Jurisdiction of arbitral court versus ordinary courts for claims grounded in tort liability versus contractual obligations

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 17 decembrie 2020 pe roulu Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., anularea sentinţei arbitrale nr. 64 din 6 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2019 şi, în principal, trimiterea cauzei Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă spre competentă soluţionare, iar în subsidiar, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea acţiunii în anulare şi a celei arbitrale.

Prin sentinţa civilă nr. 58 din 29 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă acţiunea în anulare, a fost anulată sentinţa arbitrală nr. 64 din 6 oiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2019 şi s-a trimis cauza spre judecată Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., B. S.A. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 58 din 29 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea, ca nefondată, a acţiunii în anulare.

În motivare, după expunerea litigiului anterior purtat între părţi, în cuprinsul cererii de recurs, se arată că instanţa de fond a interpretat şi valorificat în mod nelegal, vădit contrar conţinutului său explicit, un paragraf din sentinţa arbitrală nr. 95 din 23 noiembrie 2017, din această perspectivă fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

De asemenea, se mai susţine că aprecierea şi evaluarea în modalitatea dată, de către instanţa de fond, a sentinţei arbitrale, echivalează cu o încălcare a autorităţii de lucru judecat a respectivei sentinţe, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Totodată, în opinia recurentei, instanţa a interpretat, contrar legii, cuprinsul neîndoios şi lămurit al art. 550 alin. (3) din C. proc. civ., considerentele sentinţei sub acest aspect fiind contradictorii, practic opuse concluziei reţinute în cele din urmă, iar interpretarea unui text de procedură civilă prin prisma unui text de drept civil, respectiv art. 1268 alin. (5) din C. civ., este nelegală.

Recurenta mai susţine că neînţelegerile părţilor derivă şi au legătură cu contractul cuprinzând clauza compromisorie, întrucât derivă şi au legătură cu acelaşi bunuri care făcuseră obiectului contractului, mai exact cu situaţia şi starea acestora subsecvent încetării contractului.

Este evident că acest al doilea litigiu derivă din contractul principal, aşa cum în mod explicit pretinde chiar reclamanta şi acceptă instanţa de fond, din chiar primul litigiu arbitral şi prima sentinţă arbitrală. Prin urmare, este nelegal răstălmăcit şi înţelesul art. 552 teza finală din Codul de procedurăn civilă.

Intimata A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la data de 2 martie 2022, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa constată că invocarea acestuia de către recurentă este pur formală, în condiţiile în care nu este indicată în concret nicio normă de drept material pretins a fi fost încălcată sau aplicată greşit, şi nici din dezvoltarea motivelor de recurs nu se poate reţine vreo astfel de nelegalitate.

De asemenea, nici motivarea contradictorie a deciziei recurate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu poate fi reţinută. Astfel, această ipoteză cuprinsă în motivul de casare enunţat se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate, argumentele instanţei de fond în privinţa sensului dispoziţiilor art. 550 alin. (3) din C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 1268 alin. (5) din C. civ., în contextul conţinutului concret al art. 12.1 din convenţia părţilor, şi cu susţinerile reclamantei în sensul că pretenţiile ce fac obiectul prezentei cauze nu îşi mai au izvorul în contract, acţiunea fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei arbitrale nr. 95 din 23 noiembrie 2017, în care s-a reţinut, în mod expres, că obligaţia sau pretenţia afirmată "nu se circumscrie niciunei obligaţii contractuale sau legale specifice raporturilor de închiriere, motiv pentru care această obligaţie nu există". Astfel, apreciază recurenta că instanţa arbitrală, prin referirea pe care a făcut-o inclusiv la obligaţiile "legale specifice", ar fi analizat şi o potenţială răspundere delictuală.

Aşa cum în mod corect a reţinut însă şi prima instanţă, în ce măsură acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, întemeiată în mod expres pe dispoziţiile referitoare la răspunderea delictuală, reia, în fapt, considerentele primei acţiuni, întemeiată pe răspunderea contractuală şi soluţionată definitiv de instanţa arbitrală, este o chestiune de fond, care urmează a fi analizată în cadrul acţiunii în răspundere delictuală, şi nu un criteriu de determinare a competenţei.

Motivul pentru care a fost anulată sentinţa arbitrală nr. 64 din 6 noiembrie 2020 a fost necompetenţa instanţei arbitrale, în condiţiile în care reclamanta şi-a fundamentat acţiunea, exclusiv pe răspunderea delictuală, susţinând că pretenţiile deduse judecăţii nu îşi au izvorul în contractul încheiat între părţi.

În consecinţă, existenţa unei pretinse autorităţi de lucru judecat cu privire la soluţia asupra fondului cauzei, este lipsită de relevanţă din perspectiva instanţei competente să soluţioneze prezenta acţiune, aşa cum a înţeles reclamanta să şi-o întemeieze în drept, în conformitate cu principiul disponibilităţii, astfel încât nici motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. nu este fondat.

Nefondată este şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 552 teza finală din C. proc. civ., critică ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Şi în susţinerea acestei critici, recurenta porneşte de la premisa că acţiunea ce face obiectul prezentei cauze este, în fapt, identică cu cea soluţionată deja prin sentinţa arbitrală nr. 95 din 23 noiembrie 2017, însă, pe de-o parte, o asemenea analiză nu o poate face decât instanţa competentă, iar pe de altă parte, competenţa instanţei se stabileşte prin raportare la obiectul acţiunii şi temeiul în drept indicat de reclamantă, în cauză acest temei fiind răspunderea civilă delictuală, adică un temei juridic diferit de cel al acţiunii soluţionate prin sentinţa arbitrală evocată.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 58 din 29 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 58 din 29 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2022.