. 2824/30.09.2008, fără ca actul jurisdicţional să poate fi detaşat de premisa sa, contractul de vânzare nr. x/12.12.2005.

Validarea judiciară este relevantă pentru că a dat efectul translativ convenţiei, dar nu poate, per se, salvgarda titlul recurentei, din moment ce hotărârile din dosarul penal reconfigurează retroactiv realitatea juridică şi atestă inechivoc că D. nu era proprietarul imobilelor la momentul vânzării. Aşadar, instanţele de fond au procedat legal atunci când au aplicat contractului sancţiunea nulităţii, ceea ce determină ineficacitatea hotărârii judecătoreşti ce l-a validat anterior.

Fiind dincolo de orice dispută faptul că titlul de proprietate al D. a fost anulat de instanţa penală (deci, resoluto jure dantis), numai combătând eficient considerentele acesteia care, în mod obiectiv îi puneau în dubiu buna-credinţă, A. şi-ar fi construit o apărare prin care să îşi conserve titlul (adică, să nu se aplice cea de a doua parte a principiului, respectiv resolvitur jus accipientis).

Însă, instanţele de fond, suverane în aprecierea probelor, au stabilit că A. nu este subdobânditor de bună-credinţă al bunurilor, iar această constatare nu poate fi reevaluată în recurs, întrucât buna-credinţă este o chestiune de fapt, asupra căreia se dispune pe baza probatoriului şi a examinării susţinerilor părţilor; dimpotrivă, recursul urmăreşte exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Aşadar, Înalta Curte urmează să respingă şi acest motiv de recurs, ca nefondat.

Restul criticilor vizând administrarea probatoriului de către instanţele devolutive, vor fi înlăturate, Înalta Curte reţinând că statuările acestora cu privire la utilitatea, administrarea şi interpretarea probelor sunt circumscrise temeiniciei hotărârii şi nu pot fi cenzurate în recurs, rămânând aşadar, în afara sferei de analiză.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, urmează a-l respinge, menţinând decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 17.05.2021 şi deciziei civile nr. 818/A/23.06.2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2023.