State's appeal allowed; appellate ruling quashed and remanded over Ministry standing and evidence-cost framework.

Şedinţa publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la 14.02.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. Slatina a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, pentru ca instanţa să dispună obligarea acestuia la plata a 680.000 RON pentru perioada 03.02.2016 până în prezent şi în continuare până la rămânerea definitivă a hotărârii, ce reprezintă, în conformitate cu art. 272 şi următoarele C. proc. civ., cheltuielile judiciare efectuate de reclamant cu conservarea a 801,2 grame mercur metalic în stare pură lichidă ce a constituit mijloc material de probă în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, jud. Olt.

În drept, cererea a fost motivată pe dispoziţiile art. 29-40 C. proc. civ., art. 34, art. 272, art. 392, art. 393, art. 404 pct. 4 lit. e) C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 4020 din 15 octombrie 2018, Judecătoria Slatina a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Prin sentinţa nr. 758 din 28 noiembrie 2018, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată din oficiu şi a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 302 din 7 mai 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a admis apelul, a anulat sentinţa nr. 758 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Împotriva deciziei nr. 302 din 7 mai 2019 a declarat recurs pârâtul.

Prin decizia nr. 944 din 4 iunie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins recursul, ca nefondat.

Dosarul a fost reînregistrat sub un număr nou 1383/104/2020, pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 298 din 16 decembrie 2020, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul la plata sumei de 3.600 euro, reprezentând contravaloarea acţiunii de neutralizare a cantităţii de 801,2 grame mercur, precum şi la plata tarifului de 10 euro/oră, începând cu data de 3 februarie 2016 până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Prin decizia nr. 450/2021 din 8 iulie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, împotriva sentinţei nr. 298/2020 din 16 decembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020; a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în RON a 10 euro/oră începând cu data de 3 februarie 2016 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în prezenta cauză.

La 3 august 2021, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt a declarat recurs împotriva deciziei nr. 450/2021 din 8 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate şi a sentinţei tribunalului, iar pe fondul cauzei să fie respinsă acţiunea reclamantei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 8 septembrie 2021.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat următoarele:

Recurentul arată că, dincolo de modalitatea cel puţin bizară în care se stabileşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor în prezenta cauză, invocându-se o pretinsă autoritate de lucru judecat a unor hotărâri pronunţate în examinarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, instanţele anterioare au reţinut că Statul Român are calitate procesuală pasivă întrucât cheltuielile pentru conservarea cantităţii de mercur au fost efectuate pe durata procesului penal şi curg în continuare, că procurorul şi instanţele penale nu au rezolvat problema acestor cheltuieli efectuate în timpul procesului penal.

Aşadar, s-ar desprinde din această motivare faptul că obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata acestor sume ar avea la bază o răspundere a statului pentru prepuşii săi (procurorul şi instanţele penale) care nu au rezolvat problema reclamantei în cadrul procesului penal, însă se ignoră cu desăvârşire împrejurarea că nu s-a constatat şi dovedit în niciun fel vreo eventuală faptă ilicită a acestor "prepuşi". În cauză nu este vorba despre vreo eroare judiciară în procesul penal, de natură a atrage răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor (respingerea cererilor reclamantei de a primi sume de la Ministerul Finanţelor nu echivalează cu vreo faptă ilicită).

Mai mult decât atât, solicitările repetate adresate de intimata-reclamantă instanţei penale în sensul obligării Statului Român prin Ministerul Finanţelor la suportarea aşa-ziselor cheltuieli judiciare au fost respinse în mod definitiv, cu deplină putere de lucru judecat (încheierea nr. 565 din 30 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2016, definitivă prin respingerea contestaţiei formulate de reclamantă conform încheierii nr. 125 din 2 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Olt în acelaşi dosar).

Recurentul solicită să se constate că decizia din apel cuprinde considerente contradictorii, arătând că, această obligare a Ministerului Finanţelor la plata sumelor pretinse de intimata-reclamantă ar avea la bază o "înţelegere contractuală", o "convenţie" a părţilor nominalizate, respectiv "reclamanta şi Statul Român prin organele de cercetare penală" şi că această convenţie "are la bază, în lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului român, preţurile practicate pe piaţa de specialitate, în speţă fiind identificate prin oferta comunicată de B.".

Consideră că motivarea instanţei de apel, la fel ca şi cea a instanţei de fond, reprezintă de fapt simpla susţinere, nedovedită în niciun fel, a reclamantei.

În realitate, nu se poate cunoaşte dacă a avut loc vreo înţelegere, dacă acest tarif a fost propus şi de către cine anume, întrucât, deşi tariful reprezenta unul din aspectele principale criticate în cauză de pârât pe parcursul ambelor cicluri procesuale, instanţa de apel nu a făcut un minim efort, nesocotindu-şi rolul activ la care era obligată prin lege, de a cere lămuriri Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt, care nu a fost introdus în cauză, deşi a fost indicat încă de la început ca parte a aşa-zisei înţelegeri.

Dimpotrivă, arată că documentele aflate la dosarul cauzei arată fără echivoc faptul că o astfel de înţelegere nu a avut loc (procesul-verbal de predare-primire a cantităţii de mercur întocmit la data de 03.02.2016 nu cuprinde nicio menţiune referitoare la o eventuală plată, iar înscrisul emanat de la B. este ilizibil şi prezintă modificări neasumate chiar în privinţa tarifului, preţul indicat în acest înscris fiind unul fix, de 0.10 euro/kg, fără TVA.)

Recurentul susţine că acestea ar fi, în opinia instanţei de apel, "dovezile" care probează fără putinţă de tăgadă pretenţiile reclamantei, încălcând dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească".

Recurentul nu poate face dovada unui fapt negativ, respectiv că nu s-au făcut cheltuieli cu depozitarea substanţei, deoarece reclamanta poate şi trebuie, conform obligaţiei pe care legea i-o impune, să facă dovada, prin probe certe, a valorii pretenţiilor sale, însă aceasta nu aduce nicio dovadă concretă a valorii cheltuielilor cu depozitarea mercurului pe care pretinde că le-ar fi făcut, solicitând în mod arbitrar suma de 10 euro/oră.

Consideră că o astfel de modalitate de soluţionare a unui litigiu este de natură să scutească de orice obligaţie pe reclamantul ce se adresează justiţiei, lăsând instanţei sarcina de a proba susţinerile sale, ceea ce vine în contradicţie cu principiul disponibilităţii, potrivit căruia judecătorul trebuie să evalueze ca atare atitudinea părţilor din proces în ceea ce priveşte modul în care acestea înţeleg să propună spre administrare probe pertinente şi utile soluţionării cauzei.

Recurentul mai susţine că instanţa de apel a arătat că Statul Român este proprietarul bunurilor confiscate sau neridicate în orice procedură judiciară, invocându-se trunchiat prevederile cu caracter general ale art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Este adevărat, susţine recurentul, că potrivit art. 1 alin. (1) din ordonanţă bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condiţiile prezentei ordonanţe de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin organele de valorificare abilitate, dacă prin lege nu se prevede altfel, însă, la aliniatele următoare, se prevede o excepţie:

"(2) sunt exceptate de la prevederile alin. (1) bunurile care nu îndeplinesc condiţiile legate de comercializare" (fiind şi cazul mercurului, a cărui comercializare este interzisă); (3) Bunurile prevăzute la alin. (2) vor fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice ori juridice de la care au fost confiscate sau a deţinătorului, în cazul în care acestea nu pot fi identificate. Distrugerea se va efectua în prezenţa şi cu confirmarea prin semnătură a unei comisii de preluare şi distrugere formate din reprezentanţi ai deţinătorului: ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, ai organului de valorificare, ai Ministerului Afacerilor Interne şi ai Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor. (4) Distrugerea drogurilor, precursorilor, medicamentelor, materialelor consumabile de utilitate medicală, materialelor de natura obiectelor de inventar medicale şi a aparaturii medicale, substanţelor toxice, materialelor radioactive şi a precursorilor de explozivi confiscaţi se efectuează în condiţiile prevăzute în legile speciale care reglementează regimul acestor substanţe. (6) Convocarea comisiei de preluare şi distrugere se face de către deţinător".

În plus, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din această ordonanţă, "deţinătorii bunurilor care au trecut în proprietatea privată a statului, persoane fizice sau juridice, după caz, au obligaţia să inventarieze bunurile respective, luând în acelaşi timp şi măsurile de securitate, de păstrare şi de conservare corespunzătoare până la predarea lor efectivă organelor de valorificare".

Alin. (2) însă cuprinde de asemenea o excepţie, iar excepţiile sunt de strictă interpretare:

"sunt exceptate de la prevederile alin. (1) următoarele categorii de bunuri: a) medicamentele, materialele consumabile de utilitate medicală, materialele de natura obiectelor de inventar medicale, aparatura medicală, substanţele toxice, materialele radioactive, bunurile culturale de patrimoniu, documentele istorice, materialele de arhivă, obiectele, veşmintele şi cărţile de cult, timbrele filatelice, materialele lemnoase, detectoarele de metale, fildeşul şi orice bunuri a căror comercializare este interzisă prin lege, care se predau organelor de specialitate ale statului competente a gestiona astfel de bunuri, conform prevederilor legale".

Mai mult decât atât, H.G. nr. 731/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 arată la art. 44 că, "substanţele şi preparatele toxice şi foarte toxice se predau gratuit unităţilor specializate ale ministerelor cu atribuţii şi răspunderi legale privind regimul acestor bunuri sau, după caz, operatorilor economici autorizaţi prin lege să desfăşoare activitate cu astfel de substanţe şi produse. Valorificarea sau, după caz, distrugerea acestora se face în conformitate cu prevederile actelor normative care reglementează regimul acestor substanţe".

Totodată, conform dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, atribuţiile şi răspunderile autorităţilor competente ale administraţiei publice centrale şi locale sunt stabilite după cum urmează:

"(l) Autoritatea competentă de decizie şi control în domeniul gestionării deşeurilor este Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice.

(2) Alte autorităţi publice cu atribuţii în domeniul gestionării deşeurilor sunt: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Ministerul Economiei, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerul Apărării Naţionale, instituţiile de ordine publică şi siguranţă naţională şi autorităţile administraţiei publice locale".

În concluzie, recurentul susţine că Ministerul Finanţelor nu are stabilită în sarcina sa, nici ca autoritate publică centrală, nici ca reprezentant al Statului Român (care, ca entitate generală şi abstractă, funcţionează prin organe şi instituţii strict reglementate în anumite domenii de interes special), vreo atribuţie sau responsabilitate pe linia gestionarii deşeurilor sau a suportării costurilor determinate de această activitate.

Mai mult decât atât, potrivit art. 2 din H.G. nr. 654/2012 privind stabilirea măsurilor necesare pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1.102/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 22 octombrie 2008 privind interzicerea exporturilor de mercur metalic şi de anumiţi compuşi şi amestecuri de mercur şi depozitarea în condiţii de siguranţă a mercurului metalic:

Pentru aplicarea prevederilor Regulamentului se desemnează următoarele instituţii:

a) Ministerul Mediului şi Pădurilor, ca autoritate competentă pentru coordonarea măsurilor necesare aplicării Regulamentului;

b) Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, ca autoritate competentă pentru implementarea prevederilor Regulamentului;

c) Garda Naţională de Mediu, ca autoritate de control şi inspecţie a aplicării prevederilor Regulamentului;

d) Inspectoratul General al Poliţiei Române şi unităţile teritoriale subordonate acestuia cu atribuţii în acest domeniu, ca autorităţi de control pentru controlul operaţiunilor cu substanţele reglementate de Regulament;

e) Autoritatea Naţională a Vămilor, ca autoritate de control al exporturilor de mercur metalic şi de anumiţi compuşi şi amestecuri de mercur prevăzute de Regulament, conform reglementărilor vamale în vigoare".

Din aceste prevederi legale reiese faptul că, nici în calitate de "proprietar privat al bunului confiscat" Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi obligat la plata sumelor solicitate în prezenta cauză, şi de asemenea, reies şi obligaţiile legale pe care intimata-reclamantă însăşi le avea de îndeplinit în legătură cu cantitatea de mercur confiscată; în calitate de deţinător căruia i-a fost încredinţată substanţa periculoasă, trebuia să ia măsuri de păstrare şi conservare a acesteia până la predarea efectivă către organul specializat, acest organ specializat trebuind să fie unul cu atribuţii şi răspunderi legale privind regimul substanţei respective; de asemenea, lucru foarte important, predarea se face cu titlu gratuit, iar iniţiativa predării aparţine deţinătorului, în speţă, intimatei-reclamante A. S.R.L.

Prin urmare, recurentul arată că intimata-reclamantă, în contextul acestor reglementari, nu poate pretinde de la Ministerul Finanţelor cheltuieli de depozitare, conservare şi distrugere a cantităţii de mercur ce i-a fost încredinţată de către organele de poliţie, pe de-o parte pentru că predarea către organul specializat prevăzut de lege trebuie să fie gratuită, necondiţionată de pretinderea vreunei sume de bani pentru "depozitare", iar pe de altă parte, pentru ca distrugerea substanţei trebuie făcută tot de acest organ specializat potrivit dispoziţiilor ce reglementează regimul juridic al acesteia.

Mai mult decât atât, dacă pentru stabilirea obligaţiei de plată a cheltuielilor de depozitare se are în vedere strict calitatea de proprietar al cantităţii de mercur confiscate, nu se justifică în nici un fel obligarea Ministerului Finanţelor la suportarea tarifului de depozitare pretins de la data de 03.02.2016, întrucât confiscarea specială a fost dispusă prin încheierea nr. 565/30.05.2017, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2016, care a devenit definitivă prin respingerea contestaţiei formulate de reclamantă conform încheierii nr. 125 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Olt în acelaşi dosar, aşadar obligarea Ministerului Finanţelor pentru perioada anterioară datei de 2 octombrie 2017, când, teoretic, "a devenit proprietar" al substanţei, nu are suport legal nici din aceasta perspectivă.

Tot astfel, în încercarea de a justifica pretenţiile reclamantei, instanţa de apel a ajuns la o nouă contradicţie în argumentarea sa, aceasta considerând, pe de-o parte, că ne găsim în faţa unui "contract de depozit necesar cu titlu oneros", iar pe de altă parte că "reclamanta A. S.R.L. este îndreptăţită la restituirea sumei de bani reprezentând cheltuieli judiciare potrivit legii procesual penale care, la art. 276 alin. (6) C. proc. pen. a prevăzut că instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".

Recurentul consideră că, în acest fel, instanţa de apel a interpretat greşit atât dispoziţiile art. 2106 din C. civ., potrivit cărora depozitul este cu titlu gratuit dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie (în cazul de faţă nefiind făcută dovada că predarea bunului către reclamantă a fost făcută contra cost), cât şi dispoziţiile art. 272 din C. proc. pen. care prevăd, la alin. (1), ca regulă generală, faptul că cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi, iar la alin. (2), că cheltuielile judiciare avansate de stat sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort.

În ceea ce priveşte Ministerul Finanţelor Publice, arată că acesta nu are prevăzute în bugetul propriu în mod distinct sume cu titlul de cheltuieli judiciare, neavând niciun rol în organizarea şi desfăşurarea proceselor penale, prin urmare nu poate fi încadrat printre entităţile enumerate de textul legal menţionat ca putând să fie obligate la avansarea sau suportarea cheltuielilor judiciare.

Aşadar, consideră că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, prevederile legale greşit interpretate şi aplicate fiind art. 1 alin. (2), (3), (4) şi (6), art. 5 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 14/2007, art. 44 din H.G. nr. 731/2007, art. 50 din Legea nr. 211/2011, art. 2 din. H.G. nr. 654/2012, art. 2106 alin. (1) din C. civ., precum şi dispoziţiile procesuale ale art. 249 C. proc. civ. şi art. 272 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru toate considerentele de fapt şi de drept, recurentul solicită instanţei să admită recursul, să caseze decizia Curţii de Apel Craiova nr. 450 din 8 iulie 2021 şi sentinţa nr. 298 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Olt, în sensul respingerii cererii formulate de A. S.R.L. de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 10 euro/oră începând cu data de 3 februarie 2016 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii. Solicită judecarea cauzei în lipsă.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

În condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 31 ianuarie 2023, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, constată că obiectul prezentului litigiu este acela de recuperare a cheltuielilor ocazionate de conservarea unui mijloc material de probă (deşeu periculos) efectuate de o persoană (societatea reclamantă) care nu a avut calitatea de parte în procesul penal. Premisa litigiului este aceea că, în procesul penal s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 359 alin. (1) C. pen., s-a dispus confiscarea cantităţii de 800,90 grame mercur, însă cheltuielile pretins efectuate de reclamantă, pentru depozitarea în condiţii de siguranţă a mijlocului de probă (şi obiect material al infracţiunii) nu au putut fi recuperate.

În acest context, constată că susţinerea recurentei-pârâte, referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este întemeiată.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel împrejurarea că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este parte în raportul juridic dedus judecăţii, nu este un aspect dezlegat cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual. Ceea ce a făcut obiectul dezbaterilor în primul ciclu procesual, inclusiv al deciziei de casare nr. 944 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este admisibilitatea cererii de recuperare a cheltuielilor judiciare (de conservare a unui mijloc material de probă) efectuate în cursul procesului penal, în faţa instanţei civile. Instanţa de recurs, în afară de răspunsul categoric pozitiv la această chestiune, în sensul că persoanele îndreptăţite la recuperarea unor sume de bani reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în procesul penal, trebuie să dispună de un mecanism de recuperare a acestora, nu a statuat care este acea instituţie a statului în bugetul căreia trebuie incluse astfel de cheltuieli. În ce priveşte critica privind nesoluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de recurs s-a limitat la a arăta că instanţele stabilesc ordinea soluţionării excepţiilor, în funcţie de efectele pe care le produc şi că, găsind întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa nu mai putea verifica o excepţie procesuală de fond.

Aşadar, instanţa de apel, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual era chemată ea însăşi să stabilească dacă pârâtul chemat în judecată avea sau nu legitimare procesuală pasivă. Din această perspectivă, constată că instanţa de apel s-a limitat la a reţine incidenţa art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, potrivit căruia bunurile confiscate intră în proprietatea privată a Statului Român şi că, prin urmare, acestea se valorifică prin organele abilitate ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Pe lângă faptul că această afirmaţie nu este riguros fundamentată juridic, întrucât bunul în litigiu este o substanţă toxică, exceptată de la valorificare, constată că acest raţionament nu justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului pentru cheltuielile efectuate cu conservarea bunului anterior măsurii luate de instanţa penală, de confiscare.

În speţă, constată că prin art. 223 alin. (1) C. civ. se instituie regula potrivit căreia în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice. Textul în discuţie reglementează însă şi o excepţie, partea finală a textului cuprinzând sintagma, "afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Verificarea măsurii în care există un alt organ prin care statul participă la judecată presupune examinarea conţinutului art. 275 C. proc. pen., care stabileşte cine este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în caz de clasare. Din coroborarea alin. (3) şi (5) ale textului de lege suscitat rezultă că, în speţa de faţă, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Se cuvine reamintit că, potrivit art. 272 alin. (1) C. proc. pen., cheltuielile de natura celor care fac obiectul litigiului pentru "conservarea mijloacelor materiale de probă" se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi. Conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege aceste cheltuieli judiciare "sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort". Cum Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt este organul care a lăsat în custodia reclamantei substanţa toxică, instanţele de fond aveau obligaţia să verifice dacă în bugetul acestei instituţii sunt cuprinse sume pentru depozitarea şi neutralizarea mercurului.

Cert este faptul că acţiunea a fost îndreptată, în esenţă, împotriva statului şi că, independent de ministerul de resort în al cărui buget trebuie cuprinse cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal, sumele avansate pentru conservarea mijloacelor de probă trebuie să fie suportate, în ultimă instanţă, de stat, şi nu de terţe persoane, care nu au avut calitatea de părţi în procesul penal.

Din această perspectivă, constată întemeiată critica formulată de recurentă, potrivit căreia cererea sa, de introducere în cauză a Ministerului de Interne, a fost ignorată fără nicio justificare de instanţele de fond. Procedând astfel, instanţele au ignorat posibilitatea parcurgerii procedurii prevăzute de art. 78 C. proc. civ.

La stabilirea cadrului procesual, instanţa nu poate primi însă susţinerea recurentei, potrivit căreia, din coroborarea alin. (2), (3) şi (4) cu alin. (6) ale articolului 1 din O.G. nr. 14/2007 republicată, rezultă că reclamantei însăşi, în calitate de deţinător al substanţei toxice, i-ar fi revenit obligaţia să convoace comisia de distrugere a bunului, iar predarea urma a se face cu titlu gratuit. Astfel, nu cheltuielile de distrugere (eliminare) a deşeului toxic, în sensul art. 50 din Legea nr. 211/2011 sau a prevederilor H.G. nr. 654/2012 fac obiectul prezentului litigiu, ci doar cheltuielile de conservare efectuate de reclamantă, în procesul penal. De asemenea, "deţinător" în sensul textelor de lege susarătate nu este reclamanta, ci organul de urmărire penală însuşi, ce a predat spre conservare bunul în litigiu.

În sfârşit, câtă vreme instanţele devolutive nu au stabilit corect cadrul procesual, nu pot fi luate în analiză criticile referitoare la încălcarea art. 249 C. proc. civ., în sensul că reclamanta avea obligaţia să probeze cuantumul sumei solicitate (ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5)

Stabilirea împrejurării dacă înscrisul produs de reclamantă putea să constituie sau nu o probă concludentă pentru stabilirea întinderii despăgubirilor solicitate sau dacă depozitul necesar dădea dreptul depozitarului de a solicita o remuneraţie, în sensul art. 2106 C. civ., sunt, în mod evident, aspecte subsecvente stabilirii cadrului procesual, atât din perspectiva obiectului litigiului cât şi al părţilor.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ. şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt împotriva deciziei nr. 450/2021 din 8 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 21 martie 2023.