Cassation appeal dismissed: force majeure and contractual interpretation uphold rejection of claim for processing services fees

Şedinţa publică din data de 29 martie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 24.07.2020, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 170.106,7 euro, a dobânzii legale aferente şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 407/CA/07.06.2021, Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 173/13.05.2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei şi a obligat-o la plata către intimată a sumei de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A.., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

Prezentând etapele procesuale anterioare ale disputei litigioase, recurenta a arătat că a solicitat obligarea intimatei la plata sumei de 170.106,7 euro, potrivit facturii nr. x/08.06.2017 emise în temeiul contractului de colaborare nr. x/02.09.2013 încheiat între părţi, a dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată. De asemenea, a arătat că respingerea apelului său a fost determinată de calificarea contractului ca fiind un contract de lohn, fiind înlăturate de la aplicare art. 1.767, 1.678 şi 1.274 C. civ. ce reglementează contractul de furnizare, respectiv vânzarea unor bunuri de gen.

În continuare, autoarea recursului a dezvoltat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., punctând modul în care instanţa de apel a încălcat normele de drept material.

În primul rând, a criticat interpretarea greşită a art. 1.270 C. civ., prin care a fost denaturată instituţia forţei obligatorii a contractului, ignorându-se esenţa şi scopul său real.

Recurenta a arătat că, deşi a livrat materia primă şi a emis factura nr. x/08.06.2017, s-a confruntat cu refuzul intimatei de a o achita la scadenţa din 08.08.2017. Considerând că imprecizia definirii obiectului a permis interpretarea contractului în sensul prejudicierii sale, autoarea căii de atac a evidenţiat că prin decizia recurată s-a reţinut că avea dreptul de a obţine prelucrarea materiei prime livrate şi nu de a încasa preţul acesteia, dar s-a ignorat cauza acestei pretenţii şi anume imposibilitatea intimatei de a prelucra materia primă furnizată.

În al doilea rând, autoarea căii de atac a apreciat ca fiind contrară art. 1.350 alin. (1) C. civ. statuarea instanţei de apel în sensul că, în lipsa unei prevederi contractuale, emiterea facturii nu are aptitudinea de a naşte obligaţia intimatei de remitere a sumei de bani, ci pe aceea de a livra produse finite.

În combaterea considerentului evocat, a reluat situaţia de fapt, arătând că a livrat materia primă intimatei, care nu şi-a executat, din culpă, obligaţia de livrare a produsul finit, reiterând că intimatei îi revenea obligaţia de a achita factura în litigiu. A apreciat că această stare de fapt o îndreptăţea, în calitate de creditor, să solicite executarea silită în natură, ori să recurgă la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine prestaţia cuvenită sau constrângerea debitorului în acelaşi scop.

În al treilea rând, a imputat instanţei de apel greşita interpretare a art. 1.268 alin. (3) şi (1).269 C. civ., care a permis concluzia, contrară intenţiei comune a părţilor, că intimata nu devine obligată la plata contravalorii materiilor prime nici în cazul în care nu livrează produsul finit.

În al patrulea rând, s-a referit la greşita interpretare a art. 1.530 C. civ., care a condus curtea de apel la a valida îmbogăţirea fără just temei a intimatei cu contravaloarea materiei prime furnizate, rezultat al respingerii cererii de obligare a acesteia la plata de daune-interese.

În susţinerea acestei critici, a contrazis întemeierea raţionamentului instanţei de apel pe hotărârea instanţei penale care a încetat procesul penal deschis în urma incendiului produs la fabrica intimatei. Pe de o parte, a arătat că aceasta contravine art. 28 C. proc. pen.., care dispune expres că instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în privinţa existenţei prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Pe de altă parte, a arătat că prin raportul de expertiză întocmit în dosarul penal ca urmare a incendiului din 2017, nu a fost în mod definitiv înlăturată culpa intimatei.

În continuare, s-a referit la greşita aplicare a art. 1.755 C. civ., criticând concluzia nelegală a instanţei de prim control judiciar în sensul că recurenta suportă riscul pieirii bunurilor, ignorându-se că aceasta le predase încă din 12.07.2017, iar toate obligaţiile în legătură cu ele - depozitarea, prelucrarea la timp şi plata facturii, scadentă la 08.08.2017 - reveneau intimatei şi au fost scadente anterior incendiului produs la 12.09.2017.

În acelaşi cadru, a susţinut că este nereală statuarea instanţei de apel care a conchis că recurenta şi-ar fi recuperat o parte semnificativă din factura nr. x/2017, subliniind că valoarea prejudiciului creat de intimată depăşeşte 823.354,79 euro.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin notele de şedinţă înregistrate la dosar în 25.01.2023, intimata a invocat, în raport cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ., puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2590/07.12.2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, prin care au fost definitiv respinse pretenţiile reclamantei care se întemeiau pe acelaşi contract de colaborare nr. x/02.09.2013, dar pe o factură diferită, nr. x/18.01.2017, în cauza de faţă fiind urmărită factura nr. x/08.06.2017.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu prioritate se va examina invocarea de către intimată a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2590/07.12.2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală a puterii de lucru judecat, ca manifestare pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Spre deosebire de efectul negativ, aceasta nu impune existenţa unei identităţi de obiect şi cauză între cele două procese şi determină ca dezlegarea anterioară a unei chestiuni litigioase - cuprinsă în dispozitivul sau numai în considerentele unei hotărâri judecătoreşti -, să devină premisa demonstrată, de neignorat, de la care porneşte noul proces purtat între aceleaşi părţi. Aceasta întrucât, în lumina noului C. proc. civ., nu este permisă existenţa unor contradicţii între dispozitivele a două hotărâri, dar nici între dispozitiv şi considerentele unei alte hotărâri ori între considerentele a două hotărâri judecătoreşti definitive succesive.

La nivel procesual, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat reprezintă o apărare de fond, întrucât numai efectul negativ, extinctiv, poate fi invocat prin intermediul unei excepţii procesuale, în orice stare a procesului, după cum dispune art. 432 C. proc. civ.

Premergător expunerii soluţiei sale asupra chestiunii invocate, Înalta Curte constată că intimata nu a conceptualizat prin notele de şedinţă depuse la 25.01.2023 chestiunea dezlegată anterior, pe care o opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, susţinând, generic, că "aspectele de fond ale cauzei" au fost soluţionate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 2590/07.12.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020. Totodată, la termenul de astăzi, s-a reţinut că decizia invocată de intimată nu a fost redactată.

Însă, în raport cu soluţia pe care o pronunţă asupra prezentului recurs, de respingere a căii de atac, instanţa supremă impune concluzia că prezenta decizie nu contrazice decizia nr. 2590/07.12.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a cărei putere de lucru judecat este, aşadar, conservată.

Distinct de aceasta, reamintind că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. consacră rolul recursului, respectiv acela de a deduce instanţei competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi observând, în contrast, că aspectele pe care intimata înţelege să le opună cu autoritate de lucru judecat vizează starea de fapt, Înalta Curte reţine că, în această cale extraordinară de atac, utilitatea apărării intimatei este limitată.

Aceasta întrucât, instanţa de recurs trebuie să examineze legalitatea deciziei obiect al recursului în această cauză şi nu starea de fapt care, fiind similară în cele două litigii, a fost într-adevăr confirmată definitiv prin decizia instanţei supreme în dosarul nr. x/2020.

Clarificând acest aspect, Înalta Curte va proceda la analiza motivului de nelegalitate invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., asupra căruia reţine următoarele:

Ipoteza de casare analizată impune autorului căii de atac să argumenteze nelegalitatea statuărilor în drept ale instanţei de apel, printr-un raţionament propriu care să îi expună viziunea în privinţa legalei aplicări a normelor de drept pertinente la situaţia de fapt fixată în fazele devolutive, aceste exigenţe rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) şi 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel cum va rezulta din examinarea recursului, numai o parte dintre criticile recurentei satisfac aceste cerinţe de motivare a căii de atac.

Instanţa supremă va analiza împreună criticile prin care recurenta pretinde încălcarea art. 1.270 C. civ., afirmă că instanţa de apel trebuia să aplice regulile de interpretare cuprinse în art. 1.268 alin. (3) şi (1).269 alin. (1) C. civ. şi susţine aplicarea greşită a art. 1.755 C. civ., referitoare la riscul contractului.

Aceste critici au ca premisă opinia recurentei, contrară celei a instanţei de apel, în privinţa calificării contractului de colaborare nr. x/02.09.2013, din care derivă disputa litigioasă.

Examinarea Înaltei Curţi relevă, însă, că instanţa de prim control judiciar a făcut o legală aplicare a art. 1.270 raportat la art. 1.168, 1.225 şi 1.266 C. civ., criticile recurentei fiind nefondate atât în privinţa calificării contractului încheiat de părţi ca fiind un contract nenumit, cât şi în privinţa efectelor acesteia: stabilirea obiectului contractului şi reliefarea obligaţiilor asumate de părţi.

Contrar susţinerii recurentei, obiectul contractului este determinat şi precis, iar atunci când voinţa părţilor este clar exprimată, deci clauzele contractuale sunt lipsite de echivoc, nu este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractelor; interpretatio cessat in claris.

Instanţa de apel a respectat art. 1.270 C. civ., când a dat obligaţiilor asumate de părţi efectele prevăzute de înţelegerea acestora şi nu pe cele pretinse de recurentă, care s-a prevalat de dispoziţii legale străine tipologiei contractului încheiat între părţi. Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin contractul amintit, exclude aplicarea normelor speciale din materia vânzării sau furnizării, fiind îndestulător dreptul comun, consacrat legislativ în capitolul I din Cartea a V-a, Titlul II din C. civ., ca şi în alte dispoziţii de aplicare generală, ce vor fi indicate în continuare.

Optând pentru o acţiune în răspundere contractuală, recurenta a învestit instanţele cu analiza pretenţiei sale în perimetrul convenţiei complexe încheiate cu intimata; această cerere este incompatibilă cu propunerea pe care autoarea căii de atac o face, ca obiectul contractului să fie disjuns în operaţiuni juridice distincte -vânzare-cumpărare, furnizare - care să producă efectele lor proprii.

Pe de altă parte, prin raportare la clauzele convenţiei, instanţele devolutive au reţinut corect caracterul său netranslativ de proprietate, iar această concluzie, pe care recurenta nu o combate, justifică înlăturarea art. 1.755, 1.767, 1.678 şi 1.274 C. civ.

Aşadar, Înalta Curte înlătură cele trei critici analizate, impunând concluzia că instanţa de apel a aplicat legal dispoziţiile art. 1.270 C. civ. şi nu a încălcat art. 1.268 şi 1.269 C. civ.

În continuare, va fi analizată critica vizând aplicarea art. 1.350 C. civ. Această normă legală reprezintă sediul materiei pentru răspunderea contractuală, a cărei angajare presupune existenţa unei fapte ilicite, sub forma neexecutării unei obligaţii contractuale, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre cele două şi a vinovăţiei debitorului.

Recurenta susţine că a fost greşit înlăturat motivul său de apel prin care a susţinut că intimatei îi incumba obligaţia de plată a contravalorii materiei prime, în situaţia neexecutării obligaţiilor sale de prelucrare şi de livrare a produsului finit.

Înalta Curte respinge critica, găsind-o nefondată.

Obiectul contractului, astfel cum au reţinut instanţele devolutive, a constat în mai multe operaţiuni juridice conexe, în furnizarea de către recurentă a materiilor prime pentru prelucrare şi în prelucrarea acestora de către intimată, urmată de livrarea produselor finite recurentei.

Capitolul III din contractul nr. x/02.09.2013 reglementează preţul contractului, iar în legătură cu preţul materiilor prime, intimatei îi revine obligaţia de a livra produsele finite obţinute în urma prelucrării mărfurilor livrate de recurentă.

Plata nu este limitată la remiterea unei sume de bani, ci poate consta şi în executarea unei alte prestaţii, care constituie obiectul însuşi al obligaţiei, astfel cum prevede art. 1.469 alin. (2) C. civ..; în aceste condiţii, în raport cu art. 1.226, 1.270 şi 1.350 C. civ., intimata nu poate fi obligată decât la executarea prestaţiei asumate drept plată.

Acesta este motivul pentru care nu prezintă relevanţă emiterea facturii de către recurentă sau scadenţa acesteia, susţinere, de altfel, în mod just înlăturată de instanţele devolutive ca lipsită de temei contractual.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel, de respingere a motivelor circumscrise încălcării art. 1.350 C. civ. este corectă.

Prin critica vizând aplicarea greşită a art. 1.530 C. civ., întemeiată pe instituţia executării silite prin echivalent, recurenta susţine că i s-a negat dreptul la daune-interese, deşi intimata şi-a încălcat obligaţia contractuală.

Într-adevăr, în condiţiile în care debitorul nu îşi execută obligaţia contractuală, în mod culpabil şi fără justificare, creditorul poate solicita executarea silită prin echivalent, în condiţiile art. 1.530 C. civ.

Premergător analizei în drept, instanţa supremă subliniază că nu poate fi cenzurată în recurs statuarea în fapt a instanţei de apel potrivit căreia neexecutarea obligaţiei de plată ce revenea intimatei, clarificată anterior, a fost cauzată de incendiul produs în 12.09.2017 la fabrica sa de prelucrare. În egală măsură, nu poate fi reevaluată aprecierea curţii de apel privind caracterul exonerator al acestui eveniment cu privire la obligaţia intimatei, dat fiind că, prin calea de atac exercitată, recurenta nu a criticat această dezlegare.

Totodată, concordant statuărilor anterioare, Înalta Curte stabileşte că art. 558 C. civ. a fost legal aplicat de instanţa de prim control judiciar, rezultând concluzia că, până la termenul la care intimata îşi executa obligaţia de plată - nestipulat contractual -, riscul pieirii materiilor prime livrate era suportat de recurentă, în sprijinul acestei interpretări fiind şi art. IV.2 din convenţie, prin care reclamantei îi revenea obligaţia încheierii unei asigurări a acestora.

Corelativ, intimatei-pârâte îi revenea obligaţia de a asigura produsul finit pe timpul transportului acestuia, adică din momentul livrării către recurenta-reclamantă şi până la momentul recepţionării sale de către aceasta din urmă. Or, incendiul în discuţie s-a ivit în depozitele intimatei-pârâte, anterior prelucrării materiilor prime, când era operant contractul de asigurare angajat de recurenta-reclamantă.

În acest cadru procesual, Înalta Curte va constata că decizia recurată este legală şi prin raportare la art. 1.530 C. civ., coroborat cu art. VII.3 din contract, întrucât cazul fortuit exclude vinovăţia şi, pe cale de consecinţă, angajarea răspunderii contractuale a intimatei sub forma obligării acesteia la plata de daune-interese, cu precizarea că, la momentul când a survenit evenimentul, obligaţia intimatei nu devenise scadentă.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 453, raportat la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată reduse până la suma de 25.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 173/13.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2023.