Arbitral award annulled and case sent to ordinary courts; insurer prevails as no valid arbitration agreement existed.

Şedinţa publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat la 09 august 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5316,68 RON reprezentând contravaloarea reparaţiei autoturismului cu nr. de înmatriculare x; a penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere calculate la debitul restant, rezultate din cadrul dosarului de daună nr. x, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 155 din 15 decembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021 Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a admis acţiunea reclamantei A. S.R.L. şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 5316,68 RON reprezentând diferenţa neachitată din contravaloarea reparaţiei autoturismului cu numărul de înmatriculare x; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2157,89 RON reprezentând penalităţile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2462,63 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea în anulare înregistrată la 19 ianuarie 2022 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă sub nr. x/2022, pârâta B. S.A. a solicitat, potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 155 din 15 decembrie 2021 pronunţată de către Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentinţa nr. 20 din 09 februarie 2022 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în anulare a hotărârii arbitrale în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, cauza a fost înregistrată la 21 februarie 2022 sub nr. x/2022.

Prin hotărârea nr. 42/2022 din 4 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, s-a declinat Curţii de Apel Ploieşti competenţa de soluţionare a cererii, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în vederea soluţionării conflictului negativ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, la 11 aprilie 2022, şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 3.

Prin decizia nr. 1332 din 26 mai 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 128/2022 din 03 octombrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale, a admis acţiunea în anulare formulată de contestatoarea-pârâtă B. S.A., a anulat hotărârea arbitrală nr. 155 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021 şi a trimis cauza spre judecată Judecătoriei Buftea.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. solicitând în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 155 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021 formulată de pârâtă, iar, în subsidiar, admiterea în parte a recursului, în sensul de a se dispune trimiterea cauzei spre judecată Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, instanţa competentă ca urmare a schimbării sediului social al pârâtei în cursul procesului.

În susţinerea motivului de recurs, recurenta afirmă că instanţa de fond a reţinut greşit aplicarea dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme incidente derogatorii, respectiv a Normei ASF nr. 18/2017, făcând trimitere la art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din acest act normativ.

Redând cele reţinute de instanţa de fond în considerentele hotărârii pronunţate, la paginile 3 şi 4, consideră recurentul că, în mod greşit instanţa nu a constatat faptul că Norma nr. 18/2017 reprezintă o complinire a lipsei unei convenţii arbitrale în forma scrisă. A arătat faptul că în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi de reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală, în baza legii speciale - Norma ASF nr. 18/2017.

În susţinerea argumentului că Norma ASF nr. 18/2017 deţine caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziţii sunt prioritare faţă de legea generală, recurentul face trimitere la art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF, la art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, în raport de care arată că ASF a emis Norma nr. 18/2017, ce reprezintă transpunerea în legislaţia românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 si a Directivei 2009/22/CE.

Mai precizează recurentul că, în cazul în care un stat nu transpune dispoziţiile unei directive în legislaţia internă, acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunităţii Europene.

În acest sens, arată recurentul că ASF, prin emiterea Normei nr. 18/2017, a răspuns rolului şi competenţei sale legale, şi a armonizat sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluţionare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Potrivit recurentului, din coroborarea celor două texte enunţate, respectiv art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară fiind reprezentată de formularea cererii arbitrale de către consumatorul persoană juridică, cerinţă îndeplinită în cauză.

Conchide recurentul că, lipsa convenţiei arbitrale din contractul de asigurare, izvorul pretenţiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, act normativ ce completează dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi dispoziţiile Normei ASF nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţului păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcţie de statutul juridic al acestuia (persoană fizică/juridică).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 542 alin. (1) C. proc. civ. art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017; art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012; art. 6 alin. (6), art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015; art. 2 pct. 13, art. 5 pct. 5 din Legea nr. 132/2017; art. 4 pct. 16 din Legea nr. 236/2018; Norma ASF nr. 20/2017; art. 2199, art. 2223 C. civ. art. 107 C. proc. civ.

La 12 decembrie 2022 recursul a fost comunicat intimatei-pârâte care nu a uzat de dreptul de a formula întâmpinare.

Prin rezoluţia din 18 ianuarie 2023 s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, 21 martie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivului de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce guvernează materia soluţionării alternative a litigiilor de consum, reglementată prin Norma ASF nr. 18/2017, susţinând că între societatea recurentă şi societatea pârâtă nu era necesară existenţa unei convenţii arbitrale scrise, Tribunalul arbitral fiind învestit în temeiul legii, respectiv prin dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu a celui indicat de recurentă întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, şi nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei sunt nefondate întrucât instanţa, la pronunţarea soluţiei, a ţinut cont de faptul că arbitrajul, potrivit dispoziţiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 548 alin. (1) C. proc. civ., "Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii." iar conform art. 549 din acelaşi act normativ, "(1) Convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. (2) Existenţa convenţiei arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral.".

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. defineşte clauza compromisiorie ca fiind aceea prin care "părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenţia părţilor, înţelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluţionare a litigiilor, iar în situaţia în care această convenţie nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza şi desfăşura valabil.

În acest context, reţine Înalta Curte că instanţa de fond a soluţionat acţiunea în anulare făcând o corectă aplicare a prevederilor anterior menţionate, dând prevalenţă dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidenţa în cauză a acestui motiv de desfiinţare, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 şi urm. C. proc. civ.

Cât priveşte Norma ASF. nr. 18/2017, se poate observa, din chiar titlul actului, că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare.", art. 7 alin. (3) din Normă stipulând în mod expres faptul că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.".

Se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existenţa unei convenţii a părţilor. Înalta Curte, fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă, reţine că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale.

Punctează Înalta Curte faptul că, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF nu se poate deroga de la dispoziţii de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, astfel că va respinge argumentele recurentei conform cărora Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la legea generală, în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015. De altfel actul normativ în discuţie nu cuprinde nicio dispoziţie legală care să prevadă că se poate soluţiona litigiul de către instanţa arbitrală, chiar dacă între părţi nu există o clauză compromisorie sau compromis.

Toate susţinerile recurentei, relative la modalitatea de transpunere în dreptul intern a Directivei 2013/11/UE sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii, întrucât, în mod evident, reclamanta-recurentă nu este un consumator, ci un profesionist.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 128/2022 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 128/2022 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2023.