Reservation-of-title claim fails on res judicata; costs ruling quashed and remitted.

Şedinţa publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la data de 23 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., societate aflată în insolvenţă, reprezentată de consorţiul format din administratorii judiciari D. Bucureşti şi E., a solicitat să se constate că societatea reclamantă deţine un drept de proprietate în cotă de 1/1 asupra etajului intermediar, în suprafaţă de 11.000 mp, aflat în interiorul F., Centru Comercial care este situat în Craiova, Calea x (fost 144) şi care este intabulat în CF x Craiova, număr cadastral x - CI, construit pe terenul înscris în CF x Craiova şi x Craiova, număr cadastral x şi să se înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969, art. 1478-1487 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.A. a solicitat:

1. admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş şi, pe cale de consecinţă, declinarea competenţei de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Dolj;

2. admiterea excepţiei netimbrării cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, anularea acţiunii ca netimbrată;

3. admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă;

4. admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi, pe cale de consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

5. admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 59 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă;

6. în măsura în care se va trece peste toate excepţiile menţionate mai sus, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

La primul termen de judecată din data de 28 februarie 2017, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând să se dispună, în contradictoriu cu pârâta G. S.R.L. (în prezent S.C. F. S.R.L. Bucureşti), constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de transfer active încheiat la data de 27.07.2016, autentificat sub nr. x de către Societatea Profesională Notarială H., în partea privitoare la etajul intermediar, în suprafaţă de 11.000 mp, aflat în interiorul F., Centrul Comercial situat în Craiova, Calea x (fost 144).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1237, 1238 alin. (2) şi art. 1247 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta G. S.R.L. a invocat, în principal, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, apreciind că instanţa competentă din punct de vedere teritorial este, în principal, Tribunalul Brăila, iar, în subsidiar, Tribunalul Dolj.

A mai invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, solicitând anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, întrucât reclamanta nu şi-a respectat această obligaţie impusă de lege.

Totodată, a mai invocat şi excepţia lipsei coparticipării procesuale obligatorii. În susţinere, pârâta a arătat că cererea privind constatarea nulităţii absolute parţiale a Contractului de Transfer de Active este inadmisibilă sub aspectul cadrului procesual creat prin formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute numai împotriva uneia dintre părţile contractante din contractul vizat (adică, I.). Astfel, a susţinut că, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii în raport de prevederile art. 59 din C. proc. civ., reclamanta ar fi trebuit să introducă acţiunea în constatarea nulităţii absolute atât împotriva I., cât şi împotriva C., în calitatea acesteia de vânzător.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, întrucât reclamanta a cerut constatarea nulităţii absolute parţiale a Contractului de Transfer de Active pe motiv că, în ceea ce priveşte o parte din construcţie, denumită etajul intermediar, ar fi vorba despre o vânzare a lucrului altuia ce ar avea obiect şi cauză ilicite şi imorale.

Prin sentinţa civilă nr. 747/PI din 11 aprilie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, reţinând, în esenţă, că prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. înscriu regula de competenţă alternativă numai în cazul unor acţiuni privind executarea sau desfiinţarea unui contract, însă obiectul cererii de chemare în judecată nu se referă la executarea contractului de execuţie lucrări nr. x/7.01.2011, ci la constarea şi intabularea unui drept de proprietate asupra unui bun imobil, fiind incidente dispoziţiile art. 125 coroborat cu art. 117 alin. (1) C. proc. civ.

La Tribunalul Dolj, cauza a fost înregistrată la 12 mai 2017, pe rolul secţiei I Civilă, sub acelaşi număr de dosar, iar reclamanta a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, precum şi excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 451/2017 din 19 iunie 2017, Tribunalului Dolj, secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei I Civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a Civilă sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa nr. 883/2017 din 10 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, reţinând, în esenţă, că împotriva pârâtei C. S.A. a fost deschisă procedura insolvenţei în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Brăila, motiv pentru care intră în competenţa judecătorului sindic toate incidentele ce se întâlnesc în cursul procedurii şi care au conexiune directă cu aceasta, respectiv, toate procesele şi cererile care au legătură cu procedura prin care se urmăreşte conservarea şi maximizarea averii debitorului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 25 octombrie 2017, sub acelaşi număr de dosar (6679/30/2016*), iar, la termenul din 14 decembrie 2017, a fost pusă în discuţie competenţa instanţei.

Prin sentinţa nr. 422/2017 din 21 decembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a disjuns capătul de cerere formulat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., prin administrator judiciar D. şi E. şi F. S.R.L., cu denumirea anterioară G. S.R.L., privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de transfer active încheiat la data de 27 iulie 2016, autentificat sub nr. x de Societatea Profesională Notarială H. şi a dispus formarea unui nou dosar.

A declinat în favoarea Tribunalului Dolj competenţa de soluţionare a capetelor de cerere formulate de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., prin administrator judiciar D. şi E., având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra Etajului intermediar, în suprafaţă de 11.000 mp, aflat în interiorul F. şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 11.000 mp constând în Etajul intermediar aflat în interiorul F..

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului nr. x/2016 la Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

A suspendat din oficiu judecata cauzei, până la soluţionarea conflictului de competenţă.

În argumentarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că, în privinţa cererii principale, vizând constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat, sunt incidente dispoziţiile art. 125 coroborate cu cele ale art. 117 alin. (1) C. proc. civ., iar soluţionarea cererii principale este de competenţa exclusivă a instanţei de drept comun, în circumscripţia căreia se află imobilul menţionat în acţiune, respectiv Tribunalul Dolj.

Cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de transfer active autentificat sub nr. x/27.06.2016 încheiat între C. S.A. şi pârâta F. S.R.L. (fosta G. SRL), instanţa a reţinut că aceasta vizează un act juridic încheiat de debitoare prin administrator judiciar în cadrul procedurii de reorganizare conform planului de reorganizare confirmat, iar soluţionarea acestei cereri adiţionale este de competenţa exclusivă a judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Brăila, instanţă în circumscripţia căreia îşi are sediul debitoarea C. S.A., faţă de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 85/2006 şi ale art. 120 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1237 din 18 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Dolj.

Pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II a Civila cauza a fost înregistrată la data de 24 mai 2018, sub nr. x/2016*.

La data de 17.09.2019, F. S.R.L. (denumire anterioară G. S.R.L.) a depus note scrise prin care a învederat că are calitate de pârâtă doar în dosarul nr. x/2017, dosar format ca urmare a pronunţării soluţiei de disjungere din data de 21.12.2017 pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal prin sentinţa nr. 422/21.12.2017, menţionând că nu are calitatea de parte şi că, din eroare, a fost citată în dosarul nr. x/2016, obiect al acestui din urmă dosar formându-l doar capetele de cerere ce au fost formulate de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

La data de 25.09.2018, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. a depus precizare şi completare la acţiune, prin care a învederat că înţelege să cheme în judecată pârâtele: C. S.R.L., societate aflată în insolvenţă, reprezentată de Consorţiul format de administratorii judiciari D. Bucureşti şi E. Bucureşti, F. S.R.L., (ca urmare a schimbării denumirii şi sediului societăţii G. S.R.L.) şi J. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

1. să se constate că reclamanta deţine un drept de proprietate exclusivă asupra Etajului intermediar, în suprafaţă de aproximativ 11.000 mp, aflat în interiorul F., situat în Craiova, CI. Bucureşti, nr. 80, astfel:

a) 6.066 mp aproximativ, construit pe terenul aparţinând iniţial pârâtei C. S.R.L. şi actualmente pârâtei F. S.R.L., teren înscris în CF x Craiova, nr. Cadastral, situat în interiorul Galeriei Comerciale intabulate în Cartea Funciară x, nr. Cadastral x;

b) diferenţa de aproximativ 5.000 mp construit pe terenul aparţinând pârâtei J. S.A., teren înscris în CF x, nr. Cadastral x;

2. să se dispună intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra întregului Etaj intermediar;

3. să se constate că reclamanta deţine un drept de proprietate exclusivă asupra "Birourilor J." situate în Craiova, CI. Bucureşti, nr. 80 în suprafaţă de aproximativ 1710 mp;

4. să se dispună intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestora.

Reclamanta a susţinut că prezenta completare şi precizare de acţiune este determinată de faptul că, între pârâtele de rang 1 şi 2, a fost încheiat Contractul de transfer active autentificat sub nr. x/27.08.2016 şi Actul adiţional la acest contract, autentificat sub nr. x/23.09.2016, prin care cele două pârâte au convenit asupra transferului către pârâta F. a activităţii imobiliare, inclusiv a imobilelor situate în Craiova, CI. Bucureşti, nr. 80, deşi pârâta de rang 1 nu deţinea dreptul de proprietate asupra tuturor activelor menţionate în Contract.

A mai arătat că, între aceste active, se afla şi terenul înscris în CF x Craiova (si nu x, cum dintr-o eroare de dactilografiere s-a prevăzut în acţiune), împreună cu Galeria comercială, cât şi etajul intermediar situat în interiorul său, în suprafaţă de aproximativ 6.066 mp. Această suprafaţă de etaj intermediar este denumită în contractul de transfer active ca fiind Galeria Comercială Mezanin, potrivit definiţiei cuprinse la art. 1.1.9 din Contractul de transfer active.

Având în vedere această situaţie şi cele invocate de pârâte prin întâmpinare, precum şi faţă de cele menţionate în completarea iniţială de acţiune, a precizat că, şi în acest dosar, înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâta de rang 2 F. S.R.L. (fostă G. S.R.L.)

Cu referire la introducerea în cauză a J. S.A., reclamanta a arătat că aceasta este determinată de faptul că, potrivit întâmpinării pârâtei F. S.R.L. (fostă G. S.R.L.) şi a menţiunilor cuprinse în extrasul de carte funciară x Craiova, la data formulării întâmpinării, suprafaţa de aproximativ 3.720 mp Etaj intermediar, denumit în Contractul de transfer active ca "Mezaninul deţinut în superficie" (conform definiţiei prevăzute la art. 1.1.43) se afla amplasată pe terenul proprietatea pârâtei J. S.A. care a încheiat cu pârâta KS, Contractul de superficie autentificat sub nr. x/21.10.2011 de către notarul public K., contract prin intermediul căruia a acordat pârâtei KS dreptul de a construi pe terenul în cauză, urmând a-şi menţine dreptul de proprietate asupra terenului.

Reclamanta arată că a construit şi această porţiune de etaj intermediar, în suprafaţă de 3.720 mp şi asupra căreia invocă, de asemenea, un drept de proprietate pe care urmăreşte să îl intabuleze în cartea funciară.

A mai susţinut că, potrivit aceleiaşi întâmpinări formulate de pârâta F. şi a extrasului CF x Craiova, J. S.A. este şi proprietara unei suprafeţe de teren de 723 mp, pe care este amplasată o altă parte a etajului intermediar, respectiv cea care este situată deasupra magazinului L..

Această pârâtă susţine că J. S.A. ar deţine calitatea de proprietar asupra acelei părţi din Etajul intermediar situat pe acest teren, asupra căreia pârâtele KS şi J. nu ar fi încheiat Contractul de superficie, fără a menţiona, însă, modalitatea în care a dobândit această suprafaţă a etajului intermediar.

Raportat şi la această situaţie, a înţeles să cheme în judecată pe J. S.A.

Reclamanta a susţinut că a edificat şi "Birourile J.", situate în Craiova, CI. Bucureşti, nr. 80 în suprafaţă de aproximativ 1710 mp, astfel cum rezultă din Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, aspect necontestat vreodată de pârâte.

Întrucât nu a încasat contravaloarea lor, consideră că acestea au acelaşi regim juridic cu etajul intermediar, sens în care a solicitat să se constatate că reclamanta deţine un drept de proprietate asupra lor şi, prin urmare, să se dispună intabularea în cartea funciară a dreptului său de proprietate cu privire la acestea.

A mai învederat reclamanta că acţiunea care constituie obiectul prezentului dosar este o acţiune în realizare, reclamanta urmărind intabularea în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra acestui etaj intermediar, pentru a fi în măsură a dispune de toate prerogativele conferite de lege deţinătorului unui drept de proprietate.

A mai arătat că, întrucât între reclamantă şi pârâte, asupra etajului intermediar în cauză (intitulat de pârâte mezanin) există divergenţe atât în ceea ce priveşte identificarea, cât şi calitatea de proprietari, a înţeles să dea curs prevederilor art. 44 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora "Orice neînţelegere cu privire la identificarea şi măsurarea parcelelor de teren, precum şi cu privire la proprietarii acestora se vor soluţiona de către instanţele de judecată".

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2018, Tribunalul Dolj, secţia a II-a Civilă a admis excepţia tardivităţii depunerii cererii de completare şi precizare a acţiunii, invocată de pârâtă, motiv pentru care reclamanta a fost decăzută din dreptul de a completa şi preciza acţiunea, instanţa dispunând rectificarea citativului, în sensul menţinerii ca părti a A. S.R.L. prin lichidator judiciar, în calitate de reclamantă şi C. S.R.L. reprezentată prin administratorul judiciar, în calitate de pârâtă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 noiembrie 2018, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins excepţia netimbrării acţiunii, invocată de pârâtă. Totodată, a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a F. S.R.L. Bucureşti şi J. S.A. Bucureşti.

La 12 decembrie 2018, pârâta F. S.R.L., denumită anterior G. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, pe cale de excepţie, a invocat necompetenţa teritorială, apreciind că, odată cu introducerea în cauză în calitate de pârâtă a F. S.R.L., intervine o modificare substanţială a cadrului procesual, de natură să repună în cauză raţiunile pentru care s-a stabilit competenţa teritorială a Tribunalului Dolj, în raport de cadrul procesual anterior fixat, apreciind că competenţa de soluţionare a prezentului dosar, astfel lărgit, aparţine Tribunalului Brăila.

Cu privire la introducerea, din oficiu, în cauză, în calitate de pârâtă, F. S.R.L. a învederat că nu există niciun temei legal pentru introducerea sa în cauză, dat fiind că reclamanta este cea căreia îi revine rolul de a stabili cadrul procesual, în termenul şi în condiţiile imperativ prevăzute de normele de procedură civilă.

Astfel, a apreciat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 78 C. proc. civ., întrucât, în speţă, nu se poate vorbi de un caz în care legea să stabilească, în mod expres, o obligaţie în sarcina judecătorului de a introduce forţat terţul în cauză şi nici într-o procedură necontencioasă.

În raport şi de alte argumente, a solicitat a se reveni asupra măsurii introducerii în cauză, din oficiu, a F. S.R.L. în calitate de pârâtă, în sensul eliminării din această acţiune.

A mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în a promova acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, întrucât, prin acţiunea promovată, reclamanta a solicitat constatarea unui drept de proprietate asupra unei părţi de construcţie, respectiv înscrierea dreptului său de proprietate în Cartea Funciară.

Apreciază că, în speţă, faţă de obiectul cererii, nu este întrunită condiţia privind calitatea procesuală a reclamantului, în sensul că acesta nici măcar nu afirmă că ar deţine un titlu de proprietate asupra bunului şi nici nu deţine bunul respectiv în posesie.

A mai invocat inadmisibilitatea acţiunii în constatare raportat la prevederile art. 35 C. proc. civ.

A mai invocat inadmisibilitatea unei acţiuni în constatare prin care s-ar tinde la pronunţarea unei hotărâri cu efect constitutiv, întrucât prin acţiunea sa şi prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta A. S.R.L. recunoaşte că nu deţine un drept de proprietate asupra bunului în cauză şi că, din acest motiv "...ceea ce tindem a obţine prin hotărârea judecătorească care se va pronunţa în cauză este tocmai un titlu de proprietate... " (s.n. - punctul 2.3 din răspunsul reclamantei A. S.R.L. la întâmpinarea pârâtei C.).

Susţine, aşadar, că acţiunea reclamantei este inadmisibilă şi din această perspectivă întrucât, în speţă, părţile nu se află într-o situaţie în care hotărârea judecătorească să poată fi "izvor/mod de constituire" al dreptului de proprietate, în care s-ar cere instanţei suplinirea consimţământului pârâtelor în vederea transferării către reclamantă a unui drept de proprietate, prin executarea forţată a unui contract anterior între ele.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea capătului de cerere privind înscrierea în Cartea Funciară a unui drept de proprietate în beneficiul reclamantei, a semnalat că, de plano, apare ca inadmisibilă cererea reclamantei privind înscrierea în Cartea Funciară a unui drept de proprietate pe numele acesteia, instanţele judecătoreşti neavând competenţa legală de a soluţiona o cerere de înscriere a unui drept de proprietate în Cartea Funciară, în condiţiile în care, potrivit art. 28 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, modificată, competenţa de a dispune înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil aparţine Birourilor teritoriale ale oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară.

A mai invocat excepţia puterii de lucru judecat privind inexistenţa vreunei datorii restante a pârâtei C. faţă de reclamanta A., care să decurgă din Documentaţia Contractuală privind Lucrările de Construire şi excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a invoca/valorifica orice pretinsă valoare suplimentară în raport de dispoziţiile art. 76 din Legea insolvenţei nr. 85/2006.

În acest sens, a arătat că, în cadrul procedurii insolvenţei deschisă faţă de pârâta C. (dosarul nr. x/2013, aflat pe rolul Tribunalului Brăila), reclamanta din prezentul dosar, A., a formulat o declaraţie prin care a solicitat admiterea în tabelul creditorilor C. a aceleiaşi creanţe decurgând din Documentaţia Contractuală privind Lucrările de Construire de care se prevalează, pe altă cale, şi în cadrul prezentului dosar.

Asupra respectivei declaraţii de creanţă, analizând documentele depuse de A., administratorul judiciar a constatat că este neîntemeiată şi, prin urmare, a refuzat înscrierea acesteia în tabelul preliminar întocmit în procedura insolvenţei. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat contestaţie la Tribunalul Brăila, în cadrul dosarului nr. x/2013 care a fost respinsă de către judecătorul sindic prin Sentinţa 179/08.04.2015.

Mai mult decât atât, apelul formulat de A. în dosarul nr. x/2013 a fost respins de către Curtea de Apel Galaţi prin Decizia nr. 355/25.11.2015, stabilindu-se în mod definitiv că pârâta C. nu are nicio datorie faţă de reclamantă în legătură cu documentaţia Contractuală privind Lucrările de Construire.

Pârâta susţine că pretinsa creanţă respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă în dosarul nr. x/2013 este aceeaşi cu creanţa invocată de către reclamant în cadrul acestui dosar, ca temei al unui pretins drept de proprietate. Astfel, faptul că, în prezentul dosar, reclamanta face trimitere la un cuantum mai mare, de 22 milioane Euro, decât cel declarat şi pretins în cadrul dosarului de insolvenţă C., de aproximativ 17 milioane de Euro, nu schimbă cu nimic concluzia anterioară.

În acest context, pârâta susţine că, şi în ipoteza existenţei unei diferenţe de valoare pe care reclamanta A. nu ar fi declarat-o şi solicitat-o în cadrul dosarului de insolvenţă împotriva C., orice asemenea diferenţă este oricum stinsă în momentul de faţă, reclamanta fiind decăzută din dreptul de a se mai prevala de ea în orice fel (inclusiv într-un dosar cum este acesta), având în vedere dispoziţiile art. 76 din Legea insolvenţei nr. 85/2006.

Pe cale de consecinţă, chiar urmând raţionamentul reclamantei, câtă vreme s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în mod definitiv, că reclamanta nu deţine vreo creanţă neachitată împotriva pârâtei C., în baza Documentaţiei Contractuale privind Lucrările de Construire, rezultă că pârâta C. şi-a achitat toate datoriile pe care le avea faţă de reclamantă şi, prin urmare, art. 6.7 din Contractul de Construire este inoperant.

A invocat inadmisibilitatea acţiunii reclamantei pentru neîndeplinirea condiţiei de a avea un obiect existent, posibil şi determinat, astfel faţă de cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, arată că aceasta nu îndeplineşte una dintre condiţiile esenţiale ale acţiunii civile, anume aceea de a avea un obiect care să existe, să fie posibil şi să fie determinat, impunându-se din această perspectivă respingerea cererii ca inadmisibilă.

Astfel, pârâta a arătat că, din acţiunea reclamantei, se înţelege că aceasta solicită constatarea unui drept de proprietate asupra unor anumite Instalaţii şi Materiale (astfel cum acestea sunt definite prin art. 6.7 din Contractul de construcţie de care se prevalează reclamanta) pe care aceasta le-ar fi amplasat/utilizat în cadrul F., cu ocazia realizării unor lucrări de construire, în baza unui contract cu pârâta C..

Fără a intra pe fondul relaţiei contractuale dintre reclamantă şi pârâta C., a subliniat că, la o simplă lectură a înscrisurilor din dosar, rezultă că reclamanta A. S.R.L. nu este cea care a finalizat realizarea lucrărilor de construire la etajul intermediar al F..

Astfel, în procesul-verbal de recepţie parţială la terminarea lucrărilor nr. x/30.11.2011 la care a participat şi reclamanta şi la care se face referire în cadrul acţiunii (pag. 3, ultimul alineat), la punctul 5 se menţionează expres admiterea recepţiei parţiale pentru "...Faza 1 -Galerie Comercială, Hypermarket, inclusiv utilităţile aferente, fără etaj şi mezanin".

Ulterior încetării relaţiei contractuale dintre reclamantă şi pârâta C., respectiv ulterior transferului proprietăţii asupra Galeriei Comerciale către F. S.R.L., lucrările de construire au continuat, au fost obţinute noi autorizaţii de construire, s-au încheiat procese-verbale de recepţie la finalizarea lucrărilor, au fost realizate modificări ale imobilului etc.

Cele de mai sus demonstrează că, şi dacă reclamanta ar fi avut vreo implicare în realizarea de lucrări la etajul intermediar al F., eventualele Instalaţii şi Materiale pe care aceasta le-ar fi amplasat/utilizat nu constituie bunuri imobile identificate sau individualizate în mod distinct în cadrul construcţiei în cauză.

Din această perspectivă, pârâta susţine că acţiunea reclamantei se prezintă ca neavând un obiect existent, posibil şi determinat câtă vreme priveşte constatarea unui pretins drept de proprietate asupra unor Materiale şi Instalaţii ce nu există, ca atare, ca bun imobil de sine stătător, ci şi-au pierdut individualitatea prin înglobarea într-o construcţie preexistentă şi care, ulterior, a făcut obiectul altor lucrări suplimentare de construire şi modificare, în urma cărora a rezultat un bun distinct, având o altă configuraţie decât cea existentă la data la care reclamanta a părăsit şantierul, când lucrările de construire nu erau finalizate.

Pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată arătând că susţinerile privind constatarea vreunui drept de proprietate al reclamantei A. în raport cu pârâta C. sunt nefondate.

A mai arătat că, dincolo de orice argumente pe fond privind lipsa oricăror efecte ale clauzei de care se prevalează reclamanta, prin efectul deschiderii procedurii insolvenţei împotriva C., în baza sentinţei nr. 100/08.05.2013 emisă de Tribunalul Brăila, în dosarul nr. x/2013, orice eventuale clauze contractuale de rezervă a proprietăţii au devenit inoperante, beneficiarii acestora dobândind doar dreptul de a solicita înscrierea sumelor aferente în tabelul creditorilor.

În acest sens, arată că raţiunea textului legal sus-amintit este una firească, având în vedere că obiectivul principal în cazul deschiderii procedurii insolvenţei este maximizarea şanselor de valorificare a activelor debitorului, în condiţiile în care cealaltă parte beneficiază de dreptul de a-şi înscrie creanţa la masa credală. În acest sens, pârâta afirmă că reclamanta A. a solicitat înscrierea unei creanţe decurgând din acelaşi contract la masa credală a C., iar cererea i-a fost respinsă, soluţie confirmată prin hotărâre judecătorească definitivă.

A mai arătat că nu se poate dispune constatarea şi înscrierea în Cartea Funciară a vreunui drept de proprietate al reclamantei, în contradictoriu cu F. S.R.L., asupra vreunui bun dobândit de pârâtă în baza Contractului de Transfer de Active, întrucât nu poate fi constatat dreptul de proprietate asupra unui bun imobil în prezenţa unui titlu de proprietate al unui subdobânditor, titlu care este pe deplin valabil, care produce efecte juridice obligatorii şi este în circuitul civil.

A susţinut că F. S.R.L. deţine un drept exclusiv de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul Contractului de Transfer Active, contract încheiat în formă autentică, în cadrul procedurii de reorganizare a pârâtei C., act care este pe deplin valabil şi produce efecte juridice.

În aceste condiţii, consideră că se impune a fi respinsă solicitarea de constatare a unui drept de proprietate asupra unui bun vândut în baza Contractului de Transfer Active, în condiţiile în care acest din urmă act este în vigoare şi în circuitul civil. Mai mult, câtă vreme analiza acestui act face obiectul unei alte judecăţi în curs (dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Brăila,), apreciază că acest act nici nu poate face obiectul vreunei analize în prezentul dosar, ci acesta trebuie luat ca atare, ca realitate juridică ce se impune cu efect obligatoriu faţă de reclamant şi pârâţi şi care atrage respingerea acţiunii în constatare formulată de către reclamant.

Pe de altă parte, a mai învederat că nu îi sunt opozabile clauzele Contractului de Construire încheiat de reclamantă cu pârâta C..

Prin urmare, contractul de construire nu le poate fi opus şi nu constituie un titlu de proprietate ori un temei pe baza căruia să se poată emite vreun titlu de proprietate care să poată fi opus F. S.R.L., dat fiind că, faţă de acest act juridic, pârâta are calitatea de terţ, nu este parte la Contractul de Construire, acesta nu-i este opozabil şi, prin urmare, reclamanta nu se poate prevala faţă de pârâtă de prevederile unui contract încheiat cu o altă persoană, indiferent de conţinutul clauzelor acestuia.

Se mai arată că, prin Contractul de Transfer Active, F. S.R.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra integralităţii Galeriei Comerciale liber de orice sarcini întrucât transferul (vânzarea) efectuat(ă) prin Contractul de Transfer de Active s-a realizat în cadrul procedurii reorganizării judiciare deschise împotriva pârâtei C., în aplicarea şi în conformitate cu planul de reorganizare, aşa cum a fost aprobat de către Adunarea Generală a Creditorilor la data de 24 august 2015 şi confirmat de către judecătorul sindic prin sentinţa nr. 388/21.09.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Tribunalului Brăila.

În acest context, susţine că, în privinţa Contractului de Transfer de Active, sunt aplicabile prevederile art. 53 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare, care stabilesc că bunurile înstrăinate în cadrul procedurii sunt dobândite de către cumpărător libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel.

Clauzele de rezervă a proprietăţii de natura celei de care se prevalează reclamanta se încadrează în noţiunea de sarcini care se sting conform art. 53 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. În acest sens, arată că art. 2347 alin. (2) din Noul C. civ. prevede că "Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietăţii".

Se arată, aşadar, că, prin efectul legii, F. S.R.L. a dobândit bunurile Contractului de Transfer de Active libere de orice drepturi/sarcini pe care terţii le-ar fi putut afirma, cu privire la aceste bunuri, în tot sau în parte (art. 53 din Legea nr. 85/2006).

În încheiere, pârâta arată că timp de 5 ani de la încheierea Contractului de Construire, anterior semnării Contractului de Transfer de Active, reclamanta A. nu a susţinut şi nu a efectuat niciun demers de natură a contesta dreptul de proprietate al C. asupra vreunei părţi din Galeria Comercială a F..

La 27 februarie 2019, pârâta J. a depus întâmpinare, solicitând, cu titlu prealabil nulitatea cererii de chemare în judecată având în vedere lipsa menţiunilor obligatorii din cuprinsul acesteia, cu privire la indicarea expresă a unor pretenţii împotriva J. şi cu privire la temeiul de drept al pretenţiilor, precum şi al evaluării obiectului acţiunii; să se revină asupra deciziei de introducere în cauză a J. şi să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 78 C. proc. civ. pentru a dispune introducerea forţată a sa în cauză. Cu titlu principal a solicitat:

- admiterea excepţiei lipsei cauzei licite şi reale, urmând ca acţiunea să fie respinsă ca lipsită de cauză;

- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, cât timp între reclamantă şi J. nu au existat raporturi juridice directe, precum cele de care se foloseşte reclamanta pentru a justifica cauza cererii;

- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a J., având în vedere lipsa unui raport juridic obligaţional născut între reclamantă şi J., precum şi faptul că J. a fost introdusă pentru opozabilitate;

- admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii cu privire la capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate, având în vedere că: acţiunea în constatare are caracter subsidiar, reclamanta nu are posesia şi, deci, are la îndemână acţiunea în realizare, după cum a şi exercitat-o, cât timp a cerut nulitatea contractului dintre C. şi F. şi nu poate obţine un titlu de proprietate prin hotărârea judecătorească din acţiunea în constatare, scopul acestei acţiuni neputând fi decât confirmarea unui drept de proprietate preexistent;

- admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de intabulare, cât timp pentru intabulare există o procedură administrativă şi nu judiciară; exista deja un proprietar tabular şi nu s-a cerut radierea dreptului acestuia şi a antecesorilor tabulari; acest capăt de cerere tinde la rectificarea cărţii funciare, deşi nu are o acţiune suport pentru a discuta despre o rectificare de carte funciară; după cum o acţiunea în constatare nu poate fi suportul pentru o rectificare de cartea funciară şi, cu atât mai mult, pentru o cerere de intabulare;

- admiterea excepţiei lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active pe cererea de intabulare, cât timp acest capăt de cerere tinde la rectificarea cărţii funciare, iar reclamanta nu este persoană interesată. În înţelesul reglementărilor din materia cărţii funciare, persoana interesată este aceea care a avut sau are un drept tabular;

- admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, în principal, efectul negativ şi în subsidiar, acela pozitiv al hotărârilor şi expertizei contabile omologate din procedura insolvenţei privind pe C. (Sentinţa Civilă nr. 179/8.04.2015, pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2013, menţinută prin Decizia nr. 355/25.11.2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi) unde s-a constatat că NM nu are nicio creanţă faţă de C. şi, deci, cum dreptul de proprietate îl pretinde pentru neplata lucrărilor pretins efectuate de aceasta, ceea ce constituie obiectul şi cauza acţiunii sale, atunci există autoritate de lucru judecat în raport de cauza dreptului (raportul juridic - existenta unei creanţe) deduse judecăţii în ambele categorii de litigii;

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 20 iunie 2019, reclamanta A. S.R.L. a depus precizare la acţiune prin care a solicitat să se constate ca deţine un drept de proprietate în cotă de 1/1 asupra construcţiilor ce constituie Etajul intermediar (Mezanin), amplasate în interiorul F., situat în Craiova, Cl. Bucureşti, nr. 80, astfel:

a. în suprafaţă de aproximativ 4506 mp, intabulată în Cartea Funciară x Craiova, ca extindere a construcţiei CI, parte din Galeria Comercială, situată pe terenul aparţinând F. S.R.L.;

b. în suprafaţă de aproximativ 1.760 mp, situată pe terenul Galeriei Comerciale, teren aparţinând F. S.R.L.;

c. în suprafaţă de aproximativ 3.923 mp situat pe terenul aparţinând J. S.A., teren intabulat în cartea funciară x Craiova.

A solicitat să se dispună rectificarea cărţii funciare x Craiova, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei F. S.R.L. asupra corpului intitulat "mezanin parţial" şi să se dispună intabularea reclamantei asupra acestuia.

A solicitat să se dispună intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra etajului intermediar (mezanin) în suprafaţă de aproximativ 1.760 mp situat pe terenul Galeriei Comerciale aparţinând F. S.R.L. şi în suprafaţă de aproximativ 3.923 mp situat pe terenul aparţinând J. S.A.

A solicitat să se constate că deţine un drept de proprietate în cotă de 1/1 asupra construcţiilor ce constituie Etajul J. (Birouri J.), în suprafaţă de aproximativ 1605 mp, situat pe terenul deţinut de pârâta J. S.A. şi intabulată în CF x.

A solicitat să se dispună rectificarea cărţii funciare x Craiova, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei J. S.A. asupra corpului intitulat Birouri J. şi să se dispună intabularea reclamantei asupra acestuia.

Prin sentinţa nr. 257/2019 din 5 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis excepţia puterii de lucru judecat şi a respins celelalte excepţii invocate.

A respins acţiunea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva pârâtelor C. S.A. prin administrator judiciar D. şi E., F. S.R.L. şi J. S.A. Bucureşti.

A respins cererea formulată de J. S.A. privind cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 257/2019 din 5 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a declarat apel reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

La data de 09.03.2020 s-a depus apel incident de către apelanta pârâtă C. S.A. prin administratorul judiciar M.. şi E.. şi prin administratorul special N. în cadrul căruia s-a solicitat: admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă; admiterea excepţiei decăderii A. S.R.L. în raport de dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 85/2006 şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind tardiv formulată; admiterea excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată şi a cererii precizate şi, pe cale de consecinţă, anularea acestor cereri; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a A. S.R.L. şi pe cale de consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată şi a cererii modificatoare ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă; admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a cererii de intabulare a dreptului de proprietate şi a cererii de rectificare a cărţii funciare şi, în consecinţă, respingerea cererilor ca inadmisibile; admiterea excepţiei lipsei unei cauze licite şi reale a cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind lipsită de cauză; admiterea excepţiei tardivităţii cererii precizatoare a cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii precizatoare ca tardiv formulată; admiterea excepţiei lipsei de interes şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale active pentru introducerea acţiunii de carte funciară şi, pe cale de consecinţă, respingerea celui de-al doilea capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.

La data de 9 martie 2020, F. S.R.L. (fostă G. S.R.L.) a formulat apel incident împotriva sentinţei formulate de Tribunalul Dolj, solicitând admiterea apelului incident şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii următoarelor excepţii: excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei reclamante în a promova acţiunea ce face obiectul prezentului dosar; excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. şi excepţia inadmisibilităţii unei acţiuni în constatare prin care se tinde la pronunţarea unei hotărâri cu efect constitutiv; excepţia decăderii A. S.R.L. din dreptul de a valorifica orice pretinsă valoare suplimentară în raport de art. 76 din Legea nr. 85/2006; excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind înscrierea în cartea funciară a unui drept de proprietate în beneficiul apelantei reclamante; excepţia inadmisibilităţii acţiunii apelantei reclamante pentru neîndeplinirea condiţiei de a avea un obiect posibil şi determinat.

La data de 9 martie 2020, J. S.A. a formulat apel incident împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 13.11.2018 prin care s-a dispus introducerea în cauză a J. S.A. în temeiul dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ.

În cadrul apelului incident s-au invocat următoarele excepţii: excepţia tardivităţii modificării/precizării de acţiune formulată de reclamanta A. S.R.L. pentru termenul din 02.07.2019; excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind constatarea dreptului de proprietate; excepţia lipsei calităţii procesuale active a A. S.R.L. în formularea acţiunii; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a J. şi excepţia autorităţii de lucru judecat din perspectiva efectului negativ al hotărârilor şi expertizei contabile omologate în procedura insolvenţei privind pe C. S.A..

O altă critică de apel s-a referit la greşita respingere de către instanţa de fond a cererii J. privind acordarea cheltuielilor de judecată, iar în acest sens a invocat faptul că au fost depuse la dosarul cauzei 6 facturi proforma în cuprinsul cărora au fost evidenţiate serviciile juridice prestate şi au fost achitate conform extraselor de cont depuse la dosar.

La data de 09.03.2020 au formulat întâmpinări la cererea de apel formulată de reclamanta A. S.R.L., intimatele pârâte C. S.A. prin administratorul judiciar M.. şi E.. şi prin administratorul special N., F. S.R.L. şi J. S.A..

În cadrul întâmpinării formulate de C. S.A. s-a invocat, în principal, admiterea excepţiei netimbrării cererii de apel şi anularea apelului ca netimbrat, iar, în subsidiar, respingerea apelului ca nefondat.

În cadrul întâmpinărilor formulate s-a invocat de către intimatele pârâte faptul că prima instanţă a admis în mod corect excepţia puterii de lucru judecat, prin raportare la hotărârile judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Brăila şi de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2013, nefiind necesară existenţa identităţii de obiect şi cauză, ci doar dezlegarea aceleiaşi chestiuni litigioase. În acest sens s-a arătat că, prin sentinţa nr. 179 din 08.04.2015 pronunţată de Tribunalul Brăila, rămasă definitivă ca urmare a respingerii apelului formulat de A. S.R.L. prin decizia nr. 335 din 25.11.2015 pronunţată de către Curtea de Apel Galaţi, s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că C. S.A. a achitat în integralitate contravaloarea tuturor lucrărilor de construcţii ce au fost realizate de către A. S.R.L. la F., inclusiv cele privind mezaninul, în conformitate cu contractul pentru lucrări construcţii nr. x din 07.01.2011, modificat prin actele adiţionale.

De asemenea, în cadrul întâmpinării formulate de către J. S.A. s-a invocat excepţia tardivităţii apelului exercitat de apelanta reclamantă A. S.R.L.

Totodată, s-au invocat şi critici referitoare la inadmisibilitatea schimbării cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel, cât şi încălcarea principiului noncontradicţiei şi al exercitării cu bună-credinţă a drepturilor substanţiale şi procesuale, respectiv abuzul de drept şi frauda la lege.

La termenul din 04.06.2020, Curtea a respins ca nefondată excepţia de netimbrare a apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., apreciind că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 (art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), apelanta reclamantă fiind scutită de la plata taxei de timbru aferentă apelului declarat în cauză.

Prin decizia nr. 339/2020 din 16 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. şi apelurile incidente declarate de pârâta C. S.A. prin administratorul judiciar M.. şi E.. şi prin administratorul special N., F. S.R.L. şi J. S.A. împotriva sentinţei nr. 257/2019 din 05 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a Civilă.

Prin decizia nr. 8/2020 din 19 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins cererea de completare dispozitiv formulată de petenta J. S.A.

Împotriva deciziei instanţei de apel nr. 339/2020 din 16 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, au formulat recursuri principale: reclamanta A. S.R.L., pârâta J. S.A. şi recursuri incidente pârâtele F. S.R.L., C. S.A. şi J. S.A.

De asemenea, pârâta J. S.A. a formulat recurs şi împotriva deciziei nr. 8/2020 din 19 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei nr. 339/16.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova şi a sentinţei nr. 257/05.11.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj, fiind întrunite condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată primei instanţe, întrucât, în opinia recurentei, ambele instanţe au soluţionat în mod greşit cauza pe cale de excepţie (excepţia puterii lucrului judecat), fapt care a determinat lăsarea nesoluţionată a fondului cauzei.

Recurenta apreciază că soluţia instanţelor de fond este profund greşită, pentru următoarele considerente:

Puterea "lucrului judecat" în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Brăila nu era susceptibilă să producă efectul negativ, extinctiv al acţiunii de faţă şi nici să împiedice soluţionarea fondului cauzei, ci trebuia să fie apreciată ca o chestiune deja judecată care se impune cu obligativitate şi de care urmează să se ţine seamă la judecarea fondului cauzei.

Detaliind, recurenta-reclamantă susţine că greşeala instanţei este aceea că, deşi motivarea priveşte "puterea lucrului judecat", în mod paradoxal, soluţia instanţei de apel este circumscrisă "autorităţii de lucru judecat", în sensul că acţiunea este respinsă pe această excepţie procesuală.

Mai arată că, în accepţiunea sa, reţinerea incidenţei art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ar fi presupus soluţionarea fondului cauzei, administrarea probelor pertinente, concludente şi utile, urmând ca, ulterior, dacă era cazul, interpretarea probatoriului să se realizeze într-o manieră consecventă efectului puterii de lucru judecat conferit de sentinţa Tribunalului Brăila nr. 179/2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013.

În continuare, recurenta subliniază că puterea lucrului judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.) permite părţii interesate să se prevaleze de modul în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi şi de a-1 opune în litigiul ulterior pentru a se respecta consecvenţa în judecată, însă nu are aptitudinea de a stinge acest litigiu ulterior, atunci când nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Cu alte cuvinte, recurenta susţine că acţiunea pe care a introdus-o are un obiect şi o cauză distincte de obiectul şi cauza contestaţiei la tabel care a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Brăila, motiv pentru care, în opinia sa, acţiunea din prezenta cauză trebuia să beneficieze de o judecată de fond.

În acest sens, recurenta arată că acţiunea sa a vizat constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrărilor de construcţie a mezaninului F., lucrări de construcţie care reprezentau lucrări suplimentare celor cuprinse iniţial în contractul de execuţie de lucrări nr. x/07.01.2011 şi care, prin Actul adiţional încheiat în data de 18.04.2011, au fost estimate a fi construite pe o suprafaţă de 500 mp, fiind stabilită o valoare estimata de execuţie de 1.000.000 euro+tva, adică un preţ unitar de 2000 euro/mp.

Recurenta afirmă că, în realitate, la solicitarea beneficiarului C., a executat construcţia mezaninului în suprafaţă de aproape 11.000 mp, iar după finalizarea lucrărilor de construcţie, pârâta C. a refuzat în mod abuziv să confirme situaţiile de lucrări şi să recepţioneze lucrarea.

Mai arată că, din pricina conduitei abuzive a beneficiarului C., nu a putut dovedi, cu situaţii de lucrări acceptate, cu facturi şi alte înscrisuri, această lucrare suplimentară executată în beneficiul pârâtei şi evaluată la aproximativ 22.000.000 euro. Aşadar, susţine că, neavând confirmarea situaţiilor de lucrări pentru mezanin, beneficiarul C. i-a obstrucţionat mecanismul contractual pentru emiterea facturii corespunzătoare acestei părţi din lucrare.

În acest context, arată că, neexistând facturi corespunzător acestei părţi din lucrare, expertiza contabilă administrată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Brăila a concluzionat în sensul că nu există documente care să ateste executarea lucrărilor suplimentare de către recurenta-reclamantă.

Mai arată că judecătorul sindic a preluat ca atare această concluzie şi a conchis în sensul că nu ar exista o creanţă certă, lichidă şi exigibilă cu care societatea recurentă să fie înscrisă în tabelul creanţelor.

În continuare, recurenta arată că această concluzie era aparent suficientă în cadrul procesual al contestaţiei la tabelul preliminar al creanţelor, însă, în prezentul cadru procesual, este insuficientă şi ineficace.

În acest sens, arată că a menţionat atât în faţa instanţei de fond, cât şi a celei de apel faptul că experţii contabili au concluzionat în sensul că "constatarea realizării în fapt a lucrărilor la care se face referire în cererea de creanţă pentru suma de 12.600.686,56 euro este de competenţa expertizei tehnice". Cu toate că a solicitat expertiză tehnică, judecătorul sindic a respins această cerere.

Se mai arată că, potrivit art. 6.7 din contractul de execuţie de lucrări nr. x/07.01.2011, dreptul de proprietate asupra instalaţiilor şi materialelor se transferau asupra beneficiarului pe măsura achitării preţului, proporţional cu partea de preţ achitată.

Nefiind achitate aceste lucrări, recurenta susţine că ele au rămas în proprietatea sa, acesta constituind totodată şi fundamentul acţiunii sale.

În acest sens, arată că o veritabilă judecată pe fond a acţiunii în constatarea dreptului său de proprietate presupunea administrarea unui probatoriu complex, în care proba esenţială este expertiza în construcţii care să confirme lucrarea executată (mezaninul) şi, coroborată cu celelalte probe, să dovedească dreptul său legitim decurgând din executarea lucrării.

Totodată, susţine că, doar după administrarea acestui probatoriu, instanţa ar fi putut să dea curs, dacă ar fi apreciat că mai este oportun, şi efectului pozitiv al lucrului judecat din dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Brăila.

Prin urmare, recurenta susţine că doar dacă ar fi procedat în această manieră instanţa ar fi putut aprecia în mod corect dacă nu cumva există doar o aparentă putere de lucru judecat, întrucât, în dosarul de faţă, chestiunea esenţială în discuţie nu a constituit în realitate obiectul dezlegărilor instanţei în primul litigiu.

Or, în condiţiile în care nu a avut loc o judecată pe fond, care să presupună cu necesitate administrarea unei expertize în construcţii, instanţa a fost lipsită de informaţiile şi mijloacele necesare pentru a compara chestiunile litigioase din cele două dosare.

În continuare, recurenta subliniază că, abia după constatarea corectei stări de fapt, instanţa va putea aprecia dacă există sau nu legătura necesară între cererile din cele două dosare.

În cele ce urmează, recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de uşurinţa cu care instanţa a statuat cu privire la faptul că nu se poate reţine vreun drept de proprietate în beneficiul recurentei-reclamante, pe motiv că, în procedura insolvenţei, s-ar fi constatat că nu există facturi aferente acestei părţi din lucrare, că nu există creanţă, iar această concluzie s-ar impune cu putere de lucru judecat în cauza pendinte.

Arată că, procedând în această manieră, instanţa a obstrucţionat aflarea adevărului şi a împiedicat cercetarea fondului cauzei, care ar fi permis lămurirea oricărui dubiu şi ar fi relevat fără nicio îndoială faptul că lucrarea mezanin a fost executată, doar că nu a putut fi evidenţiată în facturi, explicându-se, astfel, imposibilitatea constatării unui drept de creanţă corespunzător.

Recurenta subliniază că inexistenţa facturii şi imposibilitatea constatării dreptului de creanţă nu poate echivala cu neexecutarea lucrării. În acest sens, arată că pârâta C. a înstrăinat întreg mezaninul prin contractul de transfer active, unde la pagina 10 a acestuia este prevăzut obiectul acestui transfer: lucrări de construcţii ale Galeriei Comerciale Mezanin şi anume mezaninul având o suprafaţă de aproximativ 6.066 mp " - diferenţa până la suprafaţa de 11.000 fiind compusă din 3.720 mp cu titlu de superficie situat deasupra J. şi 683 mp tot al J.".

În continuare, recurenta subliniază că scopul acţiunii de faţă este tocmai acela de a proba faptul că lucrarea mezanin a fost executată, nemaifiind relevantă concluzia că, la nivelul anului 2015, nu a fost posibilă stabilirea dreptului său de creanţă în lipsa unor facturi. Mai arată că, respingând acţiunea în temeiul excepţiei, instanţa nu a permis ca aceste lucruri să fie verificate, or, lipsa unei facturi nu e de natură să infirme realitatea executării unei lucrări de construcţie.

Mai arată că, în lipsa unei expertize tehnice în construcţii, verificarea formală care se realizează în procedura insolvenţei nu e de natură să confirme neexecutarea lucrării de construcţie şi privarea recurentei de drepturile care decurg din calitatea sa de constructor, conform legii şi a convenţiei părţilor.

În încheiere, recurenta concluzionează în sensul că valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat s-a realizat într-o manieră nelegală şi simplistă, cu încălcarea normelor de drept material şi procesual de care ar fi trebuit să beneficieze pentru o judecată pe fond, care, în opinia sa, a conturat o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Dolj, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ.

În drept, recurenta nu a invocat niciunul din motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

La 26 februarie 2021, intimata-pârâtă F. S.R.L. a formulat, în termen legal, întâmpinare la recursul recurentei-reclamante A. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, anularea recursului şi, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Totodată, intimata-pârâtă F. S.R.L. a formulat şi recurs incident împotriva deciziei nr. 339/16.07.2020.

La 19 martie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata F. S.R.L.

La 26 februarie 2021, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare faţă de recursul promovat de reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei netimbrării cererii de recurs, iar, pe cale de consecinţă, anularea recursului ca netimbrat; într-un prim subsidiar, admiterea excepţiei nulităţii cererii de recurs şi anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în al doilea subsidiar, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de recurs formulate împotriva sentinţei primei instanţe (nr. 257/2019 pronunţate în data de 05.11.2019 de Tribunalul Dolj), cu consecinţa respingerii recursului formulat împotriva sentinţei, ca inadmisibil; în al patrulea subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat şi recurs incident împotriva deciziei nr. 339/16.07.2020.

La 26 februarie 2021, pârâta J. S.A. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea căii de atac în baza excepţiei nulităţii căii de atac ca urmare a: tardivităţii declarării căii de atac, dar şi pentru neindicarea unor motive formale de casare şi inexistenţa unor critici încadrabile în motivele de casare; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de recurs; cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, intimata-pârâtă J. S.A. a formulat şi recurs incident împotriva deciziei nr. 339/16.07.2020.

La 22 martie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata J., prin care a răspuns punctual apărărilor/susţinerilor formulate de aceasta.

La 22 martie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns faţă de excepţia nulităţii recursului promovat, excepţie invocată de J. şi C..

Împotriva aceleiaşi decizii, J. S.A. a formulat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, schimbarea în parte a sentinţei apelate (nr. 257/5.11.2019 a Tribunalului Dolj), în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii J. de obligare a A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu acest dosar, arătând că nu contestă argumentaţia adusă de Curtea de Apel Craiova în legătură cu fondul cauzei. Totodată, solicită şi în această fază procesuală obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

După expunerea situaţiei de fapt şi a cadrului procesual, în motivare, recurenta J. formulează critici împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel cu privire la apelul incident declarat de J..

Detaliind, recurenta susţine că:

Instanţa de apel nu a analizat criticile aduse de J. hotărârii de primă instanţă prin care a fost respinsă cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată. Soluţia dispusă cu privire la apelul incident declarat de J. nu cuprinde motivele pe care întemeiază şi a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 5 C. proc. civ.).

În acest sens, arată că, prin apelul incident declarat cu privire la soluţia Tribunalului Dolj de respingere a cererii J. de acordare a cheltuielilor de judecată, a invocat mai multe critici cu privire la hotărârea primei instanţe.

În concret, arată că a solicitat instanţei de apel să constate că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă în mod eronat de către prima instanţă ca fiind nedovedită, cu toate că, la dosar, erau depuse toate înscrisurile din care rezulta atât faptul că sumele solicitate au fost facturate pentru prezentul litigiu, cât şi dovada achitării lor de către J..

În acest sens, arată că a invocat faptul că J. are încheiat cu societatea de avocaţi O. (denumită în continuare PNSA) un contract de asistenţă juridică, în temeiul căruia primeşte servicii juridice în schimbul plăţii unui onorariu lunar. Prin urmare, lunar este emisă o factură către J. pentru toate serviciile prestate de societatea de avocatură pentru J. în luna respectivă.

Mai arată că, la dosarul cauzei, au fost depuse 6 facturi proforma care includ, printre alte activităţi prestate de PNSA, şi pe cele desfăşurate în legătură cu dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Dolj şi că, în cuprinsul fiecăreia dintre facturile depuse, sunt evidenţiate serviciile juridice prestate de PNSA către J. pentru o anumită lună, stabilindu-se o sumă totală de plată cu TVA inclus, facturile fiind achitate de J. conform extraselor de cont depuse la dosar.

A mai arătat că, pentru fiecare dintre litigiile în legătură cu care PNSA a asigurat asistenţa juridică pentru J., se emite câte o factură fiscală separată, în raport de timpul prestat de avocaţi în luna respectivă pentru acel litigiu şi care este detaliat conform fişei de timp care însoţeşte factura proforma emisă iniţial pentru toată luna şi toate activităţile.

Cu toate acestea, recurenta susţine că instanţa a respins apelul incident, fără a analiza criticile aduse de J. hotărârii Tribunalului Dolj, limitându-se să preia întocmai motivarea instanţei de fond, ceea ce, în opinia sa, reprezintă o nemotivare a soluţiei dispuse în apel, întrucât instanţa de apel nu a realizat un adevărat control judiciar al hotărârii apelate.

Reproducând un fragment din considerente, apreciat ca fiind relevant, recurenta afirmă că această preluare întocmai a susţinerilor instanţei de fond, fără a fi analizate şi înlăturate prin considerente criticile formulate de J. cu privire la soluţia Tribunalului Dolj reprezintă o nemotivare a soluţiei dispuse şi, în acelaşi timp, o încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că acesta poate fi invocat pentru orice neregularităţi procedurale săvârşite de instanţă, altele decât cele care sunt menţionate la pct. 1-4 ale art. 488 alin. (1) din Cod, dar şi pentru nesocotirea unor principii de drept (precum principiul contradictorialităţii, al dreptului la apărare, al rolului activ, principiul disponibilităţii, principiul publicităţii sau principiul oralităţii dezbaterilor), altele decât cele care sunt sancţionate prin celelalte motive de recurs.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 13 alin. (3) C. proc. civ. ("dreptul la apărare"), art. 22 alin. (2) şi alin. (6) din Cod ("rolul judecătorului în aflarea adevărului"), art. 425 alin. (1) lit. (b) din Cod şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, solicită să se constate că instanţa de apel nu a respectat exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu a prezentat motivele pentru care a respins criticile aduse de J. prin motivele de apel hotărârii de primă instanţă, astfel că, în accepţiunea sa, soluţia dispusă de Curtea de Apel Craiova este nemotivată.

Printr-o altă critică, recurenta J. susţine că:

Instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

Detaliind, recurenta solicită ca, în ipoteza în care instanţa de recurs va respinge criticile cu privire la lipsa motivării soluţiei dispuse de Curtea de Apel Craiova cu privire la apelul incident declarat de J., să se constate că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute în Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat.

În concret, arată că, astfel cum rezultă din facturile depuse în susţinerea cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, J. a convenit cu societatea de avocatură O., în schimbul serviciilor avocaţiale ce urmau a fi prestate, plata de onorarii orare. Astfel, arată că onorariul orar de 180 de euro/oră reprezintă rezultatul negocierilor dintre cele două părţi ale contractului şi a fost stabilit având în vedere criteriile prevăzute de art. 127 din Statutul profesiei de avocat.

Recurenta susţine că achitarea cheltuielilor constând în onorariul avocaţial sunt în sarcina părţii aflate în culpă procesuală, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 367 din 20.03.2008.

Conchide prin a arăta că soluţia dispusă de instanţa de apel este nelegală, întrucât, din documentele justificative depuse în susţinerea cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, rezulta în mod clar faptul că onorariile avocaţiale erau stabilite în conformitate cu prevederile legale mai sus invocate, iar în fişele de timp ataşate facturilor erau evidenţiate activităţile desfăşurate de reprezentanţii convenţionali ai recurentei, în legătură cu dosarul x/2016 al Tribunalului Dolj.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 8/2020 din 19 noiembrie 2020, prin care Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de J. S.A. de completare a dispozitivului deciziei nr. 339/16.07.2020, a formulat recurs J. S.A., solicitând casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de completare a dispozitivului deciziei nr. 339 din 16.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2020, în sensul de obligare a societăţii A. la plata către recurenta J. a cheltuielilor de judecată în sumă de 42,482.95 de RON, solicitate de J. în apel în dosarul nr. x/2020 la termenul de dezbateri din 2.07.2020, iar, în subsidiar, compensarea cheltuielilor de judecată suportate de J. şi A..

După expunerea cadrului procesual, în motivare, recurenta J. formulează critici împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel faţă de cererea de completare a dispozitivului.

Detaliind, recurenta susţine că:

Instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 444 C. proc. civ. prin pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de completare a dispozitivului (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.)

Detaliind, recurenta arată că, în şedinţa de judecată din data de 2.07.2020, părţile au formulat concluzii cu privire la apelul principal şi apelurile incidente declarate, iar instanţa a amânat pronunţarea în cauză pentru data de 16.07.2020, în scopul de a da părţilor posibilitatea de a depune concluzii scrise.

Se mai arată că, în cadrul aceleiaşi şedinţe de judecată, reprezentantul convenţional al J. a solicitat instanţei să oblige apelanta A. la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat şi costuri ocazionate de soluţionarea prezentului dosar, solicitare menţionată şi prin încheierea de şedinţă din 2.07.2020, la ultimul paragraf al încheierii.

Cât priveşte documentele justificative ale cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta susţine că acestea au fost depuse la termenul din data de 4.06.2020, la acel termen fiind înaintate instanţei şi înscrisurile explicative depuse în susţinerea apelului incident, cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei în primă instanţă, în faţa Tribunalului Dolj.

Însă, cu toate că J. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, fapt care a fost consemnat şi prin încheierea de şedinţă de la termenul din 2.07.2020, fila x, şi reiterat prin concluziile scrise depuse pentru termenul de pronunţare din 16.07.2020, iar apelul A. a fost respins ca nefondat, recurenta susţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestei cereri accesorii.

Mai arată că, deşi instanţa de apel nu a analizat şi nu a dispus nici prin considerentele şi nici prin dispozitivul deciziei nr. 339 din 16.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, cu privire la capătul de cerere accesoriu privind acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 42,482.95 de RON, solicitate de J. la termenul de dezbateri din 2.07.2020, instanţa de apel care a soluţionat cererea de completare, în mod greşit şi prin încălcarea prevederilor art. 444 C. proc. civ., a dispus respingerea acesteia.

Prin urmare, recurenta consideră că soluţia care trebuia dispusă de instanţa de apel era aceea de admitere a cererii de completare, indiferent care ar fi fost ulterior soluţia dispusă cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea căii de atac a apelului.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că:

Instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., apreciind că, în speţă, cheltuielile de judecată nu sunt datorate de către A. întrucât J. a formulat apel incident şi acesta a fost de asemenea respins. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură (motive de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.)

Detaliind, recurenta arată că, în speţă, A. a fost partea care a iniţiat atât acţiunea, cât şi apelul principal, acestea fiind respinse, iar, fără demararea acţiunii de către A., recurenta nu ar fi plătit nicio sumă de bani cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de acest proces.

Prin urmare, recurenta susţine că, independent de faptul că apelul incident formulat de J. a fost respins, partea care a pierdut procesul a fost A., întrucât, prin respingerea apelului principal, a fost menţinută soluţia primei instanţe prin care s-a respins acţiunea iniţiată de A..

Aşadar, în opinia recurentei, partea care a pierdut procesul până în această etapă procesuală a recursului este A., iar aceasta datorează J. cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea dosarului nr. x/2020

Totodată, apreciază că, în cauză, au fost îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale a A. pentru prejudiciul provocat autoarei recursului.

Totodată, recurenta apreciază că posibilitatea instanţei de a acorda cheltuielile de judecată, stabilită prin art. 451 - 453 C. proc. civ., este instituită prin norme de drept substanţial, întrucât pot avea ca efect direct exonerarea reclamantei de la suportarea prejudiciului cauzat părţilor adverse prin formularea acţiunii sau limitarea acestui prejudiciu, astfel încât, în opinia recurentei, devine incident art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, recurenta menţionează că obligarea părţii care a pierdut procesul la suportarea cheltuielilor de judecată se circumscrie unui principiu clasic al dreptului civil, acela al acoperirii prejudiciului în întregime de către persoana care l-a provocat, fiind deci vorba despre antamarea răspunderii civile delictuale.

În subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs va considera că dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ. nu sunt norme de drept material, ci norme de drept procesual, recurenta solicită admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta apreciază că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu a prezentat în mod concret motivele pentru care a respins cererea de completare, astfel că, în opinia recurentei, soluţia dispusă de Curtea de Apel Craiova este atât nelegată, cât şi nemotivată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

La 22 februarie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de J. S.A. ca neîntemeiat.

La 24 martie 2021, recurenta-intimată-pârâtă J. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. cu privire la recursul declarat de J. împotriva deciziei civile nr. 339/16.07.2020 şi deciziei nr. 8/19.11.2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2002, solicitând respingerea apărărilor A. şi admiterea recursului formulat de J. astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere recursul principal formulat de recurenta reclamantă A. S.R.L. şi pentru a păstra posibilitatea analizării apărărilor formulate, inclusiv a excepţiilor invocate ce au fost respinse de prima instanţă şi de instanţa de apel, în eventualitatea casării vreuneia dintre hotărârile pronunţate în fazele anterioare ale procesului, intimata F. S.R.L. a formulat recurs incident prin care solicită casarea deciziei nr. 339/16.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, inclusiv în privinţa excepţiilor invocate de către F. S.R.L.

În subsidiar, în situaţia în care, în pofida apărărilor formulate de F. S.R.L. prin întâmpinarea la recursul principal formulat de către A. S.R.L. (prin care a arătat că instanţele de fond au intrat în judecata fondului) s-ar reţine îndeplinirea condiţiilor art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., precizează că solicitarea formulată prin prezentul recurs incident este aceea de casare şi a sentinţei nr. 257/05.11.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în mod corespunzător primei instanţe, inclusiv în privinţa excepţiilor invocate în cauză de către F. S.R.L.

În motivare, apreciază că sunt întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. în privinţa soluţiilor de respingere a excepţiilor pe care le-a formulat.

Astfel, recurenta susţine că:

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a A. S.R.L. a fost respinsă cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, autoarea recursului incident susţine că, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a A. S.R.L. în a promova acţiunea în constatarea unui drept de proprietate, cu motivarea că existenţa sau inexistenţa drepturilor este o chestiune de fond ce urmează a fi soluţionată odată cu fondul în baza probelor administrate.

Recurenta apreciază că o astfel de soluţie a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură privind condiţiile de exercitare a acţiunii civile, având în vedere că a invocat această excepţie raportat la neîndeplinirea de către reclamantă a unor condiţii specifice, indispensabile pentru promovarea acţiunii în constatare, respectiv acelea de a avea posesia bunului şi de a deţine un titlu de proprietate asupra bunului.

Întrucât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active raportat la obiectul cererii, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile indispensabile, specifice pentru formularea unei astfel de acţiuni de către A. S.R.L., recurenta apreciază că excepţia ar fi trebuit soluţionată în prealabil, prin verificarea îndeplinirii acestor condiţii, respectiv existenţa titlului şi deţinerea posesiei, iar nu în raport de aprecieri cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului.

Pentru aceste motive, susţine că excepţia lipsei calităţii procesuale active a A. S.R.L. a fost soluţionată, între altele, cu încălcarea art. 32 şi art. 36 C. proc. civ., fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din Cod.

Totodată, apreciază că soluţia de respingere a acestei excepţii s-a dat şi cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, arată că o acţiune în constatare poate fi utilizată de proprietarul unui imobil numai în ipoteza în care dreptul de proprietate asupra bunului ce se află în posesia sa îi este contestat, motiv pentru care, în opinia sa, este incident şi motivul de casare prevăzut prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în cauză nefiind întrunită una dintre condiţiile de fond pentru justificarea de către recurenta-reclamantă a calităţii sale procesuale active în raport de acţiunea pe care a formulat-o.

Printr-o altă critică, autoarea recursului incident susţine că:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare a fost respinsă cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenta arată că, în mod greşit, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au respins această excepţie, apreciind că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta urmăreşte constituirea unui titlu de proprietate, atât timp cât aceasta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în constatare.

Totodată, arată că, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 35 C. proc. civ., acţiunea în constatare are caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare, motiv pentru care cererea în constatare ce face obiectul prezentului dosar este inadmisibilă.

Făcând trimitere la cele afirmate şi în faţa instanţelor de fond, recurenta reiterează faptul că susţinerile recurentei reclamante privind obiectul cererii sale sunt contradictorii. Astfel, se arată că, pe de o parte, recurenta reclamantă solicită "constatarea dreptului său de proprietate" ceea ce presupune, prin ipoteză, preexistenţa unui titlu/drept de proprietate ce se cere a fi doar "constatat" prin hotărâre judecătorească, iar, pe de altă parte, afirmă că, de fapt, nu ar avea "la îndemână, la acest moment, acţiunea în revendicare (care în opinia pârâtei ar fi reprezentat acţiunea în realizare) căci ceea ce tinde a obţine prin hotărârea judecătorească care se va pronunţa în cauză este tocmai un titlu de proprietate" întrucât s-ar afla "în imposibilitatea de a exhiba titlul de proprietate...".

Având în vedere susţinerile reclamantei, autoarea recursului incident trage concluzia că, în realitate, ceea ce urmăreşte recurenta reclamantă ar fi nu doar o constatare a unui titlu preexistent, ci pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu efect constitutiv de proprietate, însă, raportat la faptul că, în speţă, părţile nu se află într-o situaţie în care hotărârea judecătorească să poată fi izvor/mod de constituire a dreptului de proprietate, afirmă că a solicitat admiterea excepţiei şi respingerea cererii ca inadmisibilă.

După cum susţine că a arătat, pronunţarea unei hotărâri cu efect constitutiv ar putea fi incidentă în situaţia specifică a încheierii contractului prin suplinirea voinţei uneia dintre părţile contractante de către instanţa de judecată, ceea ce, în speţă, nu este cazul.

Faţă de aceste motive, apreciază că excepţia a fost respinsă cu încălcarea prevederilor art. 35 C. proc. civ.

Totodată, apreciază că soluţia instanţei de apel, prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii pe motiv că, prin acţiunea sa, recurenta reclamantă urmăreşte "constituirea unui titlu de proprietate", ignoră neîntrunirea, în speţă, a condiţiilor pentru admisibilitatea unei astfel de acţiuni. Astfel, făcând referire la literatura de specialitate, recurenta susţine că acţiunile în constituire de drepturi sunt acele cereri prin care se urmăreşte schimbarea sau desfiinţarea unui raport juridic ce exista la data introducerii cererii şi crearea unui nou raport juridic, or, câtă vreme, în speţă, părţile nu se află într-o asemenea situaţie, consideră că se impunea respingerea acţiunii recurentei-reclamante ca inadmisibilă.

Printr-o altă critică, autoarea recursului incident susţine că:

Excepţia decăderii recurentei reclamante din dreptul de a invoca/valorifica orice pretinsă valoare suplimentară în raport de dispoziţiile art. 76 din Legea insolvenţei nr. 85/2006 a fost respinsă cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Detaliind, recurenta susţine că, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, au respins excepţia decăderii recurentei reclamante din dreptul de a invoca/valorifica orice pretinsă valoare suplimentară în raport de dispoziţiile art. 76 din Legea insolvenţei nr. 85/2006, motivând că o astfel de excepţie nu are legătură cu cauza în condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată nu îl constituie o creanţă, ci o acţiune în constatare pentru stabilirea unui drept de proprietate.

Recurenta apreciază că, în mod greşit, instanţele fondului au respins excepţia decăderii motivând că aceasta nu are legătură cu cauza.

În acest sens, arată că, deşi obiectul prezentului dosar nu îl constituie plata acestei creanţe, teza recurentei este aceea că tocmai pentru că ar deţine această creanţă neachitată împotriva C., transferul proprietăţii asupra materialelor şi instalaţiilor nu ar fi operat conform art. 6.7 din contractul de construcţie. Se mai arată că, din momentul deschiderii procedurii insolvenţei împotriva C., doar judecătorul sindic poate tranşa această chestiune în cadrul procedurii insolvenţei, ceea ce, în fapt, a şi făcut-o, prin stabilirea cu putere de lucru judecat a inexistenţei unei creanţe a A. S.R.L. faţă de C..

Recurenta mai arată că, potrivit art. 76 din Legea insolvenţei nr. 85/2006, aplicabilă în speţă, nicio persoană care pretinde că ar deţine o creanţă anterioară deschiderii procedurii nu îşi poate valorifica pretenţiile decât prin depunerea declaraţiei de creanţă în termenul stabilit în acest scop de către judecătorul sindic, sub sancţiunea decăderii.

Prin urmare, autoarea recursului incident susţine că, în cadrul acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, recurenta reclamantă A. S.R.L., pe lângă faptul că nu poate reitera creanţa respinsă de la masa credală a intimatei pârâte C., nu poate invoca niciun pretins drept de creanţă suplimentar împotriva pârâtei C. pentru a-şi fundamenta acţiunea în constatare, întrucât, unei astfel de conduite i se opun prevederile imperative ale legii insolvenţei.

În acest context şi în considerarea dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 85/206, susţine că recurenta-reclamantă este decăzută din dreptul de a se mai prevala de vreo creanţă în orice fel, inclusiv în acest litigiu.

Faţă de aceste motive, autoarea recursului incident apreciază că excepţia invocată a fost soluţionată cu încălcarea prevederilor art. 185 C. proc. civ. şi a art. 76 din Legea nr. 85/2006, în opinia sa, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, autoarea recursului incident susţine că:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii A. S.R.L. pentru neîndeplinirea condiţiei de a avea un obiect posibil şi determinat a fost respinsă cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Detaliind, autoarea recursului incident arată că această excepţie a fost respinsă în considerarea obiectului dedus judecăţii, respectiv constatarea dreptului de proprietate asupra etajului intermediar în suprafaţă de 11.000 mp.

Aşa cum susţine că a arătat, recurenta reclamantă a solicitat să i se constate un drept de proprietate cu privire la etajul intermediar, susţinând că, potrivit Contractului de construire încheiat cu pârâta C., ar fi amplasat/utilizat anumite instalaţii şi materiale în cadrul F..

În acest sens, autoarea recursului incident subliniază că însăşi recurenta reclamantă recunoaşte că nu a realizat în integralitate lucrările de construire a mezaninului. În fapt, se arată că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, a părăsit şantierul şi nu a finalizat lucrările de construire, dovadă în acest sens stând şi faptul că nu ea este cea care a efectuat recepţia la finalizarea acestora. Mai mult, se arată că, deşi recunoaşte că a realizat doar în parte anumite lucrări la mezanin, recurenta-reclamantă pretinde că este proprietarul exclusiv al întregului mezanin.

Faţă de aceste împrejurări, autoarea recursului incident susţine că eventualele instalaţii şi materiale pe care recurenta-reclamantă pretinde că le-ar fi amplasat/utilizat (dincolo de faptul că au fost achitate în mod integral de C., aşa cum s-a stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă), nu constituie bunuri identificabile sau individualizate în mod distinct în cadrul construcţiei în cauză, nu pot echivala cu un bun imobil de sine stătător, ci şi-au pierdut individualitatea prin înglobarea într-o construcţie preexistentă şi care, ulterior, a făcut obiectul unor alte lucrări suplimentare de construire şi modificare în vederea finalizării acestora.

În consecinţă, autoarea recursului incident consideră că excepţia a fost respinsă cu nerespectarea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile în ceea ce priveşte obiectul acesteia, cu încălcarea prevederilor art. 32 C. proc. civ.

În încheiere, pentru toate motivele arătate, solicită admiterea recursului incident astfel cum acesta a fost formulat, cu obligarea recurentei A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 339/2020 pronunţate în data de 16.07.2020 de Curtea de Apel Craiova, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat recurs incident, solicitând casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte greşita soluţie de respingere a excepţiilor invocate de C., J. S.A. şi F. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Craiova, pentru a dispune admiterea excepţiilor invocate.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 257/05.11.2019 a Tribunalului Dolj din dosarul nr. x/2016, în ceea ce priveşte greşita soluţie de respingere a excepţiilor invocate de C., J. S.A. şi F. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare către Tribunalul Dolj, pentru a dispune admiterea excepţiilor invocate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. susţine că:

1. Încălcarea şi aplicarea greşită a legii în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare a A. S.R.L. conform art. 35 C. proc. civ., raportat la existenţa unei căi procesuale pentru realizarea dreptului.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, autoarea recursului incident susţine că, instanţa de apel a reţinut, în mod neîntemeiat, că aceasta ar fi nefondată, întrucât A. S.R.L. ar urmări constituirea unui drept de proprietate.

Reproducând considerentul instanţei de apel prin care a fost respinsă excepţia mai sus arătată, recurenta arată că, în contradicţie cu cele reţinute prin decizie, acţiunea introductivă are ca obiect constatarea (iar nu constituirea, cum în mod eronat s-a statuat de către instanţa de apel) existenţei unui drept de proprietate, A. S.R.L. solicitând, în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al cererilor precizatoare, să i se recunoască dreptul de proprietate (despre care afirmă că deja există) asupra lucrărilor pe care pretinde că le-ar fi efectuat fără a primi o contra prestaţie din partea C.. În mod similar, arată că A. S.R.L. pretinde şi prin cererea completatoare că ar fi proprietarul imobilului ce formează obiectul litigiului.

În raport de maniera în care a fost formulată cererea de chemare în judecată, recurenta susţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., din ultima teză a art. 35 rezultând că acţiunea în constatare are caracter subsidiar, legiuitorul dând preferinţă realizării dreptului, pentru a înlătura definitiv neînţelegerile cu privire la dreptul respectiv şi, numai în măsura în care acest lucru nu este posibil, permite introducerea unei cereri în constatare.

Aşa cum susţine că a arătat, obiectul prezentei cauze este o acţiune în constatare, ce poate fi utilizată doar de către proprietarul unui imobil şi exclusiv în ipoteza în care bunul se află în posesia sa, iar dreptul de proprietate asupra bunului îi este contestat, or, contrar susţinerilor A. S.R.L., aceasta urmăreşte constatarea unui drept de proprietate asupra unui imobil ce nu se află în posesia sa, având, astfel, deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului, respectiv acţiunea în revendicare.

În atare condiţii, autoarea recursului incident apreciază că excepţia inadmisibilităţii ar fi trebuit admisă.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta consideră că, prin decizia recurată, instanţa a pronunţat o hotărâre cu:

2. Încălcarea şi aplicarea greşită a legii în soluţionarea excepţiei decăderii A. S.R.L. din dreptul de a valorifica orice pretinsă valoare suplimentară, în raport de art. 76 din Legea nr. 85/2006.

Detaliind, arată că instanţa de apel a respins excepţia decăderii A. S.R.L. din dreptul de a-şi valorifica pretenţiile împotriva C., apreciind că dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 85/2006 nu au legătură cu cauza, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. nu îl constituie o pretenţie.

Cu toate acestea, recurenta învederează că dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 85/2006 împiedică un creditor să îşi valorifice drepturile împotriva debitoarei aflate în insolvenţă în afara procedurii insolvenţei, întrucât respectivele dispoziţii au în vedere toate drepturile de creanţă pe care creditorii doresc să le valorifice împotriva societăţii aflate în insolvenţă, şi nu doar drepturile de creanţă având ca obiect plata unei sume de bani.

Aşadar, având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, A. S.R.L. a solicitat constatarea unu pretins drept de proprietate asupra imobilului în litigiu şi obligarea C. la respectarea obligaţiei de a nu-i aduce atingere pretinsului său drept de proprietate, autoarea recursului incident apreciază că excepţia decăderii ar fi trebuit admisă.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta consideră că, prin decizia recurată, instanţa a pronunţat o hotărâre cu:

3. Încălcarea şi aplicarea greşită a legii în soluţionarea excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată şi a cererii precizatoare

Detaliind, autoarea recursului incident arată că, potrivit art. 194 lit. d) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să conţină motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează pretenţia reclamantului, iar, potrivit art. 194 lit. e) din Cod, trebuie menţionate dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

În legătură cu capătul de cerere prin care se solicită constatarea dreptului de proprietate, arată că A. S.R.L. nu a indicat temeiul de drept procedural al acestei pretenţii, motiv pentru care, în opinia recurentei, ar fi trebuit dispusă anularea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 178 C. proc. civ.

În pofida acestui fapt, arată că, prin decizia recurată s-a reţinut că:

"în ce priveşte excepţia nulităţii precizării de acţiune motivată de lipsa temeiului de drept (invocată de J.), Curtea o va respinge având în vedere că dispoziţiile art. 196 C. proc. civ. prevăd în mod expres lipsa căror menţiuni atrage nulitatea cererii de chemare în judecată, iar temeiul juridic nu se află printre acestea".

Cu toate acestea, recurenta consideră că lipsa menţionării temeiului cererii de chemare în judecată printre cauzele de nulitate expresă de la art. 196 C. proc. civ. nu împiedică anularea cererii de chemare în judecată de către instanţa, neprecizarea sancţiunii nulităţii având drept consecinţă doar calificarea acestui caz de nulitate ca fiind unul condiţionat de vătămare, spre deosebire de cele în care sancţiunea nulităţii este prevăzută în mod expres, atunci când existenţa vătămării este prezumată, conform art. 175 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Or, aşa cum susţine că a arătat, în absenţa indicării temeiului de drept al cererii A. S.R.L., nu a fost posibilă formularea unor apărări cu privire la pretenţiile acesteia, fapt ce, în opinia autoarei recursului incident, justifica aplicarea sancţiunii anulării cererii de chemare în judecată.

De asemenea, subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta consideră că, prin decizia recurată, instanţa a pronunţat o hotărâre cu:

4. Încălcarea şi aplicarea greşită a legii în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a A. S.R.L.

Detaliind, recurenta arată că, pentru a avea calitatea procesuală activă, este necesară existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului din raportul juridic dedus judecăţii.

Sub acest aspect, autoarea recursului incident consideră că, în cauza dedusă judecăţii, A. S.R.L. nu justifică calitate procesuală activă pentru formularea cererii introductive de instanţă deoarece nu deţine un titlu de proprietate pe care să îşi fundamenteze pretenţiile.

În altă ordine de idei, susţine că A. S.R.L. nu justifică calitatea procesuală activă având în vedere şi faptul că aceasta nu este titulara vreunui drept de superficie privind terenul pe care sunt edificate mezaninele.

Nu în ultimul rând, subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta susţine că, prin decizia recurată, instanţa a pronunţat o hotărâre cu:

5. Încălcarea şi aplicarea greşită a legii în soluţionarea excepţiei tardivităţii cererii precizatoare a cererii de chemare în judecată.

Detaliind, autoarea recursului incident arată că, potrivit art. 204 C. proc. civ., reclamantul îşi poate modifica cererea de chemare în judecată doar până la primul termen de judecată la care acesta este citat legal, sub sancţiunea decăderii, or, prin cererea din data de 01.07.2019, A. S.R.L. şi-a modificat obiectul pretenţiilor pentru prima oară în cursul litigiului, în contextul în care primul termen de judecată la care A. S.R.L. a fost în mod legal citată a avut loc în data de 10.10.2017.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că este eronată soluţia asupra excepţiei tardivităţii, în sensul că A. S.R.L. ar fi realizat o simplă precizare a cererii de chemare în judecată, iar nu o modificare a acestei cereri.

Mai arată că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, cererea din data de 02.07.2019 reprezintă o veritabilă cerere modificatoare, întrucât prin aceasta sunt formulate alte pretenţii decât cele menţionate prin cererea de chemare în judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului incident susţine că:

1. Decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă excepţia lipsei cauzei licite şi reale a cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, susţine că, aşa cum deja a arătat, prin cererea de chemare în judecată, A. S.R.L. urmăreşte să obţină contravaloarea pretinselor lucrări care ar fi fost realizate la etajul intermediar - mezanin - cu toate că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada, prin niciun mijloc de probă, că ar fi finalizat aceste lucrări conform Contractului nr. x/2011.

În acest sens, menţionează că, în cadrul expertizei în construcţii efectuate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Timiş (expertiză aflată la dosarul cauzei), experta menţionează faptul că, la data convocării părţilor la faţa locului pentru etapa de teren a expertizei, nu erau finalizate construcţiile denumite mezanin din cadrul F., întrucât A. S.R.L. a părăsit şantierul în urma unor neînţelegeri cu C..

Cu toate acestea, susţine că instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia de respingere a excepţiei, aceasta limitându-se la a preciza că a avut în vedere, în principiu, aceleaşi considerente reţinute, de altfel, şi de către instanţa de fond, ceea ce, în opinia autoarei recursului incident, nu echivalează cu o motivare efectivă.

În acest sens, învederează că, potrivit art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în considerentele unei hotărâri judecătoreşti este necesar să fie incluse şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, autoarea recursului incident susţine că:

2. Decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a cererii de intabulare a dreptului de proprietate şi a cererii de rectificare a cărţii funciare.

Detaliind, recurenta-pârâtă susţine că, în privinţa celui de-al doilea petit al acţiunii, a arătat instanţei de apel motivele pentru care consideră că acesta este inadmisibil, în plus, subliniind că nu este posibilă infirmarea dreptului tabular cu privire la mezanine al F. şi L. pe calea directă a unei acţiuni în rectificarea încheierii de carte funciară, în condiţiile în care A. S.R.L. nici nu este un proprietar tabular afectat de înscrierea contestată.

În acest sens, arată că, faţă de prevederile Legii nr. 7/1996, republicată, şi ale art. 900 alin. (1) C. civ., cuprinsul cărţii funciare se consideră exact, iar dreptul se prezumă că există în favoarea celui care şi-a înscris dreptul.

Mai arată că şi dispoziţiile art. 907 şi art. 908 C. civ., precum şi cele ale art. 900 alin. (3) teza a II-a C. civ. sunt în sensul că acţiunea în rectificare este calea procedurală de urmat atunci când există ori se pretinde un drept de proprietate concurent neîntabulat.

Se mai arată că, prin art. 900 alin. (1) C. civ. este reglementat principiul publicităţii materiale şi principiul forţei probante a înscrierii, ceea ce, în opinia autoarei recursului incident, determină respingerea unei acţiuni în rectificare de carte funciară introdusă pe cale directă sau separat, fără alăturarea unei acţiuni de fond, aşa cum prevede art. 908 alin. (4) prima teză din C. civ.

Totodată, recurenta susţine că rectificarea înscrierilor de carte funciară prin radierea proprietatului tabular nu poate fi realizată decât în condiţiile limitative prevăzute de Legea nr. 7/1996 şi de noul C. civ., respectiv pe baza hotărârii instanţei judecătoreşti definitive şi irevocabile sau pe cale amiabilă, în baza unei declaraţii date, în formă autentică, de titularul tabular, respectiv de titular, în baza unei documentaţii cadastrale, or, în cazul de faţă, afirmă că A. S.R.L. nu a dovedit incidenţa vreunei situaţii dintre cele enumerate mai sus.

Mai arată că, din aceste prevederi, reiese caracterul subsidiar al acţiunii în rectificare de cartea funciară, aceasta fiind o "acţiune accesorie, grefată pe acţiunea principală care constituie suportul său juridic, respectiv pe acţiunea care însoţeşte dreptul subiectiv lezat sau vătămat de înscrierea nevalabilă sau inexactă, precum acţiunea în anulare, în rezoluţiune, în reziliere etc. a actului juridic în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea în cartea funciară".

Aşa fiind, recurenta-pârâtă consideră că acţiunea în rectificare având ca fundament un drept de proprietate contrar celui înscris în cartea funciară presupune înainte de toate şi în mod necesar "obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prealabile în baza căreia se ajunge la neconcordanţa cărţii funciare cu situaţia juridică a imobilului"

Aşadar, consideră că, pe de-o parte, este inadmisibilă de plano o cerere de intabulare prin care se urmăreşte modificarea situaţiei juridice a unui imobil împotriva proprietarului tabular actual, aceasta fiind prevăzută de legiuitor numai pe calea procedurală a acţiunii în rectificare, iar, pe de altă parte, chiar şi o acţiune în rectificare directă/separată este inadmisibilă raportat la caracterul accesoriu al acesteia faţă de acţiunea principală şi la prevederile art. 908 alin. (4) teza I C. civ.

În acest sens, arată că, potrivit art. 907 alin. (3) paragraful II C. civ., acţiunea principală/de fond poate fi o acţiune în anulare, în rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic, or, cererea de chemare în judecată are ca obiect constatarea unui pretins drept de proprietate al A. S.R.L., nu invocarea unei cauze de ineficacitate a titlului de proprietate pe care este întemeiată înscrierea din cartea funciară.

Prin urmare, autoarea recursului incident susţine că, deşi, în conformitate cu art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în considerentele unei hotărâri judecătoreşti este necesar să fie incluse şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia de respingere a acestei excepţii, rezumându-se la a preciza că, pentru pronunţarea soluţiei de respingere, a avut în vedere, în principiu, aceleaşi considerente reţinute, de altfel, şi de către instanţa de fond, ceea ce nu echivalează cu o motivare efectivă.

Nu în ultimul rând, subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, autoarea recursului incident susţine că:

3. Decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă excepţia lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active pentru introducerea acţiunii de carte funciară.

Detaliind, autoarea recursului incident învederează că, sub acest aspect, a arătat instanţei de apel că excepţia în discuţie se impunea a fi admisă, întrucât A. S.R.L. nu este înscrisă în cartea funciară şi nici nu a fost anterior înscrisă în cartea funciară.

Astfel, evocând prevederile art. 32 alin. (1) şi art. 33 C. proc. civ., recurenta susţine că, în cauza dedusă judecăţii, A. S.R.L. nu are niciun interes în formularea acţiunii în rectificare, aceasta nefiind proprietarul tabular al construcţiei mezanin.

Mai mult decât atât, evocând Legea nr. 7/1996 şi C. civ., recurenta-pârâtă susţine că legea limitează sfera persoanelor interesate la acele persoane care sunt cuprinse în menţiunile din cartea funciară, fiind evident faptul că persoanele interesate sunt numai proprietarii tabulari ai imobilului indicaţi în cartea funciară.

În continuare, arată că dispoziţiile de drept procesual care au reglementat sau reglementează conţinutul noţiunii de interes procesual sunt: art. 100 din Ordinul nr. 2371/C din 22 decembrie 1997; art. 89 din Ordinul nr. 633/2006; art. 219 alin. (2) din Ordinul nr. 700/2014.

În plus, recurenta precizează că toate aceste norme declară că, prin persoana interesată, se înţelege acea persoană care a avut sau are un drept înscris în cartea funciară referitor la imobil, drept ce a fost lezat de înscrierile anterioare. Or, în opinia sa, A. S.R.L. nu are, nu a avut un drept real înscris în cartea funciară şi nici nu va avea vreodată un astfel de drept, context în care interesul său nu îndeplineşte niciuna dintre cerinţele legale, de a fi actual, direct şi personal.

Cu toate acestea, susţine că, deşi, în conformitate cu art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în considerentele unei hotărâri judecătoreşti este necesar să fie incluse şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia de respingere a acestei excepţii, aceasta rezumându-se la a preciza că, pentru pronunţarea soluţiei de respingere, a avut în vedere, în principiu, aceleaşi considerente reţinute, de altfel, şi de către instanţa de fond, ceea ce, în opinia recurentei-pârâte, nu echivalează cu o motivare efectivă.

În încheiere, pentru toate considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, recurenta reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte greşita soluţie de respingere a excepţiilor invocate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Craiova.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

La 22 martie 2021, recurenta-intimată-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare faţă de recursurile incidente promovate de J., F. şi C., solicitând respingerea acestora.

Împotriva dispozitivului şi a considerentelor deciziei nr. 339 din 16.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respins ca nefondat apelul incident formulat de J. cu privire la soluţia dată de prima instanţă excepţiilor invocate de J. în prezenta cauză, J. S.A. a formulat recurs incident, solicitând casarea deciziei recurate, admiterea apelului incident şi schimbarea sentinţei apelate (nr. 257/5.11.2019 a Tribunalului Dolj), în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiilor.

Totodată, menţionează expres că nu contestă argumentaţia adusă de Curtea de Apel Craiova şi de Tribunalul Dolj în legătură cu fondul cauzei, după cum nici soluţia dată în raport de această argumentaţie.

Recurenta arată că doar în măsura în care recursul reclamantei ar fi admis, ar trebui analizat şi admis recursul incident exercitat de J., context în care trebuie analizate şi toate excepţiile invocate de J. prin actele procesuale depuse în faţa Tribunalului Dolj, respectiv:

(i) atât cele respinse expres, cum ar fi excepţia tardivităţii modificării/precizării de acţiune formulate de reclamanta A. pentru termenul din 2.07.2019, excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind constatarea dreptului de proprietate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a A. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a J. în ceea ce priveşte cererea principală, astfel cum a fost completată în contradictoriu şi cu J., excepţia autorităţii de lucru judecat, din perspectiva efectului negativ al hotărârilor pronunţate în procedura insolvenţei privind pe C. (sentinţa nr. 179/8.04.2015, pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2013, menţinută prin decizia nr. 355/25.11.2015 a Curţii de Apel Galaţi)

(ii) cât şi cele care nu au mai fost tratate de instanţă având în vedere soluţia de admitere a excepţiei puterii de lucru judecat, cum ar fi excepţia lipsei cauzei licite şi reale, excepţia inadmisibilităţii cererii de întabulare, excepţia lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active pe cererea de intabulare, cu privire la care arată că nu va mai relua argumentaţia adusă prin cererile depuse în primă instanţă, solicitând a fi avute în vedere la soluţionarea prezentei cauze.

Solicită a fi analizat prioritar doar motivul de recurs privind incidenţa autorităţii de lucru judecat (excepţia dirimantă, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă sau sub autoritatea de lucru judecat).

De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea recursului incident a făcut o prezentare amplă a situaţiei de fapt, a cadrului procesual, formulând, totodată, şi anumite consideraţii/lămuriri legate de obiectul căii de atac şi de interesul promovării recursului.

Astfel, ca o precizare prealabilă, a arătat că, faţă de cererea principală formulată în contradictoriu cu J., s-a apărat prin invocarea unor excepţii de procedură şi excepţii de fond, dintre care instanţa de fond a procedat în sensul analizării doar a unora dintre acestea, la fel procedând şi instanţa de apel care arată că îşi însuşeşte argumentaţia instanţei de fond, aducând motive proprii doar cu privire la excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată (care nu face obiectul prezentului recurs), excepţia tardivităţii, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a A. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a J..

Cu privire la celelalte excepţii, arată că, deşi au fost discutate la termenul la care au avut loc dezbaterile pe fond, prima instanţa a omis să se pronunţe asupra lor, la fel ca şi instanţa de apel, recurenta menţionând că instanţele au procedat aşa cel mai probabil în considerarea respingerii pe fond a acţiunii reclamantei.

Cu toate acestea, apreciază că acestea trebuie analizate în recurs cu titlu subsidiar fondului, în funcţie de ordinea de soluţionare prevăzută de art. 248 alin. (2) C. proc. civ., pentru a stabili dacă sunt la rândul lor admisibile cu titlu de raţionament subsidiar, doar dacă recursul principal ar fi considerat fondat.

Pornind de la aceste premise, autoarea recursului incident consideră că recursul este justificat şi admisibil deoarece, prin exercitarea caii de atac, poate supune instanţei de control judiciar analiza acestor excepţii sau motivări aduse excepţiilor, fără a susţine prin cererea de recurs o critică adusă soluţiei şi motivării primei instanţe cu privire la fondul cauzei, ci doar o necesitate a completării motivării hotărârii.

În aceeaşi ordine de idei, arată că nu susţine ca, prin admiterea recursului său şi casarea în parte a hotărârii atacate, cauza să fie trimisă spre judecarea tuturor excepţiilor pe care le-a invocat faţă de cererea de chemare în judecată, apreciind că soluţia instanţei de recurs ar respecta principiul dreptului la apărare al ambelor părţi litigante.

Cu privire la excepţii, arată că, prin criticile aduse, alături de lipsa motivării sau, după caz, motivarea confuză şi contradictorie, sunt vizate atât greşita aplicare a normelor de drept substanţial, cât şi încălcarea formelor de procedură, aşa încât, în contextul menţinerii soluţiei de respingere a acţiunii principale, solicită o analiză subsidiară recursului principal, mai puţin în ceea ce priveşte motivul de recurs privind incidenţa autorităţii de lucru judecat (excepţia dirimantă, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă sau sub autoritatea de lucru judecat).

În acest sens, apreciază că, în general, cu privire la excepţii, instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (3) C. proc. civ. ("dreptul la apărare"), art. 22 alin. (2) şi alin. (6) C. proc. civ. ("rolul judecătorului în aflarea adevărului"), art. 248 C. proc. civ. ("procedura de soluţionare" a excepţiilor), art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ. (privind motivarea hotărârii pe toate aspectele esenţiale) şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În esenţă, autoarea recursului incident invocă:

Neanalizarea tuturor excepţiilor şi a motivărilor aduse excepţiilor invocate de către J. ca apărări esenţiale faţă de cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu J..

Hotărârea atacată încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Hotărârea atacată este lipsită de motivare sau are o motivare străină de excepţiile invocate (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Hotărârea încalcă autoritatea de lucru judecat sub aspectul neluării în considerare a efectului negativ şi a respingerii acţiunii ca inadmisibilă (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.).

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, autoarea recursului incident susţine că:

1. Hotărârea atacată încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) cu privire la excepţiile nesoluţionate şi la motivele de apel nesoluţionate.

În speţă, consideră că instanţa de apel şi prima instanţa au săvârşit o încălcare a formelor de procedură de natură a vătăma interesele sale faţă de neanalizarea excepţiilor la care s-a referit, respectiv excepţia lipsei cauzei licite şi reale, excepţia inadmisibilităţii cererii de întabulare, excepţia lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active pe cererea de intabulare.

Arată că se referă, totodată, spre exemplu, la neanalizarea de către instanţa de apel a motivului de apel privind incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat în sensul aplicării efectului negativ.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că:

2. Hotărârea atacată este lipsită de motivare cu privire la toate excepţiile invocate de J. şi nesoluţionate de prima instanţă şi cu privire la motivele de apel nesoluţionate sau faţă de neanalizarea tuturor argumentelor esenţiale aduse în sprijinul acestora de către J. (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

În acest sens, sub un prim aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a considerat că J. a fost introdusă în cauză doar pentru opozabilitate, context în care a respins apelul declarat de J. cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii completării de acţiune depusă de A. la termenul din data de 02.07.2019 de la prima instanţă.

A mai învederat că, deşi prima instanţă a reţinut că J. este parte în cauză atunci când a respins excepţia tardivităţii, considerând că A. doar şi-a precizat acţiunea, în sensul suplimentării suprafeţei pentru care cere constatarea dreptului de proprietate, recurenta arată că, în realitate, A. emite pretenţii diferite pentru bunuri imobile diferite şi individualizate cadastral distinct, faţă de pârâtele F. şi C. şi faţă de J., motiv pentru care solicită completarea considerentelor deciziei recurate, în sensul că pretenţiile A. din prezenta cauză privind mezaninele cuprind, alături de suprafaţa de 11.000 mp, şi suprafaţa de aproximativ 1.605 mp, ce constituie Etajul J. (Birouri J.).

Totodată, în legătură cu excepţiile nesoluţionate sau, mai precis, cu însuşirea de către instanţa de apel a argumentaţiei date excepţiilor de către prima instanţă, arătă că instanţa are obligaţia să analizeze toate cererile părţilor şi apărările esenţiale, incluzând aici şi excepţiile procesuale.

Mai arată că, în lipsa motivării pe toate aspectele pe care le-a invocat, hotărârea primei instanţe încalcă prevederile art. 425 C. proc. civ., fără însă, ca această ipoteză să fie de natură a justifica o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare în vederea soluţionării excepţiilor de către prima instanţă sau de către instanţa de apel, cât timp această analiză poate fi făcută de însăşi instanţa de recurs, care poate substitui sau suplini motivarea instanţei de apel cu privire la excepţia admisă, după cum poate soluţiona excepţiile pe care nu le-a analizat prima instanţă, deşi le-a pus în discuţia părţilor, dispunând, în acest sens, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată de A..

Ca atare, recurenta susţine că instanţa de apel nu a respectat exigenţele art. 425 C. proc. civ., viziunea instanţei de apel privind însuşirea argumentaţiei primei instanţe fiind greşită cu privire la excepţiile nesoluţionate de prima instanţă, după cum este nelegală hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte motivele de apel nesoluţionate.

În continuare, recurenta susţine că:

A. Soluţia de admitere a cererii A. de introducere în cauză a J. pentru opozabilitate este nelegală (secţiunea II.1, pag. 5-6, paragrafele 13-22 din apelul incident exercitat de J. şi secţiunea III.2, paginile 24-25, paragrafele 117-126 din concluziile scrise depuse în apel de J.), în opinia recurentei, fiind incident şi motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.

Referitor la introducerea J. în cauză, apreciază că, în mod nelegal, s-a dispus această măsură de către prima instanţă.

Astfel, făcând trimitere la încheierea de şedinţă din data de 13.11.2018, arată că temeiul indicat de prima instanţă este art. 22 alin. (3) şi art. 78 alin. (2) C. proc. civ., introducerea în cauză fiind dispusă în considerarea faptului că raportul juridic litigios impunea soluţionarea cauzei şi în contradictoriu cu J..

Or, sub acest aspect, recurenta arată că, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, normele procesuale citate nu prevăd posibilitatea introducerii în cauză a unei alte persoane pentru opozabilitate, astfel încât prima instanţă trebuia să respingă cererea A. pentru introducerea J. în cauză.

Se mai arată că această cerere a fost reiterată la termenul din 13.11.2018, după ce, anterior, la termenul din 16.10.2018, a fost respinsă ca tardivă cererea precizatoare şi modificatoare prin care A. a urmărit lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a J..

Aşadar, recurenta susţine că, atâta timp cât instanţa se pronunţase anterior, la termenul din 16.10.2018, printr-o încheiere interlocutorie cu privire la împrocesuarea J. în cauză, la cererea reclamantei, respingând cererea ca tardiv formulată, soluţia dispusă de prima instanţă prin încheierea de la termenul 13.11.2018 privind introducerea în cauză a J. este nelegală, întrucât sunt încălcate atât prevederile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, cât şi prevederile art. 22 şi ale art. 78 C. proc. civ.

Pe aceeaşi linie de argumentaţie, recurenta susţine că soluţia dispusă de prima instanţă prin încheierea de la termenul 13.11.2018 privind introducerea în cauză a J. este nelegală, întrucât sunt încălcate prevederile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat.

De asemenea, mai arată că opozabilitatea presupune ca partea astfel chemată să respecte situaţia stabilită pe cale judiciară, nicidecum să beneficieze sau să fie afectată de aceasta.

În concluzie, apreciază că art. 78 alin. (2) C. proc. civ. nu reglementează introducerea unei persoane într-un proces doar pentru simpla opozabilitate, aşa încât, în opinia sa, nu există niciun temei legal pentru introducerea J. în cauză ca intervenient forţat şi, cu atât mai mult, în calitate de pârâtă.

În aceste condiţii, consideră că se impunea anularea în parte a încheierii de şedinţă din 13.11.2018 de către instanţa de apel şi, deci, a sentinţei apelate, constatând că introducerea în cauză a J. a fost nelegală.

În continuare, autoarea recursului incident consideră că:

B. Soluţia de unire cu fondul a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a A. şi a lipsei calităţii procesuale pasive a J. nu a fost pusă în discuţia părţilor de către prima instanţă şi, oricum, este nelegală (secţiunea II.3., pag. 9-11, paragrafele 41-50 din apelul incident exercitat de J. şi secţiunea III.4, paginile 27-28, paragrafele 141-150 din concluziile scrise depuse în apel de J.)

Referitor la excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de J. prin întâmpinare, recurenta susţine că este nelegală soluţia dispusă de prima instanţă privind unirea acestora cu fondul, cu motivarea că doar în baza probelor administrate pe fondul cauzei ar putea fi soluţionate cele două excepţii.

Recurenta consideră că, prin această măsură procesuală, se încalcă atât principiul contradictorialităţii (consacrat de art. 14 C. proc. civ.), cât şi dispoziţiile art. 248 C. proc. civ.

Or, în condiţiile în care reclamanta A. nu justifică calitatea procesuală activă pentru iniţierea prezentei acţiuni, întrucât nu deţine un titlu de proprietate pe care să îşi fundamenteze pretenţiile, între A. şi J. nu au existat raporturi juridice directe, lucrările au fost realizate de pârâta C. cu alţi antreprenori, aşa cum reiese din înscrisurile administrate şi cum a reţinut prima instanţă dând eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi nici nu este titulara dreptului de superficie pe care 1-a dobândit C. pentru edificarea mezaninelor, conform Contractului de superficie nr. 1.645 din 21.10.2011, recurenta consideră că excepţia trebuia soluţionată cu prioritate şi admisă, iar acţiunea trebuia să fie respinsă ca fiind introdusă de o persoană care nu justifică calitate procesuală în cauză.

Astfel, chiar dacă, prin absurd, s-ar admite că A. ar putea dobândi un drept de proprietate cu privire la mezanine, susţine că reclamanta nu ar putea folosi această construcţie, întrucât nu este titulară a dreptului de superficie privind terenul pe care sunt edificate mezaninele.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a J., recurenta arată că singurul raport juridic pe care J. l-a avut în legătură cu lucrările de construcţie şi amenajare în cadrul F. a fost de natură contractuală cu pârâta C., căreia i-a plătit integral lucrările realizate, nicidecum cu A., care a contractat doar cu C., temeiul cererii deduse judecăţii fiind clauza 6.7. ("Proprietatea Instalaţiei şi Materialelor") din Contractul pentru lucrări de construcţii nr. 1/07.01.2011 încheiat între C. şi A., în care J. nu este parte.

Cu alte cuvinte, susţine că atâta timp cât acţiunea este întemeiată pe contractul dintre A. şi C., în considerarea unor pretinse lucrări neplătite de C., iar J. este terţ faţă de acest contract, între J. şi A. nu există un raport juridic şi, prin urmare, J. nu are calitate procesuală pasivă.

Totodată, susţine că J. nu are calitate procesuală pasivă întrucât a fost introdusă în cauză doar pentru opozabilitate şi în lipsa unui temei de drept procesual care să justifice astfel calitatea sa în proces.

Prin urmare, apreciază că soluţia de unire cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este greşită, astfel încât, instanţa de apel trebuie să constate că se impune soluţionarea cu prioritate a excepţiilor procesuale invocate şi admiterea acestora pentru motivele arătate.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că:

3. Hotărârea atacată încalcă formele de procedură care atrag anularea actului (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), respectiv, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept substanţial (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive.

Detaliind, recurenta arată că, invocând prevederile art. 36 C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că problema calităţii procesuale active a A. este o chestiune de fond, respectiv că existenţa sau inexistenţa dreptului este o chestiune de fond ce va fi soluţionată odată cu fondul, în baza probelor administrate.

Cu toate acestea, recurenta arată că instanţa de apel nu a avut în vedere prima teză a articolului menţionat:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, aşa cum acesta este dedus judecăţii".

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, susţine că premisa analizei instanţei de apel este eronată, pentru că, deşi iniţial J. a fost introdusă în proces pentru opozabilitate, conform art. 78 alin. (2) C. proc. civ., cu toate acestea, ulterior, A. a cerut, în contradictoriu cu J., constatarea dreptului de proprietate în cota de 1/1 asupra construcţiilor ce constituie Etajul J. (Birouri J.), în suprafaţă de aproximativ 1.605 mp, situat pe terenul deţinut de J. şi intabulată în CF x.

Din această perspectivă, recurenta consideră că, atâta timp cât a respins apelul cu privire la soluţia dată de prima instanţă excepţiei tardivităţii, instanţa de apel a aplicat greşit normele de procedură (art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 9 alin. (2) C. proc. civ.) privind limitele judecăţii.

Pe de altă parte, arată că a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere lipsa unui raport juridic obligaţional născut între A. şi J., precum şi faptul că J. a fost introdusă în cauză doar pentru opozabilitate în legătură cu contractul de superficie şi nu există un temei juridic pentru împrocesuarea unei părţi pentru opozabilitate.

De asemenea, susţine că, aşa cum a arătat, temeiul acţiunii A. îl reprezintă clauza art. 6.7. din contractul pe care l-a încheiat cu C..

Recurenta susţine că niciunul dintre aceste argumente nu a fost analizat de instanţa de apel, ceea ce, în opinia sa, reprezintă o încălcare a art. 425 C. proc. civ., a art. 22 alin. (2), alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ. şi a art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Mai arată că, în raport de efectele relativităţii contractului, A. nu poate opune J. clauza 6.7. ("Proprietatea Instalaţiei şi Materialelor") din Contractul pentru lucrări de construcţii nr. 1/07.01.2011, pe care reclamanta o invocă ca fundament al pretinsului drept de proprietate cu privire la care intenţionează să obţină un titlu prin hotărârea judecătorească.

Prin urmare, recurenta consideră că s-au încălcat şi prevederile art. 973 din C. civ. de la 1864, fiind, astfel, incident, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că:

4. Hotărârea atacată încalcă formele de procedură care atrag anularea actului (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) cu privire la soluţia dată excepţiei tardivităţii.

Aşa cum a susţinut prin apelul incident, recurenta arată că este nelegală soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată depuse de A. pentru termenul din 2.07.2019.

Detaliind, recurenta susţine că instanţa de apel a considerat că J. a fost chemată în judecată pentru opozabilitate, dar aceasta are legătură cu contractul de superficie, nu cu obiectul completării obiectului cererii introductive, respectiv cu privire la Etajul J. (Birouri J.), în suprafaţă de aproximativ 1.605 mp.

Astfel, consideră că instanţa de apel a ignorat că prima instanţa a respins excepţia tardivităţii completării de acţiune în considerarea faptului că nu a fost o modificare de acţiune.

Arată că din acest motiv a formulat recurs incident cu privire la considerente, în sensul completării considerentelor cu privire la menţionarea şi a suprafeţei de aproximativ 1.605 m.p. reprezentând Etajul J. (Birouri J.).

În ceea ce priveşte cererea depusă de A. la termenul din 02.07.2019, afirmă că a invocat excepţia tardivităţii, arătând faptul că aceasta este o cerere de completare a acţiunii iniţiale.

Prin sentinţa apelată, arată că prima instanţa a respins excepţia astfel invocată cu o motivare care nu are legătură cu argumentele invocate de J. în susţinerea excepţiei, reţinând că "instanţa poate dispune chiar şi din oficiu orice măsură utilă cauzei".

De asemenea, arată că, în motivarea deciziei de respingere a excepţiei, prima instanţă a susţinut faptul că cererea depusă de A. pentru termenul din 02.07.2019 nu ar fi o cerere modificatoare, întrucât reclamanta nu ar fi invocat pretenţii noi.

Recurenta afirmă că, prin apelul incident, a arătat că este greşită soluţia instanţei de fond prin care a fost respinsă excepţia tardivităţii introducerii cererii precizatoare a A. de la termenul din 02,07.2019, ca, de altfel, şi calificarea pe care instanţa o realizează în legătură cu acest act procesual.

Astfel, susţine că, prin măsura dispusă, instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii de şedinţă din 16.10.2018, având în vedere că, la acel termen, s-a dispus de către tribunal respingerea ca tardivă a cererii precizatoare depuse de A. pentru termenul din 25.09.2018, prin care se urmărea lărgirea cadrului procesual şi formularea de pretenţii faţă de J. cu privire la o suprafaţă de 1.710 mp denumită Etajul J. (Birouri J.).

Prin urmare, consideră că, în ceea ce priveşte cererea depusă pentru termenul din 02.07.2019, deşi reclamanta o intitulează precizare de acţiune, A. formulează pretenţii suplimentare în contradictoriu cu J., care nici măcar nu avea calitatea de parte în cadrul acţiunii introductive de instanţă.

În legătura cu cererea precizatoare şi completatoare a acţiunii depusă la 25.09.2018, recurenta arată că, la termenul din 16.10.2018, a fost invocată de către pârâta C. excepţia tardivităţii, având în vedere că cererea a fost formulată după primul termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată. Tribunalul Dolj a admis excepţia tardivităţii depunerii cererii completatoare şi precizatoare a acţiunii şi a constatat că reclamant A. este decăzută din dreptul de a preciza şi completa acţiunea.

Cu toate că, prin acea încheiere interlocutorie, instanţa îşi exprimase deja opinia în legătură cu pretenţiile A. privind spaţiul denumit Birourile J., în sensul respingerii ca tardiv formulată a cererii privind acelaşi obiect material (Etajul J./Birourile J.), reclamanta A. a reiterat cu rea-credinţă aceleaşi pretenţii faţă de J. pentru care Tribunalul Dolj constatase anterior decăderea A. din dreptul de a le formula în cadrul prezentului dosar, formulând, în contradictoriu cu J., precizarea de acţiune depusă pentru termenul din 02.07.2019.

În această situaţie, recurenta susţine că, prin cererea formulată de A., nu se realizează o precizare a acţiunii iniţiale, ci se urmăreşte modificarea acţiunii prin introducerea unor pretenţii noi în contradictoriu cu J..

În raport de această cerere, excepţia tardivităţii modificării acţiunii, cu sancţiunea decăderii, este incidentă pentru următoarele considerente: cererea a fost depusă după primul termen de judecată, cu depăşirea momentului procesual prevăzut de art. 204 alin. (3) din C. proc. civ. raportat la art. 185 din Cod; art. 78 alin. (2) C. proc. civ. reglementează un caz de introducere în cauză a unor terţe persoane, care nu este lăsat la discreţia părţilor; prima instanţă s-a pronunţat la termenul din data de 16.10.2019 în sensul că este tardivă precizarea/completarea de acţiune privind constatarea dreptului de proprietate tot asupra Birourilor J., dar pentru suprafaţă de aproximativ 1.710 mp, aşa încât măsura este obligatorie pentru părţi şi instanţa este legată de acesta încheiere interlocutorie, conform art. 235 alin. (2) C. proc. civ., pentru acelaşi obiect, chiar cu o altă suprafaţă indicată de reclamantă.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 30 alin. (5) C. proc. civ., recurenta susţine că cererea reclamantei este adiţională, deoarece aceasta emite pretenţii noi, distincte faţă de cele ce s-au formulat iniţial în termenul procedural, adică până la primul termen de judecată. Totodată, arată că este o cerere nouă, deoarece diferă de cererea iniţială prin obiectul său (se formulează pretenţii faţă de J. care a fost introdus în cauză pentru opozabilitate), prin cauză (situaţia de fapt calificată juridic) şi prin finalitate.

Aşadar, recurenta susţine că, în realitate, cererea depusă de reclamantă pentru termenul din data de 2.07.2019 este o cerere completatoare şi modificatoare, aşa cum era cunoscută în vechiul C. proc. civ., natura sa fiind reglementată în noul Cod de dispoziţiile art. 204 şi art. 30 alin. (5) C. proc. civ., cât timp modifică obiectul acţiunii, dar şi părţile, deoarece iniţial reclamanta nu a emis pretenţii faţă de J., care a fost chemată în judecată doar pentru opozabilitate, pe când, prin cererea adiţională depusă la 02.07.2019 reclamanta atribuie J. calitatea de pârât în baza unui pretins raport juridic dedus judecaţii.

În concluzie, autoarea recursului incident apreciază că, în mod nelegal, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii cererii modificatoare depuse de A. pentru termenul din 2.07.2019 şi a calificat în mod greşit cererea ca fiind o cerere precizatoare, astfel ca se impunea admiterea excepţiei invocate de J. şi respingerea cererii din 02.07.2019 ca fiind tardiv formulată, cu respectarea autorităţii de lucru judecat a încheierii de şedinţă din 16.10.2018.

În acest context, susţine că, prin respingerea excepţiei tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată cu privire la cadrul procesual pasiv şi obiectul acesteia, instanţa de fond şi instanţa de apel au încălcat prevederile art. 204, art. 78 şi art. 235 C. proc. civ., care stabilesc termenul până la care se poate realiza modificarea acţiunii şi efectele unei încheieri interlocutorii, în opinia recurentei, fiind, astfel, incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că:

5. Hotărârea atacată încalcă formele de procedură care atrag anularea actului (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), dar şi că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept substanţial (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) cu privire la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii principale.

Detaliind, recurenta arată că, în contradicţie cu ceea ce a susţinut, instanţa de apel a considerat că acţiunea reclamantei privind constatarea unui drept de proprietate este admisibilă deoarece aceasta urmăreşte să îşi procure un titlu prin hotărârea judecătorească, după care ar putea să revendice imobilul.

Astfel, susţine că a invocat inadmisibilitatea acţiunii, întrucât printr-o acţiune în constatarea dreptului de proprietate doar se valorifică un drept preexistent, pe care A. nu îl dovedeşte, ci doar îl pretinde, aceasta neputând dobândi un drept de proprietate direct prin hotărârea judecătorească.

Mai arată că acţiunea este inadmisibilă şi din perspectiva faptului că, în cadrul unei acţiuni în constatare, reclamanta urmăreşte să obţină pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să îi fie recunoscut dreptul său de proprietate, or, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca hotărârea judecătorească să reprezinte titlul de proprietate al reclamantei, întrucât dacă A. ar avea în patrimoniul său un drept de proprietate cu privire la construcţiile mezanine, atunci nu are decât să îşi valorifice dreptul pretins dobândit în temeiul prevederilor art. 6.7 din Contractul nr. x/2011 încheiat cu C..

Cu alte cuvinte, susţine că a arătat că, şi în raport de motivarea primei instanţe, în sensul că acţiunea ar fi admisibilă pentru că A. cere să i se dea prin hotărârea judecătorească un titlu de proprietate, hotărârea atacată este nelegală, deoarece aceasta nu poate avea natura juridică a unui titlu de proprietate şi nu poate ţine loc de titlu în contra unui alt titlu de proprietate.

Din această perspectivă, susţine că noul C. civ. prevede prin art. 557 că "dreptul de proprietate se poate dobândi prin ... hotărâre judecătorească atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi", ceea ce nu este cazul speţei, cât timp A. opune J. clauza 6.7. ("Proprietatea Instalaţiei şi Materialelor") din Contractul pentru lucrări de construcţii nr. 1/07.01.2011, în care J. nici măcar nu a fost parte. Mai mult, arată că acest contract nu a transmis proprietatea, nefiind un contract cu un efect specific în acest sens.

De altfel, mai arată că, sub imperiul vechiul C. civ., nici măcar nu era prevăzută hotărârea judecătorească ca un mod de dobândire a proprietăţii, art. 644 prevăzând că "Proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune".

Sub acest aspect, recurenta consideră că s-a produs o încălcare şi a art. 4 din vechiul C. civ., neexistând un caz de analogie a legii, de altfel interzisă şi de noul C. civ. prin art. 10.

Cum celelalte motive invocate de J. în susţinerea excepţiei nu au fost analizate, recurenta arată că, astfel, este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva argumentaţiei instanţei de apel date excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, recurenta susţine că a avut loc o încălcare sau, mai precis, o fraudare a art. 76 din Legea nr. 85/2006 şi a art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.

Afirmă că deosebit de relevant în analiza excepţiei inadmisibilităţii este şi faptul că, neavând un titlu de proprietate, A. nu poate formula o acţiune în constatare împotriva J., care şi-a intabulat dreptul său de proprietate în baza Proceselor-verbale de recepţie la finalizarea lucrărilor emise conform autorizaţiilor de construire, şi care, aşadar, deţine un titlu de proprietate valabil.

Astfel, recurenta susţine că, dacă pârâtul opune un titlu de proprietate, reclamantul nu are deschisă calea acţiunii în constatarea dreptului de proprietate deja recunoscut printr-un titlu valabil.

În concluzie, pentru motivele mai sus prezentate, arată că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, întrucât A. are la dispoziţie acţiunea în realizarea dreptului şi nu are un drept de proprietate preexistent.

În încheiere, recurenta susţine că:

6. Hotărârea atacată este lipsită de motivare (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), dar şi că hotărârea încalcă autoritatea de lucru judecat sub aspectul neluării în considerare a efectului negativ şi a respingerii acţiunii (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.) cu privire la neanalizarea motivelor de apel privind incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat din perspectiva efectului negativ.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, recurenta susţine că, deşi a invocat atât efectul pozitiv, cât şi efectul negativ al acesteia, instanţele inferioare au analizat excepţia doar din perspectiva efectului pozitiv şi au admis incidenţa puterii de lucru judecat.

În continuare, recurenta susţine că sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat a acţiunii formulate de reclamantă, având în vedere soluţia dispusă de Tribunalul Brăila prin sentinţa nr. 179/8.04.2015, definitivă, prin care s-a constatat că A. nu a făcut dovada efectuării unor lucrări suplimentare Contractului nr. x/7.01.2011 încheiat cu C., iar aceasta din urmă nu are creanţe de achitat către A. pentru lucrările recepţionate.

În acest sens, arată că, în data de 08.05.2013, prin încheierea nr. 100 pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Brăila a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de C.. În cadrul acestui dosar, A. a formulat o declaraţie de creanţă, afirmând că ar deţine împotriva C. o creanţă care ar proveni din Contractul pentru lucrări de construcţii nr. 01/07.01.2011 şi din actele adiţionale şi convenţiile subsecvente, în legătură cu lucrările de construcţii pretins a fi efectuate la F..

Astfel, recurenta arată că A. a formulat declaraţie de creanţă, prin care a solicitat înscrierea sa în tabelul creditorilor debitoarei C. cu următoarele sume: 4.338.236,31 euro, reprezentând diferenţa rămasă neachitată în temeiul Convenţiei încheiate de părţi (printre care şi A. şi C.) la data de 8.02.2012; 12.600.686,56 euro, reprezentând sumele pretinse în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Timiş; 237.236,14 RON + tva şi 113.000 euro + tva - onorarii de avocat şi onorarii consultant şi 48.845 RON onorarii executor.

Întrucât administratorul judiciar a respins cererea de admitere a creanţei formulate de A., aceasta a depus o contestaţie împotriva tabelului preliminar de creanţe, solicitând înscrierea sa în tabelul definitiv al creanţelor C. cu suma de 17.079.042 Euro.

Analizând contestaţia depusă de A., Tribunalul Brăila a pronunţat sentinţa nr. 179/08.04.2015 în dosarul nr. x/2013, prin care a respins, ca nefondată, contestaţia A., iar, apelul formulat împotriva acestei soluţii de A., în contradictoriu cu C. şi cu J., a fost respins prin decizia nr. 355 din 25.11.2015 a Curţii de Apel Galaţi, fiind îndeplinită, astfel, condiţia identităţii de părţi, în ceea ce priveşte pretenţiile formulate faţă de J. prin cererea precizatoare depusă la 2.07.2019.

Referitor la identitatea de obiect a celor două dosare, recurenta constată că, în ceea ce priveşte prima sumă referită în cadrul declaraţiei de creanţă (4.338,236,31 euro), aceasta a format obiectul Convenţiei din 8.02.2012 încheiată între A. şi C.. Astfel, din prevederile art. 1.1 ale convenţiei, constată că acestea se referă la contravaloarea următoarelor lucrări: mezanin 3, 4 şi 15 parţial, mezanin 12 şi 8, act adiţional extindere (s.n. Extinderea J./Etajul J. - lucrare în legătură cu care sunt formulate pretenţii de către A. prin precizarea de acţiune depusă la termenul din 2.07.2019).

Mai arată că pretenţiile formulate de A. în cadrul declaraţiei de creanţă sunt comune/identice cu cele formulate în prezentul dosar împotriva J. şi reprezintă contravaloarea unor lucrări pe care A. pretinde că le-a efectuat suplimentar contractului încheiat cu C. la F..

Aşadar, în cadrul declaraţiei de creanţă depuse în dosarul privind insolvenţa C., A. a formulat pretenţii prin care invocă un drept de creanţă în legătură cu lucrările pentru care, în prezentul dosar, solicită a i se constata un drept de proprietate, iar Tribunalul Brăila a constatat deja că A. nu a prezentat documente care să ateste efectuarea lucrărilor pretins suplimentare şi nici documente justificative din care să rezulte existenţa unei creanţe a A. faţă de C., adică nu există lucrări suplimentare şi nici o creanţă corespunzătoare.

Or, având în vedere că o instanţă de judecată a constatat inexistenţa unor creanţe suplimentare datorate de C. către A., ca urmare a efectuării unor pretinse lucrări suplimentare Contractului nr. x/07.01.2011, încheiat între A. şi C., recurenta consideră că A. nu poate emite pretenţii privind dreptul de proprietate în legătură cu lucrări a căror executare nu a dovedit-o.

Referitor la identitatea de cauză, recurenta susţine că situaţia de fapt prezentată de reclamantă este identică, atât pentru cererea reclamantei din prezenta cauză, cât şi pentru cererea de admitere a creanţei, respectiv pentru contestaţia la tabel din dosarul nr. x/2013, şi constă în existenţa unor lucrări suplimentare, necuprinse în contractul pe care A. 1-a încheiat cu C..

În acest sens, recurenta face trimitere şi la obiecţiunile formulate de A. la 28.10.2014 în dosarul nr. x/2013 faţă de expertiza contabilă (pag. 11-12 din obiecţiuni).

Mai arată că aceeaşi concluzie reiese şi în legătură cu lucrarea Extindere/Etaj J., un rest de preţ privind această construcţie făcând obiectul Convenţiei din 08.02.2012, în raport de care expertiza contabilă efectuată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Brăila, la fila x, confirmă faptul că C. nu mai are sume de bani de achitat către A. pentru Extinderea J..

Totodată, arată că, prin sentinţa nr. 179/08.04.2015, s-a stabilit inexistenţa unei creanţe pentru lucrări suplimentare la contractul dintre C. şi A., având ca obiect edificarea de către A. a proiectului la cheie, atât pentru construcţiile C., cât şi pentru cele ale J.. De altfel, Tribunalul Brăila a constatat nu doar că toate obligaţiile de plată asumate în baza Contractului nr. x/2011 de către C. au fost respectate, ci chiar că aceasta din urmă a achitat A. sume de bani în plus, respectiv suma de 121.473 Euro, la care se adaugă TVA.

În încheiere, autoarea recursului incident susţine că, din motivările actelor procesuale depuse de A. în dosarele civile, reiese că situaţia de fapt prezentată în susţinerea diverselor categorii de pretenţii constă în aceeaşi împrejurare -A. pretinde că a executat lucrări suplimentare, adică în afara contractului de execuţie lucrări nr. x/01.07.2011 dintre C. şi A., însă, această cauză a raportului juridic litigios a fost deja infirmată prin sentinţa nr. 179/08.04.2015.

Prin urmare, recurenta consideră că, faţă de prevederile art. 430-431 C. proc. civ., în cauză, sunt îndeplinite cele trei condiţii necesare pentru incidenţa autorităţii de lucru judecat, astfel încât, în opinia sa, se impunea respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă/având autoritate de lucru judecat, motiv de recurs pe care, în raport şi de art. 432 C. proc. civ., arată că îl susţine cu prevalenţă faţă de soluţia dată fondului cauzei.

Pentru toate aceste considerente, autoarea recursului incident solicită admiterea recursului incident astfel cum a fost formulat, menţionând că, sub aspect probatoriu, în susţinerea apărărilor sale, înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La 22 martie 2021, recurenta-intimată-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare faţă de recursurile incidente promovate de J., F. ŞI C., solicitând respingerea acestora.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma anterioară abrogării acestui text de lege prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

În condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 27 septembrie 2022 au fost respinse excepţia netimbrării recursului declarat de reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă C. S.A., excepţia tardivităţii aceluiaşi recurs, invocată de recurenta-pârâtă J. S.A., excepţia inadmisibilităţii recursului reclamantei, invocată de recurenta-pârâtă C. S.A., precum şi excepţia nulităţii recursului reclamantei, invocată de recurentele-pârâte, pentru considerentele reţinute în respectivul act procesual. Au fost admise în principiu atât recursurile principale declarate de reclamantă şi de pârâta J. S.A., cât şi recursurile incidente declarate de cele trei pârâte împotriva deciziei nr. 339 din 16 iulie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

De asemenea, a fost admis în principiu recursul declarat de J. S.A. împotriva deciziei nr. 8 din 19 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova şi s-a stabilit termen de judecată în vederea soluţionării tuturor căilor extraordinare de atac în reformare în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 339 din 16 iulie 2020 a Curţii de Apel Craiova este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-o primă critică reclamanta invocă nesoluţionarea fondului cauzei, urmare greşitei admiteri a excepţiei puterii de lucru judecat, respectiv greşita aplicare a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., critică ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Potrivit recurentei, reţinerea incidenţei art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu ar fi putut împiedica instanţele să soluţioneze fondul cauzei, prin administrarea unui probatoriu adecvat.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de fond nu a respins acţiunea reţinând efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, ce împiedică o a doua judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, în sensul art. 431 alin. (1) C. proc. civ.. Dimpotrivă, instanţa de fond a cercetat fondul, respingând acţiunea ca neîntemeiată, iar această soluţie a fost confirmată de instanţa de apel. Aşadar, ceea ce au reţinut instanţele devolutive a fost latura pozitivă a puterii de lucru judecat şi nu excepţia procesuală dirimantă a autorităţii de lucru judecat.

În mod corect s-a statuat că prezumţia legală a puterii de lucru judecat nu opreşte judecata celei de a doua acţiuni, ci facilitează sarcina probaţiunii, aducând în cel de al doilea proces constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare, de care este necesar să se ţină seama. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătoreşti, atâta vreme cât acestea analizează aceleaşi chestiuni juridice litigioase.

Este adevărat că dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Brăila a avut ca obiect o contestaţie la tabelul preliminar de creanţe, iar în prezenta cauză se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate, în temeiul aceluiaşi contract de antrepriză şi al efectuării unor pretinse lucrări suplimentare pe considerentul inserării în convenţie a unei clauze de rezervă de proprietate asupra materialelor puse în operă (art. 6.7 din contractul nr. x din 7 ianuarie 2011, încheiat de reclamantă, în calitate de constructor, cu pârâta C. S.A., în calitate de beneficiar).

În pofida obiectului diferit al celor două acţiuni, drepturile pretinse au acelaşi fundament (cauza debendi), acelaşi izvor juridic al pretenţiilor, contractual, situaţia de fapt expusă de reclamantă este similară tuturor categoriilor de pretenţii pretinse anterior, anume executarea unor lucrări de antrepriză ce nu ar fi fost achitate de beneficiar.

În acest context, în mod corect au statuat instanţele inferioare că, fără a exista dreptul de creanţă pretins izvorât din contract, reclamanta nu poate solicita constatarea dreptului de proprietate asupra lucrărilor şi aplicarea art. 6.7 din aceeaşi convenţie.

Astfel, pe de o parte reclamanta a încercat să îşi valorifice pretenţiile în procedura insolvenţei debitoarei C. S.A. pe calea declaraţiei de creanţă/contestaţiei la tabelul preliminar, iar în acel cadru procesual s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, inexistenţa oricărei creanţe pentru pretinse lucrări executate fie în temeiul contractului de antrepriză, fie suplimentar convenţiei.

Pe de altă parte, în prezenta cauză a solicitat instanţei să constate că, urmare neplăţii preţului aceloraşi lucrări de către beneficiar, a devenit proprietara unei părţi a imobilului ce a făcut obiectul contractului de antrepriză (a mezaninului). Cu alte cuvinte, se disimulează valorificarea, în esenţă, a aceluiaşi drept subiectiv.

Aşa cum rezultă din însuşi conţinutul cererii de recurs, scopul acţiunii de faţă a fost acela de a proba, pe baza unei expertize tehnice în construcţii, că lucrarea mezanin a centrului comercial a fost executată de recurentă, împrejurare ce nu a putut fi dovedită în cadrul procedurii insolvenţei, în condiţiile inexistenţei unor facturi emise în acest sens.

Deşi nu arată în mod explicit, recurenta-reclamantă încearcă să acrediteze ideea că, în cadrul procedurii insolvenţei, nu pot fi valorificate decât creanţe certe şi lichide, constatate prin "titluri". Or, contrar susţinerilor recurentei, în cadrul soluţionării contestaţiilor la creanţă pot fi administrate orice probe, inclusiv expertize, iar hotărârile sunt pronunţate în contextul unei proceduri contencioase şi dezleagă însuşi fondul cauzei. Aşadar, partea care a câştigat procesul se poate prevala în cadrul unei acţiuni ulterioare de dreptul recunoscut în cadrul unei asemenea proceduri (contestaţie la creanţă), întrucât aceste hotărâri nu sunt provizorii, nu evaluează doar aparenţa dreptului, ci se bucură de autoritate de lucru judecat.

Ca atare, nu poate fi primită critica potrivit căreia, prin neadministrarea unei expertize tehnice în construcţii, instanţele de fond au obstrucţionat aflarea adevărului şi nu au cercetat fondul cauzei. Pe de o parte, pertinenţa şi utilitatea unei probe reprezintă aspecte de temeinicie, lăsate la aprecierea suverană a instanţelor devolutive. Pe de altă parte, instanţa de apel nu putea administra o probă prin care se tindea la stabilirea unei situaţii de fapt contrare celei statuate judecătoreşte anterior. Altfel spus, lucrul judecat trebuie considerat adevărat - res judicata pro varitate accipitur - pentru că exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi, neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei.

Aşadar, primind efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care interzice readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate, reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dimpotrivă, Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că în cazul în care instanţele s-au pronunţat în ultimă instanţă soluţia nu ar mai trebui rediscutată (a se vedea cauza Brumărescu împotriva României, nr. 28342/1995, par. 61 şi 62).

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

În ce priveşte recursul principal declarat de pârâta J. S.A. împotriva deciziei nr. 339 din 16 iulie 2020 a Curţii de Apel Craiova, constată că este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Potrivit recurentei-pârâte, faptul că instanţa de apel, înlăturând susţinerile relative la greşita respingere a capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată efectuate, s-a limitat la preluarea întocmai a motivării instanţei de fond, echivalează cu o nemotivare.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, ipotezele în care este incident acest motiv de casare sunt doar cele prevăzute de lege, anume când hotărârea atacată nu arată motivele pe care se sprijină "decizia" judecătorului, când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Faptul că instanţa de apel şi-a însuşit argumentele reţinute de prima instanţă, potrivit cărora din documentele depuse nu rezultă că onorariul pretins cu titlu de cheltuieli de judecată a fost facturat pentru serviciile prestate în prezentul dosar şi nici efectuarea plăţii de către client, nu echivalează cu o nemotivare. Dimpotrivă, considerentele deciziei recurate cuprinde temeiurile pentru care nu au putut fi acordate cheltuieli de judecată, anume cele care rezultă din prevederile art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora astfel de cheltuieli trebuie dovedite prin mijloace probatorii adecvate.

Motivarea unei hotărâri nu este o chestiune de volum, ci, aşa cum rezultă din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, este suficient ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale ale cauzei. Din această perspectivă, hotărârea atacată cuprinde raţionamentul logico-juridic pentru care instanţa de prim control judiciar nu a primit motivul de apel relativ la cheltuielile de judecată, astfel că răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cât priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea prevederilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ., art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constată că nici acestea nu pot fi primite.

Dincolo de unele aprecieri de ordin teoretic, recurenta-pârâtă nu arată, în concret, care au fost neregularităţile de ordin procedural care au condus la încălcarea dreptului său la apărare sau a rolului judecătorului în aflarea adevărului. În realitate, partea înţelege să invoce tot vătămarea drepturilor sale procesuale decurgând din pretinsa nemotivare a deciziei atacate sub aspectul menţinerii soluţiei privind cheltuielile de judecată, astfel că nu vor fi reluate aspectele relevate anterior.

Referitor la motivele subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţine că sunt nefondate.

Astfel, se arată că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de Legea nr. 51/1995 (fără a le indica) şi art. 127 din Statutul profesiei de avocat. Criticile astfel formulate sunt străine de considerentele hotărârii atacate, întrucât instanţa de apel nu a negat dreptul avocatului de a percepe onorarii orare pentru serviciile prestate clientului său.

Ceea ce a reţinut instanţa de prim control judiciar este nedovedirea perceperii şi încasării onorariului pentru serviciile prestate în legătură cu prezentul dosar. Or, aceasta este o chestiune de fapt, de analiză a probatoriului, care excedează rolului instanţei de recurs, limitată, în demersul său, la aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de pârâta J. S.A. împotriva deciziei nr. 336 din 16 iulie 2020, ca nefondat.

Recursurile incidente declarate de pârâtele F. S.R.L., C. S.A. şi J. S.A. împotriva deciziei nr. 339 din 16 iulie 2020 a Curţii de Apel Craiova sunt, de asemenea, nefondate, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, se impune a preciza că toate cele trei pârâte, titulare ale recursurilor incidente, au precizat caracterul subsidiar al căilor de atac extraordinare declarate, în sensul că au solicitat analizarea integralităţii apărărilor formulate în fazele procesuale anterioare, anume soluţiile date excepţiilor invocate, numai în condiţiile în care există riscul de a li se înrăutăţi situaţia în recursul principal al adversarului lor. Cum recursul reclamantei a fost apreciat nefondat, urmează, în primul rând, a lua act de poziţia celor trei pârâte, potrivit căreia nu mai justifică interesul în analizarea criticilor formulate pe calea recursurilor incidente.

În al doilea rând, va proceda la o analiză sumară şi grupată a acelor critici care ar putea conduce la soluţia de anulare a deciziei pronunţate în apel, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, atât pârâta C. S.A., cât şi pârâta J. S.A. au invocat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţiile de respingere a unora dintre excepţiile invocate. Cu titlu de exemplu, pârâta C. S.A. arată că, deşi a invocat inadmisibilitatea celui de al doilea petit al cererii de chemare în judecată, prin raportare la prevederile art. 33 din Legea nr. 7/1996 şi ale art. 900 alin. (1) C. civ., cu privire la cererea de intabulare a dreptului de proprietate şi a cererii de rectificare a cărţii funciare, instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia de respingere a acestei excepţii. În mod asemănător, soluţia atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă excepţia lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active pentru introducerea acţiunii de carte funciară.

La rândul său, pârâta J. S.A. a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare corespunzătoare cu privire la toate excepţiile invocate de această parte şi nesoluţionate de prima instanţă şi nu analizează toate argumentele esenţiale aduse în sprijinul acestora. Astfel, nu au fost analizate motivele de apel ce vizau efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, după cum nu au fost luate în dezbatere argumente esenţiale aduse în sprijinul excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei J. S.A.

Faţă de aceste critici de nemotivare sau motivare insuficientă, reţine că instanţa de apel nu era obligată să dea un răspuns detaliat şi explicit tuturor mijloacelor de apărare formulate în raport cu capătul de cerere în rectificare carte funciară. În mod evident, era vorba de un capăt de cerere accesoriu, în sensul prevederilor art. 30 alin. (4) C. proc. civ., rezolvarea lui fiind dependentă de soluţia dată capătului de cerere principal. Câtă vreme capătul de cerere principal a fost respins, nu exista nicio raţiune ca instanţele anterioare să analizeze apărările formulate în raport cu un capăt de cerere care nu a mai fost analizat, soluţionarea acestuia fiind implicită.

Contrar susţinerilor recurentei J. S.A., instanţa de apel, menţinând soluţia primei instanţe, de valorizare a laturii pozitive a puterii de lucru judecat, a verificat şi aspectul efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, prevăzut de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi a statuat în sensul neincidenţei acestei excepţii procesuale dirimante. Împrejurarea că recurenta nu îmbrăţişează această soluţie şi argumente pe care se sprijină nu poate fi transpusă însă într-o critică de nemotivare (în realitate, de nemotivare corespunzătoare). În mod asemănător, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a analizat toate argumentele aduse de J. S.A. în susţinerea cererii de apel, întrucât jurisprudenţa CEDO recunoaşte instanţelor naţionale posibilitatea de a grupa argumentele şi de a efectua o analiză globală a acestora, fiind suficient ca în considerente să se regăsească un răspuns specific doar la acele chestiuni susceptibile să influenţeze soluţia.

Referitor la criticile subscrise motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., comun tuturor celor trei recursuri incidente, constată că s-a invocat, în esenţă, că pârâtele au opus ca mijloace de apărare, unele excepţii procesuale, de fond, ce vizau fie lipsuri referitoare la condiţiile exercitării dreptului la acţiune (excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa unui obiect posibil şi determinat sau decurgând din lipsa unei cauze reale şi licite), fie invocarea unor dispoziţii legale care îngrădesc dreptul la acţiune (caracterul subsidiar al cererii în constatare faţă de cererea în realizare) ş.a.m.d. De asemenea, au reiterat, pe calea recursurilor incidente, unele neregularităţi procedurale ce ar fi trebuit sancţionate în mod adecvat de către instanţa de apel (nulitatea cererii de chemare în judecată, depăşirea termenului prevăzut de lege pentru formularea de cereri adiţionale etc.).

Instanţa de recurs achiesează la criticile formulate, în sensul că, fiind invocate simultan mai multe excepţii procesuale, instanţele anterioare ar fi trebuit să determine ordinea de soluţionare a acestora, în funcţie de efectele pe care le produc, potrivit art. 248 alin. (2) C. proc. civ.. În adevăr, admiterea unora dintre excepţiile invocate, ar fi făcut inutilă cercetarea celorlalte şi, în final, ar fi condus la necercetarea fondului cauzei. Cu titlu de exemplu, reclamanta, solicitând constatarea dreptului său de proprietate, ar fi trebuit să fie în măsură să dovedească preexistenţa unui titlu/drept de proprietate şi împrejurarea că deţine posesia imobilului. Calificarea cererii ca fiind constitutivă de drepturi nu are niciun fundament, de vreme ce, prin astfel de acţiuni, se urmăreşte schimbarea sau desfiinţarea unui raport juridic şi crearea unui nou raport juridic.

În egală măsură, verificând existenţa condiţiilor exercitării dreptului la acţiune, instanţele anterioare, anterior evaluării existenţei sau inexistenţei unei creanţe născute din contractul de antrepriză de lucrări, ar fi trebuit să analizeze dacă un astfel de raport contractual este apt să permită antreprenorului invocarea rezervei proprietăţii materialelor şi instalaţiilor (existenţa cauzei licite).

Însă, în soluţionarea celor trei recursuri incidente, trebuie să se ţină seama de faptul că acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca nefondată, de instanţele anterioare, iar soluţia urmează a fi menţinută de instanţa de recurs, prin respingerea recursului acestei părţi. Aşadar, a constata că unele excepţii procesuale au fost greşit respinse de instanţa de apel, în căile de atac declarate de pârâte, care au câştigat, pe fond, procesul, ar echivala cu o înrăutăţire a situaţiei recurentelor-pârâte în propriile lor căi de atac, ceea ce contravine prevederilor art. 502 raportat la art. 481 C. proc. civ.. Este adevărat că principiul non reformatio in peius nu este de ordine publică. Însă nu numai că recurentele-pârâte nu au renunţat la aplicarea acestui principiu, ci au arătat în mod expres şi neechivoc că au formulat aceste căi de atac în mod subsidiar, solicitând analizarea lor doar în ipoteza admiterii recursului declarat de reclamantă.

Faţă de cele mai sus reţinute potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile incidente declarate de pârâte împotriva deciziei nr. 339 din 16 iulie 2020, ca nefondate.

Recursul declarat de pârâta J. S.A. împotriva deciziei nr. 8 din 19 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 339 din 16 iulie 2020 este fondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică vizează încălcarea prevederilor art. 444 C. proc. civ., prin respingerea cererii de completare dispozitiv, critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. În esenţă, în dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că, la termenul din 2 iulie 2020, părţile au formulat concluzii cu privire la apelul principal şi apelurile incidente, iar reprezentantul convenţional al J. S.A. a solicitat obligarea A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, solicitare consemnată în încheierea de şedinţă. Deşi instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestei cereri accesorii, totuşi a respins cererea de completare, încălcând astfel dispoziţiile art. 444 C. proc. civ.

Instanţa de recurs constată că aceste aspecte pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât există contradicţie vădită între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate. Astfel, pe de o parte, din motivarea hotărârii atacate rezultă că, în adevăr, această parte a formulat o cerere accesorie, privind obligarea apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală, iar instanţa a omis să o soluţioneze. Pe de altă parte, prin dispozitiv, cererea de completare este respinsă. Soluţia logică, susţinută de considerentele deciziei, care analizează pe fond cererea accesorie omisă iniţial, ar fi fost aceea de admitere a cererii de completare, indiferent care ar fi fost ulterior soluţia dispusă cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Aşadar, constată întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar nu potrivit tezei indicate de pârâta-recurentă aceea a neindicării motivelor pe care se întemeiază soluţia, ci a contradicţiei dintre considerente şi dispozitiv.

Referitor la susţinerile privind greşita aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., încadrate de recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că se solicită, în esenţă, reevaluarea noţiunii de parte care pierde procesul. Astfel, recurenta arată că, deşi i s-a respins apelul incident, totuşi A. S.R.L. este partea care a iniţiat atât acţiunea, cât şi apelul principal, iar acestea au fost respinse. Altfel spus, fără iniţierea procesului de către reclamantă, pârâta J. S.A. nu ar fi cheltuit vreo sumă de bani cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanţa constată că existenţa unei contradicţii vădite între considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate reprezintă o cauză de nelegalitate a hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situaţia nesocotirii unei obligaţii legale a judecătorului, cea prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Atâta vreme cât, prin dispozitiv se respinge cererea de completare, iar prin motivare se recunoaşte omisiunea soluţionării unei cereri accesorii, este evident că motivarea nu este în strictă concordanţă cu măsura luată prin dispozitiv. Or, scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile luate de instanţe, iar lipsa acestui element esenţial (concordanţa între soluţie şi considerent) împiedică exercitarea unui control judiciar eficient, şi optim de către instanţa de control judiciar şi atrag nulitatea hotărârii în condiţiile art. 174 alin. (1) şi (2) rap. la art. 178 alin. (1) şi art. 179 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, evaluarea noţiunii de culpă procesuală va face obiectul analizei instanţei de apel, în rejudecare. Instanţa se limitează la a arăta că, în adevăr, partea care în final a pierdut procesul este reclamanta, căreia i s-a respins atât apelul principal, cât şi recursul principal. Însă, nu este mai puţin adevărat că şi recurentei-pârâte J. S.A. i s-a respins apelul incident, astfel că în raport cu cheltuielile ocazionate de promovarea şi susţinerea acestei căi de atac, nu se poate reţine culpa procesuală a părţii adverse. Aşadar, în raportul juridic procesual dintre cele două părţi, în cadrul căruia trebuie soluţionată problema lichidării cheltuielilor de judecată, instanţa de apel va reexamina, dacă este posibil, în ce măsură serviciile avocaţiale acordate în acea etapă procesuală au fost aferente pregătirii apărării în raport cu apelul principal şi în ce măsură au fost prilejuite de apelul incident (respins). Altfel spus va stabili în ce proporţie este incidentă culpa procesuală a reclamantei, făcând o justă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) teza întâi C. proc. civ.

Faţă de cele mai sus arătate, potrivit art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta J. S.A. împotriva deciziei nr. 8 din 19 noiembrie 2020, va casa decizia atacată şi va dispune trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă F. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată suportate de parte în această etapă procesuală. Potrivit dovezilor depuse la dosar, a fost solicitată suma de 18.745 RON, compusă din 200 RON, taxă judiciară de timbru şi 18545 RON, reprezentând onorariu avocat, aferent serviciilor de asistenţă şi reprezentare juridică acordate în dosar până la 30 ianuarie 2023. Procedând la analiza culpei procesuale a părţii împotriva căreia s-a formulat prezenta cerere accesorie, în condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa reţine că, în adevăr, reclamanta-recurentă A. S.R.L. a pierdut, în final, definitiv, procesul pe care l-a iniţiat (prin respingerea acţiunii formulate, soluţie menţinută în recurs).

Însă nu poate fi reţinută vinovăţia procesuală a reclamantei în ce priveşte promovarea, de către F. S.R.L., a unui recurs incident care a fost de asemenea respins, astfel că atât taxa de timbru achitată pentru calea de atac proprie, cât şi contravaloarea serviciilor avocaţiale aferente redactării şi susţinerii acesteia rămân în sarcina părţii care le-a efectuat. Aşadar, este echitabil să se aprecieze că, din conţinutul total al onorariului de avocat, de 18545,47 RON, suma de 10.000 RON reprezintă contraprestaţia serviciilor aferente combaterii recursului principal al reclamantei (formularea întâmpinării, prezenţa la 2 termene de judecată ş.a.m.d).

Aşa fiind, va admite în parte cererea recurentei F. S.R.L. şi va obliga pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, proporţional culpei procesuale a acestei părţi care a pierdut procesul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile principale declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., respectiv de recurenta-pârâtă J. S.A., împotriva deciziei nr. 339/2020 din 16 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Respinge recursurile incidente declarate de recurentele-pârâte F. S.R.L., C. S.A. şi J. S.A., împotriva deciziei nr. 339/2020 din 16 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Admite recursul principal declarat de recurenta-pârâtă J. S.A., împotriva deciziei nr. 8/2020 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia nr. 8/2020 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată a cererii privind completarea dispozitivului deciziei nr. 339/2020 din 16 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. la plata către recurenta-pârâtă F. S.R.L. a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 21 martie 2023.