Revision inadmissible where cassation decision did not evocate merits and res judicata exception was not omitted in second litigation

Şedinţa publică din data de 21 martie 2023

Deliberând asupra cererii de revizuire, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. din 1865, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă la 23 martie 2009, sub nr. x/2009, reclamanta C.N. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iaşi a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului situat în localitatea Iaşi, str. x, în suprafaţă de 1.960,62 m.p., proprietatea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 998 C. civ.

La 27 aprilie 2009, pârâta a chemat în garanţie CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI IAŞI, în raport cu art. 60 C. proc. civ. din 1865, solicitând ca, în situaţia în care instanţa va reţine că reclamanta este proprietara terenului, să constate încetată asocierea dintre pârâtă şi chematul în garanţie, potrivit contractului de asociere nr. x/06.02.1997, pentru terenul aflat în discuţie şi să menţină valabilitatea contractului pentru restul terenurilor; a mai solicitat obligarea chematului în garanţie la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, în locul pârâtei, în cazul admiterii acţiunii.

La 20 mai 2009, reclamanta a precizat acţiunea, în sensul că valoarea despăgubirii este de 495.972 RON, calculată pentru perioada 15.04.2006 şi până la data promovării acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 7236/22.05.2009, Judecătoria Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ şi Fiscal, pe rolul căruia a fost înregistrată sub nr. x/2009.

Prin sentinţa nr. 417 din 12 aprilie 2016, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a autorităţii de lucru judecat; a respins acţiunea şi a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 8.336,8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererile de chemare în garanţie şi de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 616 din 05 octombrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul reclamantei şi a luat act că pârâta nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 144 din 25 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă, sub nr. x/2009*.

În cursul rejudecării cererii de apel, la 29 octombrie 2019, apelanta-reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a următoarelor acte administrative: H.C.L. nr. 18/1997, H.C.L. nr. 196/1999, H.G. nr. 1354/2001, contractul de asociere nr. x/06.02.1997, certificatul de urbanism nr. x/24.02.1997 şi autorizaţia de construire nr. x/10.07.1997.

Excepţia de nelegalitate a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă, aceasta fiind soluţionată prin încheierea din 02 decembrie 2020 în sensul respingerii ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 105 din 24 februarie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins excepţia nulităţii absolute a H.C.L. nr. 18/1997, H.C.L. nr. 196/1999, H.G. nr. 1354/2001, a contractului de asociere nr. x/06.02.1997, a certificatului de urbanism nr. x/24.02.1997 şi a autorizaţiei de construire nr. x/10.07.1997; a respins apelul reclamantei.

Împotriva încheierii din 02 decembrie 2020 pronunţate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi a deciziei civile nr. 105/24.02.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2009 de aceeaşi instanţă, reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea hotărârilor în sensul admiterii excepţiilor, admiterii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă pe toată perioada de când foloseşte terenul, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1453 din 14 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iaşi împotriva încheierii din 2 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în dosarul nr. x/2020 şi a deciziei civile nr. 105 din 24 februarie 2021, pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2009.

Împotriva deciziei instanţei de recurs, C.N. C.F.R. S.A. Bucureşti - Sucursala Regională C.F. Iaşi a formulat cerere de revizuire prin care a solicitat admiterea acesteia, anularea Deciziei nr. 1453/14.06.2022, admiterea acţiunii, cu consecinţa obligării intimatei la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă, pe toată perioada de când ocupă terenul, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, la 18.07.2022 şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 5.

În motivarea cererii de revizuire, după reproducerea ad litteram a argumentelor prezentate prin memoriul de recurs, în esenţă, revizuenta susţine că Decizia nr. 1453 din 14 iunie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă este potrivnică sentinţei civile nr. 1075 din 23 ianuarie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2008 de Judecătoria Iaşi, secţia Civilă şi Deciziei nr. 1134/2015 din 26 noiembrie 2015 pronunţate în dosarul nr. x/2008 de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, întrucât prin aceste decizii s-a statuat definitiv că aceasta a făcut dovada calităţii de proprietar şi că, potrivit celor două expertize efectuate în cauză rezultă cu certitudine că certificatul include şi terenul "din litigiu ce a format obiectul contractului de asociere.". Prin urmare, consideră că este legal a pretinde şi obţine despăgubiri pentru lipsa folosinţei bunului.

Mai arată revizuenta că soluţia pronunţată prin Decizia nr. 1453/2022 contrazice cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 4668/2010 pronunţată în dosarul nr. x/2010 (prin care a menţinut sentinţa nr. 182/CA/2010 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în acelaşi dosar), respectiv faptul că, prin respingerea excepţiei de nelegalitate a certificatului de proprietate, acesta este valabil.

De asemenea, susţine că, în prezentul dosar, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la lucrul cerut întrucât a omis a se pronunţa cu privire la oportunitatea dovedirii prin expertiză de specialitate unde se situează terenul potrivit Procesului-verbal nr. x/101/1999, identificarea suprafeţei fiind făcută potrivit datelor şi anexelor contractului de asociere, deşi aceste date nu rezultau, cu certitudine, nici din contract şi nici din anexele sale.

Revizuenta învederează că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 1865 întrucât nu cuprinde motivele pentru care s-a înlăturat cererea sa de administrare a înscrisurilor apreciate de aceasta ca fiind probe concludente în aflarea adevărului.

De asemenea, susţine că instanţa a omis a se pronunţa cu privire la criticile potrivit cărora dacă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu a rezultat că terenul pe care se află restaurantul era inclus în certificat, la fel trebuia să constate că nici din contractul de asociere nu rezulta care este terenul adus ca aport în asociere de Consiliul Local. Astfel, apreciază că aceste aspecte se impuneau a fi analizate prioritar, împreună cu planurile şi procesele-verbale de vecinătate care au fost reţinute de toate instanţele în cuprinsul hotărârilor pronunţate ca fiind limite de proprietate şi, abia apoi, puteau fi avute în vedere orice alte înscrisuri sau hotărâri judecătoreşti.

Prin aceasta, consideră că instanţa a judecat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a analizat aspecte care exced motivelor pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare, astfel că toate hotărârile pronunţate în acest dosar sunt netemeinice şi nelegale, fiind date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, nu cuprind motivele pe care se sprijină înlăturarea unor înscrisuri depuse de aceasta şi care reprezentau temelia dreptului pretins, decizia cuprinzând motive contradictorii, străine de natura pricinii.

În încheiere, precizează că îşi rezervă dreptul de a completa cererea de revizuire după comunicarea Deciziei nr. 1453/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi 7 C. proc. civ. din 1865.

Intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, nefiind incidente dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi 7 C. proc. civ. din 1865, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a hotărârii pronunţate de instanţa de recurs şi obligarea revizuentei la achitarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI IAŞI a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire întrucât nu se încadrează pe niciunul din motivele de revizuire prevăzute de C. proc. civ. din 1865, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca netemeinică şi nelegală.

Examinând cererea de revizuire dedusă judecăţii, prin raportare la dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi 7 şi art. 326 alin. (3) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte revizuirea, cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

De asemenea, conform art. 326 alin. (3) C. proc. civ. din 1865, constată că dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază. Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează, prioritar, condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ. din 1865 pot fi atacate cu revizuire hotărârile rămase definitive în apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când se evocă fondul, pentru motivele prevăzute expres şi limitativ la pct. 1 - 10 din acelaşi articol.

Din textul de lege evocat rezultă că pentru a se putea solicita retractarea unei hotărâri pronunţate de o instanţă de recurs, legiuitorul a impus condiţia ca această instanţă să fi evocat fondul.

Evocarea fondului în recurs implică o reevaluare a elementelor de fapt şi de drept ale cauzei urmată de schimbarea dezlegării date de instanţele anterioare problemei deduse judecăţii, fie prin stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie prin aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite anterior.

Prin urmare, nu sunt susceptibile de revizuire, întrucât nu evocă fondul, hotărârile instanţelor de recurs prin care s-a respins recursul ca nefondat, s-a admis recursul şi s-a dispus casarea cu trimitere, precum şi hotărârile prin care a fost soluţionată calea de atac în temeiul unei excepţii procesuale absolute.

Cât priveşte hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs, acestea pot fi atacate cu revizuire numai dacă evocă fondul, fie prin modificarea hotărârii atacate pe chestiuni de fapt, fie prin rejudecarea în fond după casare.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, în speţă, prin decizia nr. 1453 din 14 iunie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iaşi şi a menţinut hotărârile atacate - Încheierea din 2 decembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, respectiv decizia civilă nr. 105 din 24 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2009 de aceeaşi instanţă - nefiind pronunţată o soluţie de modificare a hotărârilor pe chestiuni de fapt.

Prin urmare, întrucât instanţa de recurs, în temeiul dreptului de control judiciar, a confirmat hotărârile instanţei de apel, se impune a se reţine că hotărârea supusă revizuirii nu face parte din categoria hotărârilor care evocă fondul, nefiind, aşadar, susceptibilă de retractare pe calea revizuirii pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865.

Cu privire la susţinerile potrivit cărora instanţa de recurs s-a pronunţat asupra altor lucruri decât s-au cerut, respectiv la pretinsele omisiuni indicate în cuprinsul cererii de revizuire, reţine instanţa supremă că acestea nu se pot circumscrie cazurilor de extra petita, respectiv minus petita, din moment ce controlul judiciar în recurs a avut ca obiect verificarea conformităţii hotărârii recurate cu regulile de drept indicate de titularul căii de atac.

Notează Înalta Curte că motivul de revizuire prevăzut de pct. 2 al art. 322 din C. proc. civ. din 1865 nu se referă la o eventuală neanalizare a unei susţineri, a unui argument sau la situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unei cereri de incuviinţare a probelor sau asupra unui motiv de apel sau de recurs, ci la nepronunţarea asupra unui capăt de cerere al acţiunii introductive de instanţă, acesta vizând numai inadvertenţa dintre obiectul pricinii deduse judecăţii şi ceea ce a hotărât instanţa, fiind o aplicaţie a principiului disponibilităţii.

Ca atare, constatând că, în spetă, hotărârea supusă revizuirii nu face parte din categoria hotărârilor care evocă fondul, reţine Înalta Curte că cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865 este inadmisibilă.

Din perspectiva motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, revizuirea unei hotărâri atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Înalta Curte constată că scopul reglementării acestui caz de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci acela al respectării principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea lui.

Pentru a se statua asupra admisibilităţii unei cereri de revizuire în această ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: să fie vorba despre hotărâri definitive contradictorii, să fie vorba despre hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu (cu tripla identitate de părţi, obiect şi cauză), hotărârile respective să fi fost pronunţate în dosare diferite, în al doilea proces, să nu fi fost invocată excepţia puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat şi să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea puterii lucrului judecat.

Dintre aceste cerinţe, două sunt de interes pentru speţa dedusă judecăţii: să fie vorba despre hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu (cu tripla identitate de părţi, obiect şi cauză) şi cea privind dezbaterea în cel de-al doilea litigiu a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire (evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti), notează instanţa că aceasta este o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de elemente reglementate de art. 1201 C. civ. din 1864, "una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".

Prin noţiunea "una şi aceeaşi pricină" se înţelege întrunirea condiţiilor triplei identităţi de părţi, de obiect şi de cauză, cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât, soluţionarea celei de-a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi.

Identitatea de părţi presupune participarea în ambele procese a aceloraşi persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal; prin obiectul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia formulată, respectiv folosul urmărit de către reclamant prin introducerea acţiunii; cauza cererii de chemare în judecată reprezintă fundamentul juridic al acesteia, temeiul juridic.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, se constată că, în cauză, revizuenta invocă contradictorialitatea dintre Decizia nr. 1453 din 14 iunie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi Decizia nr. 1134 din 26 noiembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2008 de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

Prin Decizia nr. 1134 din 26 noiembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2008 de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, s-a respins recursul declarat de reclamanta C.N. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 1075 din 23.01.2013 pronunţată de Judecătoria Iaşi, secţia Civilă, pe care a menţinut-o.

La originea litigiului ce a făcut obiectul acestui dosar s-a aflat acţiunea în revendicare, rectificare carte funciară şi intabulare, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, având drept capete de cerere: rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al A., intabulat nelegal, revendicarea terenului situat în localitatea Iaşi, str. x şi intabularea dreptului de proprietate al C.N. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iaşi în cartea funciară, fundamentul juridic al cererii fiind reprezentat de dispoziţiile art. 34 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Prin decizia nr. 1453 din 14 iunie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iaşi, în contradictoriu cu pârâta, împotriva încheierii din 2 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în dosarul nr. x/2020 şi a deciziei civile nr. 105 din 24 februarie 2021, pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2009.

Obiectul acţiunii acestui dosar l-a reprezentat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 495.972 RON, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului situat în localitatea Iaşi, str. x, în suprafaţă de 1.960,62 m.p., aflat sub construcţia pârâtei, în absenţa acordului său, ca proprietar, calculată pentru perioada 15.04.2006-23.03.2009, fundamentul juridic al cererii fiind reprezentat de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. din 1864, privind răspunderea civilă delictuală.

Se constată, aşadar, că deşi există identitate de părţi, dosarele nr. x/2008 şi nr. y/2009, nu au acelaşi obiect şi nici aceeaşi cauză, ele vizând cereri diferite, întemeiate pe dispoziţii legale diferite: o acţiune în revendicare, rectificare carte funciară şi intabulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 34 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, respectiv o acţiune pe obligatia de a face, întemeiată pe art. 998-999 C. civ. din 1864, privind răspunderea civilă delictuală.

Prin urmare, se reţine că nu este îndeplinită condiţia privind hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu (cu tripla identitate de părţi, obiect şi cauză), pentru a exista autoritate de lucru judecat.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie - dezbaterea în cel de-al doilea litigiu a excepţiei autorităţii de lucru judecat - notează instanţa că aceasta vizează neinvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în al doilea proces sau, chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.

Se cuvine a fi amintit că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, cea de excepţie procesuală, conform art. 1201 C. civ. din 1864 şi art. 163 C. proc. civ. din 1865 şi aceea de prezumţie, potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. din 1864.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. din 1864, de părţi, obiect şi cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Aşadar, sfera de aplicare a art. 1201 C. civ. din 1864 este mai extinsă decât cea a art. 163 C. proc. civ. din 1865 şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată de către o altă instanţă unei situaţii juridice.

Potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. din 1864, în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, ceea ce presupune că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Analizând decizia a cărei anulare se cere prin promovarea prezentei revizuiri, se constată că revizuenta, prin motivele sale de recurs, a invocat caracterul irevocabil al dezlegării date de instanţa anterioară prin decizia nr. 1134 din 26 noiembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2008 de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului în discuţie, ceea ce echivalează cu invocarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei anterioare.

Aşa cum s-a arătat, pentru a fi admisibilă cererea de revizuire pe temeiul în discuţie nu este suficientă invocarea excepţiei (efectul pozitiv al puterii de lucru judecat), ci trebuie ca instanţa în faţa căreia s-a invocat, să fi omis să o analizeze.

Or, Înalta Curte constată că în faţa instanţei de recurs a fost invocată puterea lucrului judecat, instanţă care a şi analizat această apărare a recurentei, în următorii termeni:

"Analiza hotărârii recurate relevă că instanţa de apel a subliniat faptul că prin decizia de casare au fost dezlegate chestiunile referitoare la convenţia nr. 634/03.03.2009 (încheiată în considerarea unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate ulterior) de care recurenta se prevala pentru recunoaşterea calităţii sale de proprietar şi la pretinsa încălcare a efectului pozitiv al lucrului judecat decurgând din dezlegările date prin decizia nr. 1134/26.11.2015 (...)."

Raţiunea acestei condiţii este aceea ca instanţa de revizuire învestită cu soluţionarea unei cereri întemeiate pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, să nu încalce ea însăşi autoritatea de lucru judecat a hotărârii a cărei anulare se solicită.

Aceasta, deoarece, instanţa nu poate exercita un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor despre care se susţine că sunt contradictorii, ci verifică doar dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat.

Prin urmare, se reţine că nu este îndeplinită nici condiţia ca în al doilea proces să nu fi fost invocată excepţia puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, aceasta să nu se fi discutat.

Din modul de redactare a cererii de revizuire, se constată că revizuenta încearcă, în realitate, reluarea judecăţii cauzei ce a format obiectul dosarului x/2009, prevalându-se de calea de atac formulată.

Or, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; revizuirea nu poate avea semnificaţia unui "apel deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

De altfel, unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 2 şi 7 C. proc. civ. din 1865, ţinând cont şi de prevederile art. 326 alin. (3) din acelaşi act normativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta CN CFR S.A. BUCUREŞTI - SUCURSALA REGIONALĂ CF IAŞI împotriva deciziei nr. 1453 din 14 iunie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2009.

În ce priveşte cererea intimatei B. S.R.L. de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosar atestă efectuarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11,730,31 RON.

Faţă de soluţia de respingere a cererii de revizuire, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va obliga revizuenta CN CFR S.A. BUCUREŞTI - SUCURSALA REGIONALĂ CF IAŞI la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.730,31 RON reprezentând onorariu avocat către intimatul B. S.R.L., astfel cum rezultă din extrasul de cont din 11 august 2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta CN CFR S.A. BUCUREŞTI - SUCURSALA REGIONALĂ CF IAŞI împotriva deciziei nr. 1453 din 14 iunie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2009.

Obligă revizuenta CN CFR S.A. BUCUREŞTI - SUCURSALA REGIONALĂ CF IAŞI la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.730,31 RON reprezentând onorariu avocat către intimatul B. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2023.