Housing agency liable for loss-of-use damages under result-based mandate contract; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 4 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.), Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, C. S.A., Distrigaz Sud Reţele S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.), în temeiul răspunderii civile contractuale, în principal, la plata sumei de 675 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 15.12.2010 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv, 31.08.2017, în total sumă provizorie de 54.000 euro, echivalentul sumei de 247.892,40 RON, cu titlu de daune interese, iar, în subsidiar, să fie obligate pârâtele, în principal, în temeiul răspunderii civile contractuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile delictuale, în solidar, la plata sumei de 675 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 15.12.2010 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv, 31.08.2017, în total sumă provizorie de 54.000 euro, echivalentul sumei de 247.892,40 RON, cu titlu de daune interese.

În şedinţa publică din 20 martie 2018, reclamanţii, prin avocat, au arătat că au depus la dosar cerere de renunţare parţială la judecată, urmând a rămâne în cauză, în calitate de pârâţi doar A.N.L. şi Ministerul Dezvoltării. La acelaşi termen, Tribunalul a pus în discuţie, cu prioritate, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a IV-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, invocată din oficiu, apreciind că soluţionarea acesteia are prioritate faţă de renunţarea la judecală. A rămas în pronunţare doar asupra excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei a IV-a Civilă a Tribunalului Bucureşti şi a amânat pronunţarea la 3 aprilie 2018.

Prin încheierea din 3 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a IV-a a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa funcţională de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă dosarul a fost înregistrat la 12 aprilie 2018, sub nr. x/2017*.

La termenul din 26 iunie 2018, instanţa a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată împotriva A.N.L., invocate prin întâmpinările formulate de aceşti pârâţi şi a reţinut cauza în pronunţare cu privire la aceste excepţii.

Prin sentinţa civilă nr. 2110 din 26 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, în consecinţă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate sub aspectul respingerii ca prescrisă a cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecală astfel cum a fost formulată; cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, au menţionat că nu înţeleg să apeleze soluţia instanţei de fond pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

Prin decizia civilă nr. 257/A din 11 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2110/26.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

La termenul de judecată din 25 iunie 2019 instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri pentru toate părţile, iar pentru reclamanţi proba cu raportul de expertiză tehnică evaluatorie specialitatea construcţii.

Prin sentinţa civilă nr. 484 din 3 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională pentru Locuinţe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea sentinţei civile nr. 484/03.06.2020 şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în rejudecarea fondului (prin care au solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâţilor A.N.L. şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, în solidar, la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale produse prin lipsirea lor de folosirea locuinţei tip C31 situate pe lotul nr. x din Cartierul Henri Coandă, calculate începând cu 15.12.2010, până la predarea efectivă a locuinţei şi a unor despăgubiri pentru daune morale).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 28 septembrie 2020, sub nr. x/2020, fiind repartizat secţiei a VI-a Civilă.

La termenul din 18 februarie 2021, Curtea a pus în discuţie apelanţilor dacă au formulat cererea de apel doar în contradictoriu cu A.N.L. Faţă de precizarea acestora, în sensul că au formulat cererea de apel doar în contradictoriu cu A.N.L., iar nu şi în contradictoriu cu Ministerul Lucrărilor Publice şi Administraţiei, instanţa a reţinut că Ministerul nu are calitate de parte în calea de atac a apelului, dat fiind faptul că apelanţii reclamanţi înţeleg să se judece doar în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe. La acelaşi termen, Curtea a constatat cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul în dezbaterea apelului şi a amânat pronunţarea la 04 martie 2021.

Prin decizia civilă nr. 404A din 04 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 484 din 03 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

A schimbat sentinţa atacată, în sensul ca a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta A.N.L. să plătească reclamanţilor A. şi B. suma de 55.575 euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de daune interese calculate pentru perioada 15.12.2010 - 22.05.2018.

Totodată, a obligat intimata A.N.L. să plătească apelanţilor cheltuieli de judecată în sumă totală de 15.978,09 RON (taxă de timbru fond şi apel, onorariu expert şi onorariu avocat fond).

Împotriva deciziei civile nr. 404A din 04 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând, în principal, admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020, la 20 iulie 2021 şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 5.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este nelegală şi netemeinică deoarece a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind, astfel, incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Evocând anumite aspecte reţinute de instanţa de apel, susţine autoarea recursului că, potrivit raţionamentului instanţei de apel, mandatarul (A.N.L.) este obligat la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului, în temeiul răspunderii contractuale, toate acestea în condiţiile în care există relaţie contractuală distinctă pentru obţinerea rezultatului între reclamanta intimată şi constructor (contractul de construire), contractul de construire este ulterior contractului de mandat (cu alte cuvinte reclamanta a înţeles să-şi stabilească o relaţie contractuală proprie, exclusivă cu debitorul obligaţiei de rezultat); mandatarul nu a încasat preţul rezultatului, dar este răspunzător de nerealizarea lui, motiv pentru care, în accepţiunea recurentei, cel puţin din acest punct de vedere, soluţia recurată se impune a fi modificată.

Totodată, afirmă că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate şi a aplicării dreptului, încălcându-se, astfel, dreptul la un proces echitabil.

A mai arătat că instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În acest sens, susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conţinutul obligaţiilor asumate (urmărirea execuţiei şi a finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea şi finalizarea lucrărilor de către mandatar), dar şi prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 din C. civ.

Astfel, a arătat că, în baza contractului de mandat încheiat între A.N.L. şi intimaţi, A.N.L. şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligentele necesare obţinerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei acestora, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei. În acest sens, recurenta face trimitere la Procesul-verbal de predare-primire a locuinţei din 27.11.2017, aflat la dosarul cauzei, prin care reclamanta-beneficiară A.:

"primeşte locuinţa fiind de acord că lucrările de construcţii şi instalaţii sunt executate conform proiectului şi opţiunilor sale" - art. 4 şi asumându-şi faptul că:

"Beneficiarul este direct răspunzător pentru finalizarea lucrărilor de construire." - art. 5, lit. g).

Subliniază autoarea recursului faptul că, de vreme ce obligaţiile stabilite în sarcina A.N.L., de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite şi, mai mult, reclamanta a exonerat mandatarul de orice răspundere, asumându-şi realizarea locuinţei prin mijloace proprii, soluţia instanţei de obligare a A.N.L. la plata de despăgubiri este total neîntemeiată.

De asemenea, arată că, în mod greşit, prin hotărârea recurată, s-a reţinut că este probată culpa contractuală a Agenţiei. În acest sens, afirmă că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor.

Cu referire la penalităţile de întârziere, susţine că, deşi instanţa de apel recunoaşte faptul că antreprenorii sunt cei care "datorează penalităţi pentru întârzierea în efectuarea lucrărilor de construire", instanţa recunoscând, astfel, că debitorul obligaţiei de construire şi predare la termen a construcţiei este antreprenorul, şi nu mandatarul lor, cu toate acestea, a apreciat că responsabilitatea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii este mandatarul, reprezentantul reclamantei în relaţia cu constructorul. Mai mult, instanţa a apreciat că antrenarea răspunderii contractuale a Agenţiei nu trebuie analizată numai în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care guvernează activitatea A.N.L. şi în baza tuturor relaţiilor stabilite de această entitate.

Or, având în vedere că neîncasare presupune un refuz de a accepta o sumă de bani cu titlu de plată datorată, instanţa trebuia să constate faptul că atitudinea A.N.L. a fost de a refuza încasarea unei sume oferite sau plătite de antreprenor. Însă, în lipsa unor dovezi în acest sens, nu se poate atribui o valoare juridică acestei argumentaţii, decât aceea de simplă afirmaţie, care-i determină caracterul neîntemeiat.

În altă ordine de idei, susţine că promovarea unei acţiuni în justiţie pentru obligarea antreprenorilor la plata penalităţilor de întârziere datorate intimatei presupunea existenţa unui mandat special acordat A.N.L. în acest sens. Cu toate acestea, însă, obiectul contractului de mandat nu conţine şi această ipoteză/clauză, tocmai în ideea că reclamanta are o relaţie contractuală proprie, directă cu constructorul, prin intermediul contractului de construire, în care părţile au evaluat convenţional prejudiciul produs ca urmare a nerespectării termenului de predare a locuinţei şi persoana responsabilă de acoperirea acestui prejudiciu. Prin urmare, susţine că, în lipsa unui astfel de mandat, nu există temei pentru antrenarea răspunderii Agenţiei.

Mai mult, consideră că trimiterea instanţei la existenţa unui mandat sui generis, în care obligaţiile A.N.L. trebuie înţelese în lumina Legii nr. 152/1998 şi a celorlaltor acte la care se face trimitere nu poate fi primită în sensul în care este afirmată.

Din această perspectivă, consideră că răspunderea contractuală a A.N.L. nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare a obligaţiilor legale invocate de judecătorul apelului sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamantă cu terţi (la care A.N.L. nu este parte) sau prin contractele încheiate de Agenţie cu terţi (la care reclamanta nu este parte) - contracte menţionate în considerentele hotărârii recurate - nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terţi semnatari ai convenţiilor arătate prin decizia civilă nr. 404 A/04.03.2021.

Astfel, în opinia recurentei nu se poate reţine că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligaţiilor, cu obligaţiile legale şi cu obligaţiile cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens. Totodată, susţine că simpla trimitere pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi la cele ale contractului de antrepriză generală nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 din C. civ. din 1864.

Prin urmare, consideră că răspunderea contractuală a A.N.L. poate şi trebuie să fie analizată doar din perspectiva contractului de mandat nr. x/04.05.2004 şi din perspectiva art. 1532 şi următoarele din C. civ. din 1864.

Referitor la fapta ilicită, recurenta evocă art. 1 şi art. 14 din contractul de mandat nr. x/04.05.2004, arătând că A.N.L. nu şi-a asumat îndatorirea de a executa şi finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinţei sau lucrările de infrastructură, de utilităţi şi de urbanizare (nu a garantat îndeplinirea obligaţiei de a realiza locuinţa în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligaţie fiind asumată de constructor/antreprenorul general, prin art. 8 din contractul de construire).

Prin urmare, consideră că obligaţiile enumerate de instanţă în sarcina A.N.L. nu au fost asumate prin contractul de mandat ce trebuia analizat în cauză, iar încheierea contractelor dintre aceasta şi terţi (autorităţi publice, furnizori de utilităţi, antreprenori/constructori, etc.) nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre A.N.L. şi reclamanţi, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective. Prin urmare, apreciază că A.N.L. nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligaţii pe care nu şi le-a asumat prin convenţia de mandat încheiată cu reclamanţii-intimaţi.

În altă ordine de idei, consideră că, pentru a aprecia asupra daunelor-interese care ar putea deriva din cauza neîndeplinirii mandatului, se impune a fi stabilit dacă obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat sau una de diligentă.

Recurenta susţine că, în cauză, obligaţia care i-a revenit în temeiul contractului de mandat dedus judecaţii este una de diligentă, nu una de rezultat. În acest sens evocă art. 1 din contract, prin care s-a angajat să utilizeze şi să pună în valoare întreaga sa diligentă şi prudenţă pentru a obţine executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinţei contractate de reclamanţi, fără însă a garanta acestora că rezultatul urmărit va fi obţinut în termenul menţionat.

În ceea ce priveşte culpa, recurenta susţine că, în cazul unei obligaţii de diligentă, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijenţă sau imprudenţă, sarcina probei în privinţa acestui aspect revenindu-i creditorului, debitorul neputând fi prezumat în culpă.

În acest sens, recurenta susţine că, prin hotărârea recurată, nu s-a dovedit faptul că A.N.L. nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile (nu ar fi uzat de pârghiile administrative şi legale) pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei contractate de reclamanţi şi nici nu au fost indicate, în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea şi finalizarea locuinţei cu utilităţi, măsuri pe care A.N.L. ar fi omis să le întreprindă. Consideră, aşadar, că simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată reclamanţilor, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina Agenţiei.

Totodată, în accepţiunea recurentei, motivarea instanţei de apel este nu numai superficială, ci, mai mult, contravine prevederilor legale existente în materie, nefiind examinate faptele cauzei. Astfel, recurenta susţine că, fără o motivare concretă, instanţa de apel a reţinut hotărâri din alte dosare, în care intimaţii nu sunt părţi şi care nu au avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă. Aşadar, recurenta apreciază că instanţa s-a rezumat doar la a enumera o serie de obligaţii neîndeplinite de A.N.L., fără a expune un raţionament logico-juridic pertinent, care să conducă la această concluzie.

Mai arată că, reţinând calitatea de parte a A.N.L. în litigiul soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5197/25.04.2013, precum şi caracterul opozabil al acestei hotărâri, instanţa nu arată care ar fi argumentul legal potrivit căruia, analizând situaţii similare (şi nu identice, nici ca situaţie de fapt şi nici ca părţi), unele hotărâri pot avea putere de lucru judecat, iar alte hotărâri, în care au fost cuprinse dezlegări cu privire la conduita pârâtei A.N.L. faţă de programul guvernamental Henri Coandă, nu.

În accepţiunea recurentei, existenţa puterii lucrului judecat nu stă în adevărul dezvăluit de procesul anterior sau de un proces asemănător, ci în interdicţia reluării aceluiaşi litigiu între părţi.

Aşadar, recurenta susţine că, în loc să analizeze probele administrate, instanţa s-a rezumat la a reitera hotărâri judecătoreşti anterioare, între alte părţi, cărora le-a conferit putere de lucru judecat, cu toate că obiectele şi cauzele acelor dosare sunt diferite.

În acest sens, recurenta subliniază că toate acţiunile în care A.N.L. a fost sau este parte, având ca obiect atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a instituţiei, în baza contractului de mandat încheiat cu beneficiarii, sau în baza Convenţiei MM 1909/2004, au fost supuse analizei şi soluţionate de instanţele de drept comun, în faţa cărora nu poate fi invocată o hotărâre din contencios administrativ (în care se analizează raporturi diferite, obiecte diferite şi sunt aplicabile norme de drept diferite).

Astfel, în opinia recurentei, nu poate fi primită argumentaţia instanţei cu privire la dezlegările din hotărârile reţinute, în ceea ce priveşte îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina A.N.L. în condiţiile în care, în cauza soluţionată de instanţa de contencios administrativ, nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate de Agenţie prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin, iar în celelalte două cauze invocate, au fost analizate obligaţiile izvorând dintr-o altă convenţie de mandat decât cea dedusă judecăţii în prezenta cauză; de asemenea, afirmă că reclamanţii din cauzele respective nu sunt şi reclamanţi în prezenta cauză.

În continuare, evocând prevederile contractului de mandat, recurenta susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, prin contractul de mandat, A.N.L. s-a obligat faţă de reclamanţi să realizeze utilităţile şi să finalizeze imobilul acestora.

Totodată, susţine că, din motivarea hotărârii, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanţa şi-a format convingerea şi ce acte civile şi/sau normative a avut în vedere în calificarea obligaţiilor asumate de A.N.L. şi, pe cale de consecinţă, stabilirea culpei Agenţiei.

Mai arată că, aplicând raţionamentul instanţei de apel, mandatarul (A.N.L.) este obligat la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului, în temeiul răspunderii contractuale, în condiţiile în care există relaţie contractuală distinctă pentru obţinerea rezultatului, între reclamantă şi constructor (contractul de construire); A.N.L. nu şi-a asumat prin niciun înscris obligaţia realizării utilităţilor; mandatarul nu a încasat preţul rezultatului, dar este răspunzător de nerealizarea lui.

Recurenta recunoaşte faptul că are atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, că are abilitarea legală de a dezvolta anumite programe proprii de construcţii de locuinţe, fie prin alocări bugetare speciale (sume venite de la bugetul de stat în cazul construcţiilor pentru tineri sau al locuinţelor sociale, nu în cazul creditului ipotecar dezbătut în prezenta cauză), fie prin investiţii private (cazul de faţă), însă toate acestea nu înseamnă că A.N.L. este dezvoltator şi coordonator al programului de construcţii la nivel naţional, oricare ar fi acestea (atât timp cât există dezvoltatori privaţi sau construcţii în regie proprie).

Mai arată că, deşi are atribuţii într-un domeniu, ca instituţie de interes public, nu înseamnă că a devenit şi garant exclusiv al statului în acel domeniu, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă, există mai multe instituţii, autorităţi, entităţi participante la realizarea acestui proiect - cartierul Henri Coandă.

Aşadar, împrejurarea că prin intermediul A.N.L. se derulează realizarea ansamblului de locuinţe nu are semnificaţia răspunderii exclusive a A.N.L. pentru finalizarea acestuia. Mai mult, afirmă că A.N.L. nu poate fi asimilat unui dezvoltator imobiliar, întrucât nu construieşte pe terenul proprietatea sa, nu finanţează construcţiile sau utilităţile, nu are obligaţiile specifice unui astfel de dezvoltator, după cum nici obligaţia de garanţie a lucrărilor executate nu este şi nu poate fi în sarcina A.N.L., ci, în sarcina celui care le execută efectiv (adică a constructorului).

În altă ordine de idei, susţine că, în funcţie de contextul contractual sau extracontractual în care se află, A.N.L. are calităţi diferite. În relaţia cu reclamanţii, este mandatar, în relaţia cu membrele semnatare ale Convenţiei MM 1909/2004, este parte contractantă, într-un context de achiziţie publică este autoritate contractantă, motiv pentru care, arată că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, fiecare obligaţie a A.N.L. trebuie apreciată în funcţie de partenerul contractual şi de calitatea pe care o are fiecare din subiecte în acel raport juridic.

Recurenta subliniază că A.N.L. poate şi trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce şi-a asumat faţă de intimată în baza contractului de mandat - contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală, şi care nu poate fi asimilat poziţiei reţinute de instanţă - poziţie care presupune analizarea unei răspunderi delictuale. La fel cum, în analiza modului de îndeplinire a obligaţiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi invocate toate contractele în care A.N.L. este parte, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu este parte în acestea, oricare ar fi ele.

Mai arată că reclamanţii nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, nu se poate imputa neexecularea vreunei obligaţii a A.N.L. sub acest aspect.

Totodată, susţine că, în contextul în care i se impută şi neexercitarea rolului de Conducător al Consiliului de Coordonare al semnatarelor Convenţiei MM 1909/2004, A.N.L. nu se bucură de forţa coercitivă a statului, nu deţine mijloace de constrângere, nu are pârghiile necesare pentru a determina vreo entitate semnatară a Convenţiei să ia vreo măsură în sensul îndeplinirii obligaţiilor asumate.

În acest sens, evocând dispoziţiile art. 4 din Convenţia MM 1909/2004, recurenta arată că obligaţia de a constitui Consiliul de Coordonare nu este o obligaţie ce îi revine exclusiv, ci tuturor membrilor semnatari ai Convenţiei. Cu toate acestea, însă, afirmă că implicarea A.N.L. în realizarea în concret a scopului urmărit prin înfiinţarea acestui consiliu de coordonare este evidentă, rezultând din toate înscrisurile pe care le-a enumerat.

Astfel, în condiţiile în care, pe de o parte, Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă (lot x -zona sector 1 si lot x - zona Voluntari), iar A.N.L. a întreprins demersuri şi măsuri concrete în vederea îndeplinirii şi realizării obligaţiilor asumate, astfel încât locuinţele să fie finalizate şi să poată fi recepţionate şi predate beneficiarilor conform contractelor încheiate, finalizarea imobilului de pe lotul x şi a utilităţilor din cartierul Henri Coandă nu depinde de voinţa şi puterea de decizie a A.N.L., astfel că, în opinia sa, nu se poate reţine că ar avea vreo vină sau că nu a depus suficiente demersuri.

Mai arată că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea A.N.L. în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii, A.N.L. neputând fi răspunzătoare pentru acţiunile sau inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

În acest sens, afirmă că obligaţiile părţilor semnatare ale Convenţiei sunt distincte de obligaţiile asumate de A.N.L., astfel încât aceste părţi au fost sau trebuiau să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile, independent de activitatea A.N.L., iar obligaţiile ce i-au revenit nu au nicio relevanţă şi nicio influenţă asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenţiei.

În continuare, recurenta susţine că, deşi există contracte încheiate cu entităţi specializate pe fiecare domeniu şi legi care prevăd obligaţia de finanţare din bugetul local al unităţilor administrativ-teritoriale, instanţa a considerat că A.N.L. este culpabilă pentru nefinalizarea locuinţei şi a utilităţilor. Însă, împrejurarea că A.N.L. are ca obiectiv realizarea locuinţelor pe credit ipotecar, nu schimbă natura juridică a contractului încheiat între părţi (mandat) şi nici nu modifică dispoziţiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Totodată, recurenta ridică problema temeiniciei şi legalităţii hotărârii recurate, în condiţiile în care problema utilităţilor a fost tranşată definitiv şi irevocabil de instanţele de judecată, stabilindu-se astfel, conform hotărârilor depuse la dosarul cauzei, părţile responsabile pentru realizarea utilităţilor în întregul cartier Henri Coandă (şi nu doar la anumite imobile).

Aşadar, susţine că, prin ignorarea acestor soluţii deja pronunţate şi chiar puse în executare, se înlătură un adevăr juridic deja tranşat, care a produs efecte juridice, se ajunge la soluţii contradictorii, care nu oferă o garanţie a respectării principiilor de drept aplicabile şi care vatămă grav drepturile subiecţilor de drept implicaţi, indiferent de calitatea lor procesuală.

Se mai arată că, în vederea executării acestor hotărâri, Primăria Municipiului Bucureşti a încheiat la 30.12.2013 "Contractul de proiectare şi execuţie lucrări" nr. 729, respectiv nr. 731 cu Asocierea D. - E.. S.R.L. - G. S.A. - H. S.R.L. - I. S.R.L. - J. S.A., D. lider de asociere, având ca obiect:

"K.. VIABILIZARE DRUMURI INTERIOARE, SISTEMATIZARE VERTICALĂ ŞI UTILITĂŢI APĂ-CANAL, ILUMINAT PUBLIC LOT x (SECTOR 1), respectiv LOT x (VOLUNTARI).".

Recurenta afirmă că, din toate aceste aspecte, rezultă că Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă (lot x - zona Sector 1 şi lot x - zona Voluntari), astfel că, obligarea A.N.L. la plata prejudiciului pentru nefinalizarea acestora, este total neîntemeiată, iar faptul că Municipiul Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, respectiv în termenele contractuale, rezultă şi din corespondenţa purtată cu A.N.L., pe care o detaliază.

În continuare, recurenta precizează că, pentru a veni în sprijinul beneficiarilor, a formulat cerere de chemare în judecată împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General (dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti).

Faţă de cele prezentate şi contrar celor reţinute în mod greşit de instanţa de apel, recurenta apreciază că, atât timp cât alte entităţi (autorităţi publice locale şi operator economic autorizat pentru alimentarea cu energie electrică a Cartierului Henri Coandă, membre semnatare ale Convenţiei MM 1909/2004) sunt obligate de instanţele judecătoreşti la executarea utilităţilor în Cartierul Henri Coandă, răspunderea pentru inexistenţa acestora nu poate incumba A.N.L. şi, pe cale de consecinţă, nici repararea prejudiciul cauzat de această situaţie nu trebuie suportat de Agenţie.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta arată că instanţa a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamanţilor, constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina A.N.L. existenţa unui prejudiciu pentru nepredarea la termen.

Susţine că, o astfel de interpretare greşită a actului dedus judecaţii nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenţiei, în măsura în care obligaţia de finalizare şi predare la termen a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, iar, realizarea utilităţilor, în sarcina autorităţilor locale (Convenţia MM 1909/2004), în care A.N.L. nu este parte.

În materia răspunderii contractuale, arată că prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între părţi. Or, în baza contractului de mandat, obligaţia A.N.L. era aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligentele pe lângă constructor, în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care susţine că şi-a respectat-o, fiind dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Mai arată că, pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie cert, direct, să nu fi fost acoperit încă prin despăgubiri, or, nici în Contractul de mandat, şi nici în Convenţia MM 1909, nu s-a stipulat vreo clauză penală, tocmai în considerarea faptului că aceasta exista în contractul de construire, încheiat exclusiv între intimaţi şi constructor.

Prin urmare, consideră că, de vreme ce prejudiciul nu are un caracter cert, stabilirea în sarcina A.N.L. a existenţei unui prejudiciu pentru lipsa de folosinţă a locuinţei reprezintă o măsură nelegală.

În altă ordine de idei, recurenta arată că, prin cererea de chemare în judecată, intimaţii-reclamanţi au înţeles să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, atribut al dreptului de proprietate, care, în speţă, nu a fost constituit. În acest sens, recurenta a evocat un considerent al instanţei de fond, dar şi considerente aparţinând unei alte decizii (683/A/10.04.2017), pronunţată într-o speţă similară de Curtea de Apel Bucureşti.

În încheiere, faţă de împrejurarea că imobilul a fost predat la 27.11.2017 reclamanţii exonerând mandatarul de orice răspundere, că obligaţiile asumate de A.N.L., în baza mandatului, sunt obligaţii de diligentă în vederea urmăririi executării lucrărilor de construire, că A.N.L. a depus toate diligentele pentru urmărirea executării lucrărilor de construcţii, atât pe lângă constructor, cât şi pe lângă toţi membrii semnatari ai Convenţiei MM 1909/2004 pentru realizarea utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă, că A.N.L. nu şi-a asumat prin niciun înscris obligaţia realizării utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă şi nu este factor de decizie în proiectul realizării cartierului Henri Coandă, că nu poate emite planuri în realizarea obligaţiilor asumate de ceilalţi participanţi la realizarea proiectului, precum şi faţă de împrejurarea că există părţi membre semnatare ale Convenţiei MM 1909/2004 obligate de instanţele judecătoreşti, în mod definitiv, la realizarea utilităţilor privind Cartierul Henri Coandă, că nu a fost dovedit efectiv un prejudiciu produs, că reclamanţii nu au făcut dovada că au stat cu chirie pentru a dovedi prejudiciul, solicită, în principal, admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 28 iulie 2021 cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi.

La 30 august 2021, intimaţii-reclamanţi, prin avocat‚ au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 7 septembrie 2021 întâmpinarea intimaţilor-reclamanţi a fost comunicată recurentei-pârâte, care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

În condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 27 septembrie 2022 s-a dispus comunicarea acestuia părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

La raport nu s-au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea completului de filtru pronunţată la 31 ianuarie 2023 s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă, stabilindu-se termen la 21 martie 2023 în vederea soluţionării acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, se cuvine notat că deşi recurenta-pârâtă şi-a întemeiat demersul judiciar exclusiv pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate de aceasta în cuprinsul cererii de recurs sunt suscectibile de a fi analizate şi din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., astfel încât, în continuare, Înalta Curte va proceda la analizarea acestora.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că motivarea deciziei atacate este superficială deoarece instanţa de apel nu a examinat circumstanţele cauzei, soluţia pronunţată fiind fundamentată pe hotărâri pronunţate în alte dosare şi în care intimaţii-reclamanţi nu au figurat ca părţi, precum şi faptul că instanţa de apel nu a explicat argumentul potrivit căruia unele hotărâri trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei, iar altele trebuie înlăturate, în condiţiile în care toate hotărârile cuprind dezlegări cu privire la conduita Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretenţiile şi apărările lor de către instanţa sesizată.

Prin raportare la aceste dispoziţii, Înalta Curte reţine că, în analiza sa, instanta de apel a facut un examen amănunţit al tuturor aspectelor cauzei deduse judecăţii, elementelor probatorii, dar şi al susţinerilor părţilor pentru a stabili situaţia de fapt din cauză, situaţie ce nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară a recursului.

Astfel, pornind de la contractul de mandat nr. x/04.05.2004 perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, reţinând că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţiilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii şi furnizorii de utilităţi, Curtea de Apel a arătat că intimaţii-reclamanţi au intrat în relaţia juridică de mandat cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe, bazându-se pe îndeplinirea de către aceasta a misiunii declarate.

Apoi, analizând clauzele contractului de antrepriză generală nr. x/06.04.2004, Curtea de Apel a constatat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă şi la termen a proiectului, precum şi faptul că aceasta este răspunzătoare întrucât nu a acţionat după tiparul abstract al unei persoane prudente şi diligente, nu a întreprins, în concret, niciun demers împotriva vreunei autorităţi sau entităţi care se obligase la asigurarea infrastructurii rutiere adecvate şi a utilităţilor.

A mai arătat Curtea de Apel că recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii invocând culpa celorlalţi semnatari ai Convenţiei MM 1909/06.05.2004, în contextul în care acesteia îi reveneau obligaţii legale şi contractuale multiple în ce priveşte realizarea ansamblului de locuinţe din cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării şi corelării activităţii tuturor entităţilor implicate în realizarea proiectului.

Referitor la culpa reţinută în sarcina Agenţiei, Curtea de Apel a analizat condiţiile răspunderii contractuale a acesteia prin raportare la obligaţia asumată de recurentă în contractul de mandat de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei şi a reţinut că potrivit art. 1082 C. civ. din 1864, nefiind îndeplinită această obligaţie, este prezumată culpa sa şi răspunde pentru prejudiciul cauzat.

Astfel, instanţa de apel a indicat în mod expres motivele de drept pe care îşi întemeiază soluţia privind calificarea obligaţiei asumate de Agenţie şi stabilirea culpei contractuale, contrar celor susţinute de recurentă.

De asemenea, Curtea de Apel a expus motivele pentru care a apreciat ca întemeiată critica intimaţilor-reclamanţi referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei nr. 5197/25.04.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanţa de apel a reţinut următoarele:

"În considerarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă şi reţinând faptul că ANL a fost parte în aceste procese, apare ca fiind justificată invocarea puterii probatorii a efectului pozitiv al lucrului judecat a celor două decizii.

(...)

Întrucât pârâta ANL a fost parte în litigiul soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 5197/25.04.2013, această hotărâre îi este pe deplin opozabilă şi nu poate fi ignorată.

Însă, faţă de reclamaţii Ioniţă hotărârile invocate de intimata ANL se vor opune cu valoarea unui fapt juridic şi a unui mijloc de probă (de prezumţie), ei fiind terţi faţă de procesele finalizate cu aceste hotărâri, astfel că nu li se poate opune efectul pozitiv al lucrului judecat cât priveşte chestiunea calificării naturii obligaţiilor ANL ca fiind de diligenţă, decât cu încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.

Aşadar nici o susţinere şi nici o dovadă nu mai pot fi primite peste cele statuate cu putere de lucru judecat prin această decizie (decizia nr. 5197/25.04.2013) care este opozabilă intimatei ANL.".

Prin urmare, decizia recurată respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce priveşte criticile privind greşita aplicare a puterii de lucru judecat decurgând din decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, acestea pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia nr. 5197/25.04.2013 nu putea fi valorificată în prezentul proces pentru atragerea răspunderii contractuale şi stabilirea caracterului obligaţiei de rezultat a Agenţiei, întrucât, pe de o parte, a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ care nu a analizat modul de îndeplinire a obligaţiilor rezultate din contractul de mandat, ci numai îndeplinirea prerogativelor ce reveneau Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, iar, pe de altă parte, intimaţii-reclamanţi nu au figurat ca părţi în dosarul în care a fost pronunţată decizia valorificată de instanţa de apel.

Notează Înalta Curte faptul că potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., "Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.".

Textul de lege consacră principiul opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţi, care vor fi ţinuţi să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească; aceştia vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărârea ce li se opune, dat fiind că nu au figurat ca părţi în procesul respectiv.

Simetric, hotărârea judecătorescă nefavorabilă unei părţi va putea fi invocată de terţi într-un proces ulterior, statuarea din această hotărâre neputând fi ignorată de către instanţă.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă".

Deşi acţiunea din dosarul nr. x/2011 a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", deci inclusiv cu privire la imobilul de pe lotul x al intimaţilor-reclamanţi.

Pe cale de consecinţă, dezlegările date prin decizia evocată anterior au avut în vedere acelaşi context cu cel din prezentul proces, chiar dacă a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ.

Faptul că intimaţii-reclamanţii nu au fost părţi în procesul în care această decizie a fost pronunţată nu are relevanţă din punct de vedere al recurentei-pârâte, care a avut calitate de parte, astfel încât soluţia îi este opozabilă, aceasta neputând alege să o ignore.

În ceea ce priveşte existenţa unei jurisprudenţe favorabile sub aspecte similare, reţine instanţa supremă că aceasta nu poate fi opusă de recurenta-pârâtă intimaţilor-reclamanţi care nu au fost părţi în procesele menţionate, situaţia fiind diferită de cea menţionată anterior, prin aceea că partea nu poate alege să ignore o hotărâre într-un proces în care a fost parte, dacă îi este opusă de terţi, însă ea nu ar putea opune terţilor hotărâri pronunţate în procese în care aceştia nu au fost părţi.

Se cuvine a fi menţionat faptul că aceste dezlegări nu au fost valorificate de instanţa de apel în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ci în baza principiului opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, care nu presupune identitatea de părţi între cele două procese.

Aşa fiind, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a subliniat că, în baza contractului de mandat, avea o obligaţie de diligenţă, respectiv cea de obţinere a rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei intimaţilor-reclamanţi, nu şi a rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv de executare a construcţiei ori realizare a utilităţilor.

În susţinerea acestui motiv, a mai arătat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe poartă doar responsabilitatea neîndeplinirii obligaţiilor rezultate din contractul de mandat, însă extrapolarea acestor limite a determinat instanţa de apel să angajeze, de fapt, o răspundere delictuală, iar nu contractuală, în măsura în care i-au fost imputate fapte care rezultă din alte contracte ori din norme legale exterioare convenţiei de mandat.

Notează Înalta Curte că, potrivit art. 1 din contractul de mandat x/04.05.2004, mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a imobilului tip C31, lot x, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite.

Prin clauza stipulată la art. 14 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care Antreprenorul General este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

În consecinţă, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. din 1864.

Reţine Înalta Curte că, instanţa de apel în mod judicios a constatat, cu privire la contractul de mandat, faptul că acesta nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, în realitate, un act juridic complex prin care intimaţii-reclamanţi au împuternicit recurenta-pârâtă să îi reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi cu Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale acestora în vederea recuperării cheltuielilor avansate de Agenţie pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. din 1864, "Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.", conţinutul obligaţiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum şi cu obligaţiile asumate de recurenta-pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, se reţine faptul că, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale precitate rezultă că obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi criticile formulate pe fondul cererii de recurs prin care se susţine că recurenta-pârâtă nu are obligaţia de a realiza utilităţile şi de a finaliza imobilul în discuţie.

Notează Înalta Curte că, în scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte, precum: contractul de antrepriză generală nr. x/06.04.2004 prin care constructorul L. S.R.L. s-a obligat să realizeze lucrări constând în construcţii de locuinţe "la cheie" în amplasamentul Henri Coandă pentru un număr de 40 de unităţi locative, printre care şi imobilul de pe lotul nr. x aparţinând intimaţilor-reclamanţi; contractul de mandat x/04.05.2004 prin care Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în calitate de mandatar, avea obligaţia de a reprezenta mandantul (intimaţii-reclamanţi) în relaţiile cu Antreprenorul General şi Proiectantul în vederea urmăririi executării lucrărilor în cartierul Henri Coandă, lotul nr. x; contractul de construire nr. x/26.01.2006 încheiat între constructorul L. S.R.L. şi A. prin care antreprenorul s-a obligat să construiască şi să predea o locuinţă "la cheie" în amplasamentul Henri Coandă; Convenţia MM 1909/06.05.2004 în temeiul căreia, pentru urmărirea lucrărilor, părţile au convenit constituirea unui Consiliu de Coordonare format dintr-un reprezentant pentru fiecare parte, condus de un reprezentant al Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, toate aceste convenţii fiind indisolubil interdependente, completându-se reciproc.

Contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998 în baza căreia Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost abilitată să încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM 1909/06.05.2004, Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

În consecinţă, obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupuneau executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente, de construire propriu-zisă a locuinţelor şi de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

Nu pot fi reţinute nici argumentele prin care recurenta-pârâtă invocă neluarea în seamă a Procesului-verbal de predare-primire din 27.11.2017, aceste susţineri nefiind de natură a o exonera de îndeplinirea obligaţiilor asumate conform convenţiilor încheiate între părţi în ansamblul lor.

Cât priveşte susţinerile referitoare la diligenţele depuse pe lângă autorităţile locale, inclusiv promovarea unor acţiuni în justiţie împotriva unor părţi semnatare ale Convenţiei MM 1909/06.05.2004, reţine Înalta Curte că acestea sunt lipsite de relevanţă în condiţiile în care obligaţiile de rezultat ce intră în conţinutul raportului juridic dintre părţi nu au fost îndeplinite, în timp ce stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligaţii şi existenţa culpei Agenţiei sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

De asemenea, se cuvine subliniat că nici existenţa unei relaţii contractuale dintre intimaţii-reclamanţi şi Antreprenorul General nu poate fi apreciată ca o cauză exoneratoare de răspundere, având în vedere că sancţiunile specifice intervin pentru nerespectarea propriilor obligaţii asumate; de altfel, această convenţie a fost încheiată în considerarea obligaţiei asumate prin contractul de mandat (art. 6) şi nu prevedea viabilizarea terenului şi realizarea utilităţilor, dispoziţii în acest sens fiind cuprinse în contractul de antrepriză generală (art. 19).

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte constată că este justă concluzia instanţei de apel în sensul că obligaţiile stabilite de lege în sarcina recurentei-pârâte, ce au constituit baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecinţă, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Recurenta-pârâtă a mai afirmat şi că nu a fost mandatată de către intimaţii-reclamanţi să o reprezinte în relaţiile cu entităţile ce s-au obligat la asigurarea proiectului, finalizării şi execuţiei reţelelor de utilităţi, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii în acest sens.

Or, astfel cum s-a arătat şi anterior, însuşi contractul de mandat face referire la prevederile Legii nr. 152/1998 şi contractul de antrepriză generală încheiat de Agenţie, din conţinutul cărora reiese existenţa obligaţiilor sale referitoare la dezvoltarea şi coordonarea proiectului imobiliar, cu urmărirea atât a finalizării construirii locuinţelor contractate, cât şi a infrastructurii şi utilităţilor.

În legătură cu prejudiciul solicitat în cauză, recurenta-pârâtă a susţinut că acesta nu este cert, neputându-se proba un prejudiciu real şi efectiv, în condiţiile în care evaluarea este ipotetică, nefiind prezentat un contract de închiriere încheiat.

Înalta Curte confirmă raţionamentul Curţii de Apel în sensul că, în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat, intimaţii-reclamanţi au solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosinţă a locuinţei echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă, ceea ce presupune şi beneficiul nerealizat, potrivit art. 1084 C. civ. din 1864.

Atât timp cât intimaţii-reclamanţi au fost lipsiţi de atributul folosinţei locuinţei, evaluarea prejudiciului prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar era singura posibilă, din moment ce locuinţa nu a fost finalizată şi nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit.

Aşa fiind, în mod corect au fost analizate de către instanţa de apel condiţiile răspunderi contractuale în sarcina recurentei-pârâte, reţinându-se că intimaţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului proprietatea acestora începând cu data de 15.12.2010 şi până la data predării locuinţei.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 404A din 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 404A din 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2023.