Consumer status in foreign-currency loans and ex officio verification under special protection law

Şedinţa publică din data de 22 martie 2023

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă la 21.05.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.2 şi secţiunea 5, referitoare la dobânda, din contractele de împrumut nr. x/10712.2007 şi 25020000000024902/21.02.2008 încheiate între reclamant şi pârâtă şi anume: a) clauza privind dobânda variabilă revizuibilă la fiecare 3 luni, potrivit căreia "Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii", a celei în care se prevede că " Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii", b) clauza de la art. 5.2 din contracte, referitoare la modul de calcul al dobânzii potrivit căreia:

"Dobânda este calculată asupra unui an de 360 de zile cu luni calendaristice de 30 de zile", c) clauza de la art. 5.3. din contracte, privind acceptarea automată a creşterii marjei băncii, care prevede:

"în cazul în care Banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul Grafic de Rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat", d) clauzele de la art. 5.4 din contracte referitoare la dobânzile penalizatoare stabilite la "cota de 4% anual pentru dobânda restanta a căror sume se vor calcula zilnic, pro rata temporis, începând cu data scadenţei si până la data plăţii integrale a acestor sume de către împrumutat şi se vor adăuga la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăşi sumele asupra cărora sunt calculate" şi, urmare a constatării nulităţii absolute a acestor clauze să dispună eliminarea lor din contract, cu consecinţa posibilităţii băncii de a modifica unilateral dobânda, fără acordul său, doar în funcţie de valoarea dobânzii de referinţă LIBOR CHF, ca o componentă a dobânzii lunare, atât în sens crescător, cât şi descrescător;

2. să constatate abuzul de drept săvârşit de pârâtă în ceea ce priveşte majorarea, fără acordul său, a marjei băncii, ca o componentă a ratei dobânzii lunare;

3. să oblige pârâta la recalcularea nivelului dobânzii lunare percepute de la data acordării creditului, după următoarea formulă: marja băncii fixă în valoare de 4,1% + indicele de referinţa LIBOR CHF la 3 luni şi restituirea oricăror sume încasate în plus, în mod abuziv, de către bancă faţă de această formulă, de la data semnării contractului de credit, precum şi obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale calculate, pentru fiecare rată în parte, la sumele plătite către banca în plus, de la data încasării până la data restituirii lor reclamantului. Întrucât la 14 mai 2015 pârâta a restituit reclamantului anumite sume de bani, cu titlu de marjă încasată în plus, pentru acestea a solicitat dobânda doar până la această dată; dacă calculele băncii nu au fost corecte, urmând a fi verificate printr-o expertiza contabilă, solicită dobânda pentru toate sumele încasate în plus peste marja de 4,1%, până la data achitării integrale.

4. să oblige pârâta la precizarea şi actualizarea contractului prin semnarea unui act adiţional cuprinzând: modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, în virtutea clauzei prevăzută la art. 1.2 din contract, respectiv cu menţiunea că marja băncii este fixă, în cuantum de 4,1 %, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părţilor, modificarea urmând a se produce strict în funcţie de variaţiile indicelui LIBOR; obligarea pârâtei la anexarea unui nou grafic de rambursare a creditului, în care să ţină cont de marja fixa a băncii de 4,1 %, cu aplicare de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi restituirea oricăror sume de bani încasate cu titlu de dobânda lunară în plus faţă de cele calculate conform formulei precizate, de la data încheierii contractelor până la data emiterii noului grafic de rambursare.

5. să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3 din contract referitoare la "comisioane", pct. b) cu privire la perceperea unui comision de acordare de 4900 CHF, respectiv 3.600 CHF, reprezentând 1% din suma iniţială împrumutată şi, în consecinţă, nulitatea absolută a acestor clauze şi eliminarea lor din contracte;

6. să oblige pârâta la restituirea sumei de 8.500 CHF încasată cu titlul de comision de acordare, respectiv 4900 CHF şi 3600 CHF conform contractelor încheiate, şi la achitarea dobânzii legale calculată de la data încasării comisionului de acordare până la data restituirii către reclamant;

7. să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3. lit. c) cu privire la perceperea de către bancă a unui comision de administrare, în procent de 0,02% şi, urmare a constatării nulităţii absolute a acestei clauze, să dispună eliminarea din contract;

8. să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comisioane de administrare de la reclamant conform art. 1.3 c) din contracte şi la achitarea dobânzii legale, calculată de data încasării fiecărui comision de administrare până la data restituirii integrale a acestor sume către reclamant;

9. să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 6.3 din contracte, referitoare la rambursarea creditelor, conform cărora reclamantul era obligat ca, cel târziu în ziua scadenţei, să constituie suma necesara rambursărilor în contul curent deschis la bancă, "în valuta prevăzută în graficul de rambursare", inclusiv a clauzei referitoare la mandatarea băncii de a debita unilateral orice cont, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată, iar "dacă moneda diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plata" şi, urmare a constatării nulităţii absolute a acestor clauze, să dispună înlăturarea lor din contract, îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-RON şi efectuarea plăţii ratelor de credit lunare la valoarea de la data încheierii contractelor, anume 2,12 RON si 2,25 RON pentru un CHF la data de 10.12.2008, respectiv 21.02.2008, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi;

10. să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în plus, inclusiv a dobânzii legale calculată de la data încasării de către bancă a acestor sume şi până la data efectivei restituiri;

11. să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate de la reclamant cu titlu de dobândă penalizatoare, situaţie în care s-a aflat doar din cauza caracterului abuziv al clauzelor a căror anulare reclamantul a solicitat-o, care au dus la creşterea excesivă a ratelor datorate faţă de momentul acordării creditului, determinând imposibilitatea achitării acestora la timp, motiv pentru care se impune, în cazul admiterii cererii, în baza principiului restabilirii situaţiei anterioare, şi restituirea sumelor calculate în plus cu titlu de dobânda penalizatoare, inclusiv dobânda legală calculată de la data încasării de către bancă a acestor sume şi până la data efectivei restituiri; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi art. 4 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000, art. 75-81 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, art. 93 lit. f), g) şi h) din O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008, art. 969, 970, 983, 992, 1092 C. civ. de la 1864, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 3 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, art. 35 şi art. 194 C. proc. civ.

La 11.06.2018, reclamantul a depus cerere precizatoare, indicând valoarea pretenţiilor sale, iar prin răspunsul la întâmpinare depus la 04.08.2018, a solicitat, raportat la capătul 9 al cererii de chemare în judecată, ca, în subsidiar, instanţa să dispună adaptarea contractului în temeiul art. 966-970 C. civ., prin aplicarea teoriei impreviziunii.

Prin sentinţa civilă nr. 5626/01.10.2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 13.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenientă, a doamnei C., în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28.03.2019, instanţa a luat act de schimbarea denumirii pârâtei în D. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 3175/31.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea sub aspectul constatării nulităţii absolute a clauzei cuprinsă în art. 5.1 şi 5.3 din contractele de credit doar în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica propria marjă în raport de decizia băncii şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de bani reprezentând diferenţa de peste 4,1 puncte procentuale din marja băncii, în măsura în care nu a fost restituită până în prezent şi a dobânzii legale aferente sumelor admise de instanţă, calculată de la data plăţii până la data restituirii. A luat act că reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată şi a respins în rest cererea reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri, A. şi C. au declarat apel, iar D. S.A. a declarat apel incident.

La termenul din 30.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a invocat, din oficiu, ca motiv de apel de ordine publică, lipsa calităţii de consumator a apelantului-reclamant A., raportat la motivele apelului incident formulat de bancă.

Prin decizia nr. 1773/27.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident, a modificat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins în integralitate acţiunea ca neîntemeiată, şi a obligat apelantul-reclamant şi apelanta-intervenientă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. şi C. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, autorii căii de atac au arătat că, prin invocarea din oficiu a lipsei calităţii de consumator, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor şi normele de drept material.

Sub acest aspect, au menţionat că, în mod greşit, instanţa de prim control judiciar a apreciat posibilitatea de a invoca, în temeiul art. 479 C. proc. civ., lipsa calităţii de consumator a recurentului-reclamant, întrucât aceasta nu reprezintă un motiv de ordine publică, ci unul de ordine privată, ce putea fi invocat numai de către intimata-pârâtă.

Totodată, în opinia recurenţilor, invocarea din oficiu a acestui motiv de apel înfrânge principiul interesului general al protecţiei consumatorului şi creează, în lipsa unui temei legal, premisele protejării din oficiu a unui interes privat al băncii.

Astfel, au arătat că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a pronunţat o hotărâre ale cărei considerente sunt străine de natura cauzei.

În continuare, recurenţii au susţinut că motivarea instanţei de apel privind utilizarea creditului contractat, în scop profesional, raportat la cuantumul sumei, este străină de obiectul cauzei deduse judecăţii.

Subsumat acestei critici, au arătat că motivele instanţei de prim control judiciar, în temeiul cărora a stabilit lipsa calităţii de consumator a recurentului-reclamant, au vizat cuantumul sumei împrumutate faţă de salariul minim pe economie existent în momentul contractării creditului şi calitatea acestuia de asociat în mai multe societăţi.

În acest context, recurenţii au menţionat că instanţa de apel, soluţionând excepţia invocată, nu a avut în vedere că intimata-pârâtă a recunoscut scopul destinat nevoilor personale al celor două contracte de credit şi calitatea de consumator, nici cursul valutar de la data acordării creditului, dar nici faptul că suma de 490.000 CHF a fost utilizată pentru cumpărarea unor terenuri în vederea construirii unei case, iar restul sumei din cel de-al doilea contract a fost pentru realizarea unei construcţii.

De asemenea, au arătat că împrumutarea numitului E., din creditul contractat, a fost făcut întrucât operaţiunile pentru construcţia casei nu erau demarate, iar calitatea acestui împrumutat, de partener de afaceri al reclamantului, nu era relevantă în cauză, contractul de împrumut fiind încheiat între două persoane fizice, fără un scop profesional, fără dobândă şi pe o perioadă determinată.

Referitor la restituirea unui împrumut, din creditul contractat, către o societate în care recurentul-reclamant era asociat, recurenţii au susţinut că acest fapt nu poate echivala cu utilizarea creditului în scop lucrativ, întrucât valoarea împrumutului restituit reprezenta 10% din valoarea celui de-al doilea contract, iar suma rambursată fusese împrumutată de la societate pentru cumpărarea terenurilor menţionate mai sus, astfel că utilizarea personală a creditului a fost dovedită.

Totodată, au subliniat că instanţa de apel a evaluat calitatea de consumator a recurentului-reclamant fără a ţine cont de prevederile contractuale care menţionau scopul acordării creditului, pentru nevoi personale, şi de înscrisurile şi dovezile administrate cu privire la destinaţia creditelor accesate.

Mai mult, au arătat că nici cuantumul sumei împrumutate, nici calitatea de asociat în mai multe societăţi şi nici faptul că două dintre societăţile la care era asociat recurentul-reclamant aveau ca obiect principal de activitate închirierea şi subînchirierea imobilelor proprii sau închiriate, nu reprezentau elemente care să probeze scopul lucrativ al utilizării creditelor.

Tot în argumentarea acestei critici, au menţionat că faţă de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.U.G. nr. 21/1992 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE, recurentul-reclamant deţine calitatea de consumator stabilită prin raportare la calitatea contractantului în actul juridic şi la natura şi finalitatea contractului, iar în temeiul rolului activ ce îi revenea, instanţa de prim control judiciar ar fi trebuit să soluţioneze cauza exclusiv pe baza dovezilor existente la dosar şi nu a prezumţiilor.

În acest context, au arătat că urmare a aprecierii instanţei că recurentului-reclamant nu-i sunt aplicabile dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor, motivele de apel invocate de aceştia nu au fost analizate, astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

O altă critică invocată de autorii căii de atac a vizat soluţia instanţei cu privire la adaptarea contractului în cauză.

Astfel, au menţionat că argumentele pe care le-au invocat în apel cu privire la incidenţa impreviziunii în speţă, nu au fost analizate de instanţa de apel, fapt ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenţii au reclamat că instanţa de apel, fără a analiza propunerea lor de suportare a riscului valutar în mod egal între aceştia şi bancă, a respins cererea, stabilind că evoluţia crescătoare/descrescătoare a valutei raportat la perioada contractuală nu era un aspect care, în mod rezonabil, nu putea fi prevăzut.

Au arătat că prin Legea nr. 77/2016 au fost stabilite criterii obiective pentru aplicarea teoriei impreviziunii, dar şi prezumţii cu caracter absolut privind impreviziunea, de care instanţa de judecată este obligată să ţină cont la soluţionarea cauzei, chiar dacă prezenta acţiune a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Totodată, s-a menţionat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru adaptarea contractului, atât timp cât evenimentele se încadrează în noţiunea de risc supra-adăugat, subliniind că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze dacă evenimentul a survenit ulterior încheierii contractului şi putea fi prevăzut şi dacă această creştere face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor.

În argumentare, au arătat că, prin creşterea cu peste 200% a valutei CHF, echilibrul contractual nu mai putea fi menţinut, recurenţii fiind obligaţi să restituie lunar o rată al cărei cuantum depăşeşte semnificativ valoarea celei previzionate la data contractării creditului, fapt ce a determinat înregistrarea debitelor restante la restituirea creditelor.

În concluzie, au arătat că atât timp cât nici banca nu a putut previziona o asemenea creştere a cursului valutar CHF-RON, nici recurenţii nu au putut avea o astfel de previziune, iar teoria impreviziunii ar rămâne fără substanţă, dacă nu ar putea fi aplicată nici în cazul apariţiei unui dezechilibru semnificativ, care era evident în cauză, rata creditului fiind mai mare decât dublul sumei datorate iniţial.

În opinia recurenţilor şi raportat la considerentul 116 al deciziei Curţii Constituţionale pentru adaptarea contractului urmare a impreviziunii, condiţiile prevăzute de instanţa de control constituţional erau îndeplinite, anterior sesizării instanţei existând încercarea părţilor de a concilia restabilirea echilibrului contractual. În acest sens, au arătat că timp de peste 3 ani au aşteptat din partea băncii o propunere rezonabilă în vederea restabilirii echilibrului contractual, existând chiar o solicitare din partea recurentului-reclamant de a suporta riscul valutar în mod egal. Propunerea înaintată de bancă a fost inacceptabilă, întrucât prin conversia creditului din CHF în RON, rata lunară ce trebuia achitată nu se modifica. În acest sens, au arătat că la dosar a fost depusă corespondenţa purtată cu intimata-pârâtă din care reiese refuzul acesteia de a soluţiona pe cale amiabilă adaptarea contractului şi de a avea o negociere în privinţa clauzelor contractuale.

În drept, recurenţii au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 28.04.2021, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că recurenţii au reiterat motivele din apel cu privire la riscul valutar, stabilizarea cursului valutar şi teoria impreviziunii, aspecte analizate şi soluţionate atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de prim control judiciar. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor; doar recurenţii au formulat punct de vedere.

La termenul din 14.12.2022, instanţa de recurs, în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac cu citarea părţilor.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorii căii de atac au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curtea va analiza motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând nerespectarea condiţiilor imperative ale art. 425 C. proc. civ. privind conţinutul hotărârii judecătoreşti, care, dacă este găsit întemeiat, conferă hotărârii judecătoreşti un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea şi ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

În concret, critica subsumată acestui motiv de recurs priveşte, pe de-o parte, nemotivarea hotărârii cu privire la înlăturarea motivului de apel vizând impreviziunea, iar pe de altă parte, inserarea în considerente a unor motive străine de natura pricinii.

Înalta Curte reaminteşte, cu acest prilej, că motivarea hotărârii judecătoreşti este un silogism juridic care trebuie să susţină dispozitivul în mod coerent şi consecvent, iar hotărârea judecătorească, cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se argumentat de ce au fost admise ori respinse cererile părţilor, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fără că, prin aceasta să se impună instanţei să răspundă detaliat fiecărei susţineri a părţilor, ci este suficient a se răspunde mai multor argumente printr-un considerent comun. De asemenea, prin motive străine de natura pricinii, se are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată cuprinde, în considerente, argumente care nu au nicio legătură cu natura cauzei soluţionate de instanţă, echivalând cu nejudecarea fondului.

Examinând decizia atacată, prin prisma cerinţelor imperative impuse hotărârii judecătoreşti de art. 425 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte nemotivarea vizând incidenţa teoriei impreviziunii în cauză, decizia atacată este motivată, astfel că din considerente se distinge raţionamentul judiciar al instanţei de apel, care a stabilit că nu se impune analiza motivelor privind această problemă de drept, întrucât, în prealabil stabilise lipsa calităţii de consumator a reclamantului, or toate criticile privind adaptarea contractului erau întemeiate pe dispoziţiile legislaţiei speciale a protecţiei consumatorilor. Însă, separat de acest raţionament, instanţa de apel a răspuns motivelor vizând problema impreviziunii, analizând ipoteza convenţiei încheiate în temeiul dispoziţiilor vechiul C. civ., indiferent de calitatea de părţilor şi a explicat de ce a înlăturat posibilitatea adaptării contractului.

Înalta Curte va înlătura şi critica privind existenţa, în considerentele deciziei recurate, numai a unor motive străine de natura pricinii şi va reţine că aspectele invocate, respectiv destinaţia creditului, valoarea împrumutului, calitatea recurentului-reclamant de asociat în mai multe firme, obiectul de activitate al acestor societăţi, pretins străine de fondul litigiului, vizează problemele de drept deduse judecaţii, astfel că nu poate fi identificat niciun argument care să fie exterior, fără legătură cu obiectul litigiului şi să impună casarea hotărârii. De altfel, toate aceste aprecieri relevate de recurenţi sunt aspecte de fapt privind împrejurările în care s-au contractat cele două credite şi excedează analizei instanţei de recurs, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie.

Prin urmare, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească poate fi casată când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; prin prisma acestuia, recurenţii au criticat încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii şi aplicarea greşită a art. 479 C. proc. civ. Or, acest motiv de casare este aplicabil în ipoteza în care s-a produs incursiunea instanţei de judecată în sfera puterii executive sau legislative, săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe ale statului, din sfera acestor puteri. Criticile recurenţilor relevă lipsa oricărei legături cu acest motiv de recurs, iar aspectele invocate pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind ipoteza încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, astfel că vor fi examinate în acord cu această încadrare.

Recurenţii au susţinut că, prin invocarea de către instanţa de apel, din oficiu, a excepţiei lipsei calităţii de consumator, a fost încălcat principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., şi aplicate greşit prevederile art. 479 C. proc. civ., potrivit cărora motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu; au apreciat că, o dată recunoscut scopul de nevoi personale al împrumutului şi calitatea de consumator a reclamantului, limitele învestirii au fost stabilite şi instanţa de apel nu putea încălca dreptul de dispoziţie al părţilor, mai cu seamă prin invocarea acestei excepţii în interesul privat al băncii.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste critici, reţinând că dispoziţiile art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. permit instanţei de apel să invoce din oficiu, orice motive de ordine publică, în considerarea importanţei ordinii de drept stabilite prin acestea, cu scopul apărării unor interese generale şi aplicării corecte a normelor de drept. Totodată, această reglementare nu se opune principiului disponibilităţii, ci prevede posibilitatea de a interveni este atribuită instanţei de apel, care va aprecia, în concrect, în funcţie de caracterul dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic ce face obiectul litigiului.

Această intervenţie nu modifică niciunul dintre reperele esenţiale ale acţiunii care pot fi determinate prin voinţa subiectelor de drept: obiectul, cauza şi subiectele litigiului.

În speţă, prin invocarea excepţiei lipsei calităţii de consumator a reclamantului, intervenţia instanţei s-a impus în considerarea caracterului de norme de ordine publică a legislaţiei în materia protecţiei consumatorului. Atât jurisprudenţa naţională, cât şi cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt unanime în aprecierea obligaţiei de intervenţie, din oficiu, pe care instanţele judecătoreşti o au ori de câte ori, din aspectele de fapt şi de drept ale speţei examinate, rezultă elemente care indică existenţa unor clauze abuzive; această intervenţie, în favoarea consumatorului, este necesară pentru a se asigura protecţia acestuia, întrucât se prezumă că un consumator se găseşte într-o poziţie de inferioritate în raport cu un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de către profesionist, fără a putea influenţa conţinutul acestora.

Înalta Curte subliniază că această intervenţie pozitivă, unanim recunoscută, nu exclude, ci impune obligaţia instanţei de a verifica, în concret şi prioritar, dacă subiectul de drept care solicită protecţia conferită de aceste norme este calificat să le acceseze, în caz contrar, legea specială nefiindu-i aplicabilă. Aşadar, invocând excepţia lipsei calităţii de consumator a reclamantului, instanţa de apel a procedat în acord cu legea, întrucât ere absolut necesar ca, prealabil examinării raportului juridic obligaţional dintre părţi prin prisma legislaţiei protecţiei consumatorului, să stabilească dacă, în această relaţie contractuală, una dintre părţi are, în mod incontestabil, calitatea cerută de normele de drept speciale, aplicabile acestei categorii protejate. Dacă nu ar fi dat eficienţă dispoziţiilor procedurale care-i permiteau această intervenţie, instanţa de apel ar fi deturnat legea specială de la scopul său şi ar fi aplica-o unui raport juridic care nu face parte din categoria vizată de legiuitor prin edictarea normelor juridice de protecţie a consumatorilor.

În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii căii de atac au susţinut că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 193/2000, pct. 13 din anexa la Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, privind stabilirea calităţii de consumator a recurentului-reclamant, întrucât nu a fost analizată calitatea acestuia în cadrul contractelor de împrumut şi poziţia sa în raport cu natura si finalitatea contractului. Au arătat că noţiunea de consumator presupune întrunirea a două cerinţe, respectiv cea de a fi persoană fizică şi cea privind scopul serviciului de natură financiară accesat, care trebuie să fie satisfacerea nevoilor personale sau familiale ale acesteia sau achiziţionarea de bunuri, cerinţe pe care recurentul-reclamant le-a întrunit, deoarece a contractat creditul în calitate de persoană fizică în scopul cumpărării unui teren pentru construirea unei case.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, reţine că statuările instanţei de apel sunt corecte, nu au fost interpretate greşit dispoziţiile legale invocate de recurenţi, întrucât, raportat la toate criteriile trasate de legiuitor pentru calificarea unei persoane fizice drept consumator, a examinat împrejurările de fapt concrete în care au fost accesate creditele şi, pe baza probatoriului administrat de toate părţile din proces, a stabilit că recurentul-reclamant nu are calitate de consumator.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000, pct. 13 din anexa la Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, prevederi legale invocate şi de recurenţi, consumator este persoana fizică care, în temeiul unui contract dintre cele care intră sub incidenţa acestor norme legale, acţionează în afara unui scop comercial, profesional; curtea de apel a operat cu acest criteriu legal şi, prin prisma dovezilor prezentate de părţi, a stabilit corect că nu este îndeplinit. În considerentele deciziei recurate, se regăsesc argumentele detaliate ale instanţei de apel cu privire la destinaţia concretă a creditelor accesate şi legăturile de afaceri ale recurentului-reclamant cu persoana căreia i-a împrumutat parte dintr-un credit bancar, fiind parteneri în societăţi cu răspundere limitată, precum şi cu privire la cuantumul sumelor împrumutate raportat la salariul minim şi mediu pe economie, în contextul existenţei unui alt credit considerabil în desfăşurare în persoana împrumutatului, aspecte ce pot conduce la concluzia că scopul final exclusiv al acestor credite nu a fost satisfacerea nevoilor personale sau familiale ale recurentului-reclamant şi nici achiziţionarea de bunuri.

Înalta Curte aminteşte jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care, prin hotărârile pronunţate în cauzele C-110/14 - Costea vs F. S.A. pct. 22 şi 23 şi C-590/17 - Henri Pouvin şi G. vs H. pct. 26, a stabilit că instanţa naţională are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii contractului în cauză, dacă persoana poate fi calificată consumator, iar pentru această examinare, instanţa va ţine seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acel bun sau serviciu. De asemenea, cu privire la calitatea de consumator, instanţa europeană a arătat, prin hotărârea pronunţată în cauza C-177/22 - JA vs I., că în ipoteza unei persoane care încheie un contract cu dublă finalitate, pentru o utilizare care se raportează în parte la activitatea sa profesională şi în parte la scopuri personale, persoana ar putea beneficia de normele de protecţie a consumatorului numai în situaţia în care legătura dintre contractul respectiv şi activitatea sa profesională ar fi atât de firavă încât ar deveni marginală şi, prin urmare, nu ar avea decât un rol neglijabil în contextul tranzacţiei considerată în ansamblul său; pentru a se stabili natura activităţii profesionale desfăşurate de persoana ce revendică o calitate de consumator, când contractul încheiat are dublă finalitate, instanţa trebuie să examineze dacă respectivul contract urmăreşte să acopere, într-o măsură care nu este neglijabilă, necesităţi care ţin de activitatea profesională a persoanei în cauză sau necesităţi proprii.

Înalta Curte observă că raţionamentul instanţei de apel este concordant statuărilor instanţei europene, întrucât a examinat toate împrejurările cauzei şi probele administrate, stabilind că recurentul-reclamant a acţionat în scop profesional şi comercial cu prilejul contractării creditelor, dar şi ulterior, având în vedere destinaţia sumelor împrumutate de la bancă, anume finanţarea propriilor afaceri şi nu a necesităţilor persoanei sau familiei sale.

O ultimă critică formulată de autorii căii de atac vizează modul de soluţionare în apel a motivelor privind impreviziunea şi adaptarea contractului, chestiune examinată de instanţa supremă şi prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât recurenţii au susţinut atât nemotivarea hotărârii sub acest aspect, cât şi încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, au invocat dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) pct. 11 din Legea nr. 77/2016, prin care legiuitorul a stabilit prezumţii cu caracter absolut privind impreviziunea şi au afirmat că, deşi aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în speţă, trebuie avute în vedere de instanţa de control judiciar; totodată, au susţinut că, din probele administrate, rezultă că erau îndeplinite condiţiile pentru a se dispune adaptarea contractului, având în vedere evenimentul imprevizibil constând în creşterea cursului CHF, care a transformat obligaţia de rambursare a creditului într-una deosebit de oneroasă.

Înalta Curte va respinge această critică, întrucât, pe de-o parte, instanţa de judecată nu poate reţine dispoziţii legale care nu sunt aplicabile litigiului dedus judecăţii, iar de pe de altă parte, considerentele deciziei recurate relevă faptul că incidenţa teoriei impreviziunii a fost analizată şi înlăturată motivat de către instanţa de apel. Astfel, urmare a excluderii calităţii de consumator a recurentului-reclamant şi implicit a incidenţei dispoziţiilor legii speciale, contractul părţilor a fost analizat pe temeiul dreptului comun; instanţa de apel a statuat corect că nu se poate reţine nicio cauză de impreviziune, deoarece riscul valutar nu poate fi subsumat unei astfel de cauze, mai ales că pretinsul motiv de impreviziune a intervenit după 10 ani de derulare a contractului, fiind previzibil că valoarea monedei străine se poate modifica în timp şi doar o creştere bruscă, determinată de un eveniment excepţional, poate dobândi caracter imprevizibil.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant şi recurenta-intervenientă împotriva deciziei instanţei de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată formulată prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că intimata-pârâtă nu a depus dovezi care să ateste efectuarea acestora, aşa cum impune art. 452 C. proc. civ., astfel că va respinge această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-intervenientă C. împotriva deciziei civile nr. 1773/27.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 martie 2023.