Enforcement of administrator remuneration claimed via invalid General Assembly resolution and mischaracterization of corporate mandate as lawyer-client relationship

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 Euro (echivalentul în RON, calculat la cursul valutar valabil din ziua plăţii) reprezentând contravaloarea parţială a indemnizaţiei de administrator datorată pentru perioada martie 2014, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea AGA adoptată de cei patru asociaţi ai societăţii.

În subsidiar, s-a solicitat stabilirea contravalorii remuneraţiei de administrator pentru munca prestată în favoarea societăţii şi obligarea pârâtei la plata remuneraţiei în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, aşa cum rezultă din înregistrările din Registrul Comerţului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 28 aprilie 2017, reclamantul A. a formulat acţiune în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plat sumei de 1000 Euro (4500 RON) reprezentând contravaloarea parţială a indemnizaţiei de administrator datorată pentru perioada aprilie 2014, din indemnizaţia stabilită prin hotărârea AGA din 21 ianuarie 2009 de 10.000 Euro/lună, precum şi obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, potrivit prevederilor legale şi ale actului constitutiv.

Reclamantul a solicitat, în subsidiar, să se constate dreptul său la plata unei indemnizaţii lunare în calitatea de administrator al societăţii şi stabilirea cuantumului acesteia, cu obligarea pârâtei la plata acestei indemnizaţii retroactiv din aprilie 2014 până la momentul introducerii acţiunii, obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei astfel stabilite în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, potrivit prevederilor legale şi ale actului constitutiv, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a mai solicitat în subsidiar ca instanţa să stabilească contravaloarea remuneraţiei pentru indemnizaţia de administrator, care este şi avocat de profesie, la valoarea de referinţă a remuneraţiei de avocaţi intracomunitari angajaţi într-o formă de angajare.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2018, instanţa a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2017.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 1 august 2017, reclamantul A. a formulat acţiune în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1000 Euro (4500 RON) reprezentând contravaloare parţială a indemnizaţiei de administrator datorată pentru perioada iulie 2014, din indemnizaţia stabilită prin hotărârea AGA din 21 ianuarie 2009 de 10.000 Euro/lună, precum şi obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, potrivit prevederilor legale şi ale actului constitutiv.

Reclamantul a solicitat în subsidiar să se constate dreptul său la plata unei indemnizaţii lunare în calitate de administrator al societăţii şi stabilirea cuantumului acesteia, cu obligarea pârâtei la plata acestei indemnizaţii retroactiv din iulie 2014 până la momentul introducerii acţiunii, obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei astfel stabilite în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, potrivit prevederilor legale şi ale actului constitutiv, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 16 februarie 2018 instanţa a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2017.

B. Hotărârea Judecătoriei Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 3608 din 2 aprilie 2018, Judecătoria Constanţa a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

C. Obiectul cererii înregistrate pe rolul Tribunalului Constanţa.

Acţiunea principală la care sunt conexate dosarele x/2017 şi nr. y/2017 au fost înregistrate la Tribunalul Constanţa la data de 14 mai 2018.

În cursul judecăţii a fost trimis spre soluţionare ca urmare a admiterii excepţiei conexităţii de către Judecătoria Constanţa şi dosarul nr. x/2017 prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 1000 Euro reprezentând indemnizaţia de administrator pentru luna mai 2014, iar în subsidiar, constatarea dreptului său la o indemnizaţie lunară şi stabilirea cuantumului acesteia, cu obligarea pârâtei la plata acesteia din mai 2014 şi până la momentul introducerii acţiunii. În subsidiar, s-a mai solicitat stabilirea contravalorii remuneraţiei la valoarea de referinţă a remuneraţiei de avocaţi intracomunitari comparabilă cu avocaţii intracomunitari angajaţi într-o formă de angajare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 februarie 2019, Tribunalul Constanţa a admis excepţia de conexitate şi s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Constanţa.

În dosarul conexat care are aceleaşi părţi ca în acţiunea principală, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 1000 Euro reprezentând indemnizaţie administrator datorată pe luna aprilie 2015, iar în subsidiar, a solicitat stabilirea contravalorii remuneraţiei de administrator pentru munca prestată şi obligarea pârâtei la plata remuneraţiei în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator.

D. Soluţia instanţei de fond.

Prin încheierea de şedinţă din 19 decembrie 2018, instanţa a admis în parte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea dreptului reclamantului la plata unei indemnizaţii în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L. şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibil respectivul capăt din acţiunea principală. Prin aceeaşi hotărâre a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei noiembrie 2013 - februarie 2014, fiind astfel respinse pretenţiile aferente intervalului menţionat ca prescrise.

Prin încheierea din 19 martie 2019 s-a respins ca inadmisibilă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al pârâtei a societăţii de avocaţi C.; s-a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; s-au respins întrebările înlăturate din interogatoriul propus de reclamant pârâtei, întrucât acestea nu au legătură cu pretenţiile deduse judecăţii; s-a respins proba testimonială propusă de reclamant; s-a respins proba cu expertiză contabilă propusă de reclamant, apreciind că acesta nu este utilă cauzei; s-a respins proba cu interogatoriu pârâtei, dat fiind că această probă a fost deja administrată în dosarul nr. x/2017, iar interogatoriile propuse în dosarele conexe sunt identice cu cel din dosarul principal.

Prin sentinţa civilă nr. 1170 din 2 iulie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a respins acţiunea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca nefondată.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond.

Reclamantul A. a declarat apel ce vizează sentinţa civilă nr. 1170 din 2 iulie 2019 şi încheierea din 19 decembrie 2018 prin care Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii privind constatarea dreptului privind plata unei indemnizaţii în calitate de administrator al societăţii pârâte şi prin care a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei noiembrie 2013 - februarie 2014.

Pârâta B. S.R.L. a declarat apel incident împotriva încheierii din 19 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2017.

F. Hotărârea Curţii de Apel.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 25 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de petentul A..

Prin încheierea din 5 decembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa a respins excepţia netimbrării apelului incident; a respins excepţia tardivităţii apelului incident; a respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident; a respins excepţia nulităţii apelului incident; a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al pârâtei a SCP C.; a respins cererea privind disjungerea apelului incident.

Prin decizia civilă nr. 643 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 304 şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ca inadmisibilă; a respins apelul principal promovat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1170 din 2 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, ca nefondat; a respins apelul incident promovat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din data de 19 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

G. Calea de atac împotriva soluţiei dat de Curtea de Apel Constanţa.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, precum şi împotriva încheierii din 5 decembrie 2019 prin care s-a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reprezentanţilor convenţionali ai intimatei, precum şi excepţia nulităţii actelor de procedură îndeplinite de către reprezentanţii convenţionali ai intimatei în lipsa unui mandat valabil şi prin care s-au respins probele solicitate de reclamant în soluţionarea apelului şi împotriva încheierii din 25 noiembrie 2019 prin care a fost respinsă cererea de preschimbare a termenului de judecată şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi a încheierilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu consecinţa administrării unui probatoriu care să confere legalitatea hotărârii judecătoreşti.

Societatea pârâtă B. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa exclusiv în ceea ce priveşte soluţia privind respingerea apelului incident, respectiv respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune, să se respingă cererea de chemare în judecată.

În motivarea recursului declarat de reclamantul A. se aduc următoarele critici:

În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cererii de preschimbare termen prin încheierea din 25 noiembrie 2019 se arată că în mod greşit a fost respinsă această solicitare întrucât nu se afla în ţară la judecarea cauzei şi a făcut dovada cu biletele de avion, iar, într-un alt dosar, Înalta Curte a admis o astfel de cerere, considerând-o întemeiată.

Instanţa nu arată ce anume ar fi un motiv temeinic, astfel că aceasta este o hotărâre nemotivată.

Pe de altă parte, instanţa trebuia să considere cererea de preschimbare termen drept o cerere de amânare.

În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi nulitatea actelor de procedură îndeplinite de apărători recurentul arată că singurul act care face dovada clienţilor atestând calitatea şi identitatea acestora şi a mandatului acordat este contractul de asistenţă juridică, iar nu împuternicirea avocaţială. Nu a existat nici un contract de asistenţă juridică încheiat cu B. S.R.L., iar acest fapt este dovedit de actele depuse de C. la dosarul penal în care Înalta Curte de Casaţie şi justiţie a sesizat Parchetul, de plângerea penală a lui D., care a declarat numărul de dosare şi contracte pe care le-a avut cu C. şi de declaraţia notarială a aceluiaşi D..

Avocatul de la C. nu poate avea calitatea de angajat cu contract de muncă al unei alte persoane juridice - printr-un contract general - care prestează activităţi exclusiv pentru persoanele juridice NP 1, NP 2 şi CED, în beneficiul unor terţi.

Dreptul de reprezentare ad litem al avocatului se naşte numai în temeiul unui contract de asistenţă juridică, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. Împuternicirea avocaţială (şi contractul de asistenţă juridică) care nu poartă menţiunile privitoare la prevederile art. 122 alin. (1) din Statut, ca şi identitatea părţilor, existenţa, numărul şi data contractului de asistenţă juridică, nu este valabilă şi nu produce efecte juridice.

Având în vedere că mai multe instanţe au constatat deja că este nul contractul de asistenţă juridică încheiat de C. şi NP 1, NP 2 şi CED şi au anulat actele formulate de C., se impunea şi în cazul de faţă ca magistraţii să verifice calitatea procesuală a pretinşilor apărători prin prisma constatărilor altor instanţe de judecată.

Nici modalitatea în care instanţa de fond a analizat conflictul de interese între reprezentanţii convenţionali ai intimatei şi această parte nu este unul legal, fiind rezultatul aplicării greşite a legii, având în vedere caracterul de ordine publică a profesiei de avocat, acest conflict de interese este de asemenea de ordine publică, putând fi invocat de orice parte interesată, iar nu numai de părţile contractului de asistenţă juridică.

Decizia pronunţată de Curtea de Apel este nemotivată deoarece nu argumentează în concret soluţia pronunţată în raport de criticile formulate.

Aprecierea instanţei că hotărârea AGA depusă în probatoriu nu provine de la societatea intimată este rezultatul aplicării greşite a prevederilor Legii nr. 31/1990 republicată şi este rezultatul încălcării rolului activ în aflarea adevărului.

Societatea cu răspundere limitată se caracterizează prin încrederea dintre asociaţi, iar la baza activităţilor desfăşurate de aceasta şi a hotărârilor adoptate de asociaţi stă consimţământul acestora, fără ca acesta să fie manifestat în plan exterior prin formalităţi excesive.

Voinţa asociaţilor tuturor societăţilor din grupul B. a fost aceea ca societăţile ce vor activa în România în scopul realizării parcurilor eoliene şi producerii energiei regenerabile să fie constituite prin aportul unui număr de patru asociaţi, fie că aceştia erau publici, fie că participaţia celor patru s-a decis cu opozabilitate numai între aceştia.

Asocierea celor patru asociaţi nu este guvernată de legea română, ci doar activitatea societăţii în raport de terţi este guvernată de Legea nr. 31/1990 republicată.

Instanţa de apel s-a limitat la reiterarea aspectelor reţinute de către instanţa de fond, fără să analizeze criticile reclamantului referitoare la înlăturarea nefondată a hotărârii AGA din 29 ianuarie 2009.

Instanţa de fond a încălcat principiul aflării adevărului şi dreptul reclamantului de acces la justiţie.

În cazul de faţă instanţa avea obligaţiile impuse prin art. 295 C. proc. civ., care prevede că instanţa va socoti ca dovedite afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris atâta timp cât partea adversă - care deţine originalul - refuză să îl depună la dosarul cauzei (ceea ce s-a şi întâmplat, partea adversă a refuzat să îl depună).

Instanţa avea obligaţia să aplice dispoziţiile art. 2010 alin. (2) C. civ., dispoziţii care devin în acest sens prioritare normelor reglementate prin Legea nr. 31/1990 republicată.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privitor la constatarea dreptului reclamantului la plata unei indemnizaţii, admiterea acesteia este rezultatul unei analize greşite a întregii cauze deduse judecăţii.

Afirmaţia că nu s-a dovedit ce muncă a prestat reclamantul-recurent se referă doar la a treia alternativă a legii, care arată că remuneraţia se va stabili după valoarea muncii prestate, ignorând în totalitate că instanţa are sarcina să stabilească remuneraţia potrivit legii sau uzanţelor. Uzanţa până în decembrie 2008 a fost ca recurentul-reclamant să primească 3.500 Euro pe lună, până când s-a stabilit în ianuarie 2009 că va primi suma de 10.000 Euro pe lună.

Sunt invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului incident declarat de pârâta B. S.R.L. se aduc următoarele critici deciziei recurate:

Instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea dispoziţiilor art. 2520 pct. 6 C. civ. şi cu greşita aplicare a principiului disponibilităţii reglementat de dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., devenind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamantul pretinde că societatea pârâtă îi datorează anumite sume de bani, prin raportare la pretinsa lui calitate de avocat, care i-ar fi dat dreptul "să factureze societatea fiindcă e avocat".

Principiul disponibilităţii ţinea instanţa să analizeze cererile lui A. întemeiate pe calitatea de avocat a acestuia şi pe pretinsa activitate pe care susţine că a prestat-o în această calitate.

Dispoziţiile art. 2520 alin. (1) pct. 6 C. civ. prevăd că se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor.

În cererile sale, A. face referire la onorarii minimale practicate în Germania şi reglementările UNBR în materie, ceea ce arată că instanţa a fost învestită cu o pretenţie care trebuie să fie soluţionată potrivit regulilor aplicabile raporturilor juridice existente între avocat şi client. Pe cale de consecinţă, cererea de chemare în judecată este prescrisă câtă vreme termenul legal în care reclamantul avea posibilitatea de a sesiza instanţa a expirat, ca urmare a neexercitării dreptului în conformitate cu rigorile legale.

Se solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, respingerea cererii de chemare în judecată.

H. Analizând decizia şi încheierile recurate, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursurile ca nefondate şi acestea urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 230 C. proc. civ., "Termenul de judecată nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi".

Recurentul-reclamant critică soluţia de respingere a cererii de preschimbare a termenului, arătând că, într-un alt dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis o cerere similară, fiind aduse ca dovezi pentru admiterea cererii tot bilete de avion care atestau că este plecat din ţară. Se arată că această încheiere este nemotivată, iar instanţa trebuia să considere cererea de preschimbare termen drept o cerere de amânare.

Critica privind nemotivarea încheierii este nefondată. C. proc. civ. nu defineşte motivele temeinice, astfel că aprecierea temeiniciei unei astfel de cereri este atributul exclusiv al instanţei care o soluţionează, raportat la condiţiile concrete din fiecare cauză. Este de reţinut faptul că prin motive temeinice se înţeleg acelea care conduc la concluzia că nepreschimbarea termenului ar putea aduce prejudicii părţii solicitante, aceste motive urmând a se raporta la circumstanţe obiective, căci cele subiective nu pot schimba cursul justiţiei.

Curtea de Apel a motivat încheierea recurată arătând motivele pentru care cererea de preschimbare a termenului nu a fost admisă, reţinându-se că "în speţă, nu se justifică urgenţa şi nici petentul nu a produs dovezi în sensul art. 1169 C. civ., din care să rezulte motive temeinice pentru admisibilitatea cererii, acesta având posibilitatea de "a formula cerere de amânare în cauză".

Pe de altă parte, nu există nici o prevedere legală care să dispună ca, în situaţia în care se respinge cererea de preschimbare a termenului de judecată, aceasta să fie considerată de instanţă drept o cerere de amânare, astfel cum susţine recurentul-reclamant.

În ceea ce privesc criticile aduse încheierii din 5 decembrie 2019, referitor la soluţionarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi nulitatea actelor de procedură îndeplinite de apărătorii societăţii pârâte, Înalta Curte reţine următoarele:

Pentru derularea activităţilor specifice profesiei, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract de asistenţă juridică. Acesta constituie legea părţilor între avocat şi clientul său şi dă naştere la obligaţii reciproce: prestarea serviciilor avocaţiale către client şi plata contravalorii acestei prestaţii.

În ceea ce priveşte legitimarea faţă de terţi a avocatului, art. 126 din Statutul profesiei de avocat prevede că în baza contractului de asistenţă, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicire avocaţială întocmită conform Anexei nr. II la Statut.

S-a reţinut în mod legal de către Curtea de Apel faptul că dovada mandatului acordat de client se face prin împuternicire avocaţială sau prin delegaţie depusă la dosarul cauzei, avocatul fiind cel care atestă identitatea părţii şi îşi asumă această chestiune, iar la dosarul cauzei, depunerea delegaţiei semnată cu această menţiune de către reprezentantul convenţional nu presupune şi nu implică efectuarea altor valorificări din partea instanţei. Criticile aduse de recurent în susţinerea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant convenţional al avocatului societăţii pârâte nu pot fi primite. Faptul că în alte cauze, cu privire la alte contracte de asistenţă juridică încheiate de C. şi Asociaţii cu NP 1, NP 2 şi CED, instanţele au constatat că acestea ar fi nule nu înseamnă că se impunea vreo obligaţie prevăzută de lege în sarcina instanţei de judecată de a efectua alte verificări prin prisma constatărilor altor instanţe. În fiecare caz în parte instanţa analizează împuternicirea avocaţială depusă în dosar şi nu face verificări raportate la alte contracte de asistenţă juridică încheiate de alte părţi, în alte dosare.

Afirmaţiile recurentului-reclamant referitoare la alte dosare şi plângeri penale nu au relevanţă pentru modul în care Curtea de Apel a soluţionat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant în faza apelului.

Contrar celor susţinute de recurent, Înalta Curte reţine faptul că în ceea ce priveşte conflictul de interese, acesta se poate raporta numai la părţile contractului de asistenţă juridică, numai acestea putând să invoce un astfel de conflict, respectiva chestiune urmând a se lămuri potrivit regulilor aplicabile profesiei de avocat, deoarece nu există o chestiune de interes public sau de ordine publică în această problemă.

Nu se poate reţine că actele de procedură îndeplinite de apărătorii societăţii pârâte sunt lovite de nulitate câtă vreme a fost respinsă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, ceea ce înseamnă că aceştia au acţionat în conformitate cu mandatul primit.

În ceea ce privesc criticile de nelegalitate aduse deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât în cadrul considerentelor acesteia sunt arătate: obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi s-au arătat atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea hotărârii se înfăţişează într-o asemenea manieră întrucât corespunde imperativelor logicii, iar motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative, ci oferă instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept aplicabile pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este o rezultantă a exigenţelor ce decurg din art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului: pe de o parte, textul convenţiei consacră dreptul oricărei persoane de a-şi prezenta argumentele şi observaţiile în faţa instanţei, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor şi argumentelor prezentate de părţi. Totuşi, această exigenţă, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deşi recurentul-reclamant nu invocă drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ în aflarea adevărului şi dreptul reclamantului de acces la justiţie prin aprecierea că hotărârea AGA depusă în cauză nu provine de la societatea pârâtă şi a înlăturat-o din probatoriu.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-au încălcat principiile rolului judecătorului în aflarea adevărului şi nici dreptul reclamantului de acces la justiţie.

Instanţa este datoare să-şi exercite rolul activ în aflarea adevărului, să ordone probe şi să ceară explicaţii suplimentare. Alin. (7) din art. 22 C. proc. civ. obligă instanţa de judecată, acolo unde legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.

Regula liberei aprecieri a probelor permite instanţei să stabilească existenţa faptelor pentru dovedirea cărora au fost încuviinţate probele potrivit propriilor convingeri, fără a exista în privinţa acestora o ordine de prioritate prestabilită. Sarcina aprecierii probelor revine instanţei, care le analizează, atât în mod individual, cât şi în ansamblul lor. Urmare a analizei efectuate, motivat, instanţa poate înlătura anumite probe în funcţie de utilitatea lor, de convingerea pe care acestea o creează, de conduita părţilor, manifestată cu privire la proba în cauză.

Critica privind aprecierea instanţei cu privire la hotărârea AGA din 29 ianuarie 2009 nu reprezintă decât o critică referitoare la temeinicia hotărârii recurate şi nu constituie un motiv de nelegalitate care să fie analizat în recurs.

Înalta Curte reţine că prin hotărârea Curţii de Apel s-a motivat în detaliu care au fost considerentele pentru care a fost înlăturată respectiva hotărâre.

Contrar criticilor recurentului-reclamant, în realitate acesta este cel care nu a respectat dispoziţiile legii şi obligaţiile ce-i reveneau potrivit art. 292 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., conform cărora "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris" iar "înscrisurile întocmite în altă limbă decât cea folosită în faţa instanţei trebuie însoţite de traduceri legalizate".

Recurentul-reclamant susţine că aprecierea instanţei că hotărârea AGA depusă în probatoriu nu provine de la societatea pârâtă este rezultatul aplicării greşite a prevederilor Legii nr. 31/1990 republicată fără a arăta care anume prevederi din lege sunt aplicate greşit şi în ce mod.

Mai mult, recurentul-reclamant face vorbire despre societatea cu răspundere limitată care se caracterizează prin încrederea dintre asociaţi, însă acesta a fost exclus din societatea pârâtă prin sentinţa civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa, definitivă prin decizia nr. 2/2017 a Curţii de Apel Constanţa, ca urmare a conflictului existent între asociaţi.

Afirmaţia recurentului privind asocierea celor patru asociaţi este contrazisă de menţiunile din registrul comerţului conform cărora pârâta B. S.R.L. a avut doi asociaţi, pe reclamant şi pe D..

Instanţa de apel nu avea nici o obligaţie impusă de dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., recurentul-reclamant fiind cel care avea obligaţia să probeze pretenţiile pe care le are împotriva societăţii pârâte. Dispoziţiile legale sus-menţionate nu sunt imperative:

"instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris de partea care a cerut înfăţişarea".

Pe de altă parte, trebuie reţinut că, şi în situaţia în care partea se află în vreuna din ipotezele prevăzute de art. 295 C. proc. civ., instanţa este suverană în a aprecia dacă, în funcţie de ansamblul probator din cauză, se impune aplicarea sau nu a sancţiunii prevăzute de text.

Societatea pârâtă B. S.R.L. este o societate cu sediul în Constanţa şi potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată este persoană juridică română.

Potrivit dispoziţiilor art. 2580 alin. (2) C. civ. statutul persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională, în cazul de faţă legea română, iar potrivit dispoziţiilor art. 2581 din acelaşi Cod:

"Legea statutului organic al persoanei juridice cârmuieşte îndeosebi:

a)capacitatea acesteia;

b) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;

c) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;

d) modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanei juridice;

e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;

f) răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;

g) manifestarea actelor constitutive;

h) dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice".

Aşa fiind, nu poate fi primită critica recurentului-reclamant în sensul că asocierea celor patru asociaţi nu este guvernată de legea română, ci doar activitatea societăţii în raport de terţii este guvernată de Legea nr. 31/1990 republicată.

De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, potrivit menţiunilor din registrul comerţului, societatea B. S.R.L. a avut doi asociaţi, recurentul-reclamant fiind exclus prin hotărâre judecătorească definitivă.

Hotărârea AGA din 29 ianuarie 2009 trebuia să respecte cerinţele Legii nr. 31/1990 republicată cu privire la convocarea asociaţilor, condiţiile de cvorum şi modul de exercitare a votului în respectiva adunare generală.

În ceea ce priveşte instituţia fiduciei, s-a reţinut în mod corect faptul că aceasta a fost reglementată în noul C. civ., astfel că efectele contractului încheiat de reclamant în anul 2007 nu poate avea efectele specifice unui contract de fiducie, cu atât mai mult cu cât nu sunt respectate dispoziţiile imperative privind înregistrarea fiscală prevăzute de art. 780 C. civ. şi nici pe cele de opozabilitate prevăzute de art. 781 C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

În mod corect s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în constatarea dreptului reclamantului la plata unei indemnizaţii în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L..

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu avea obligaţia să procedeze la administrarea de probatorii din care să rezulte cuantumul serviciilor prestate de către acesta, prin raportare la onorariile practicate de Baroul din Berlin.

Potrivit dispoziţiilor art. 2010 alin. (2) C. civ. "Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili conform legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate".

Potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (3) coroborat cu dispoziţiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prin hotărârea adunării generale a asociaţilor se stabileşte numirea administratorilor şi eventuala remuneraţie pentru această activitate, în lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv.

Curtea de apel a statuat că nu există o astfel de hotărâre AGA în care să se fi stabilit remuneraţia reclamantului pentru activitatea desfăşurată în calitate de administrator.

Recurentul-reclamant mai susţine că instanţa avea sarcina să stabilească remuneraţia potrivită potrivit uzanţelor, iar uzanţa a fost până în decembrie 2008 să primească 3500 Euro pe lună, până când s-a stabilit că va primi 10.000 Euro pe lună.

Această critică nu poate fi primită. Pe de o parte, prin uzanţe, în sensul C. civ. "se înţelege obiceiul locului şi uzurile profesionale", iar "în materiile reglementate prin lege, uzanţele produc efecte numai în măsura în care sunt recunoscute ori admise în mod expres de lege".

Pe de altă parte, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant arată că din 1 octombrie 2006 până în data de 1 august 2008 factura munca prestată ca avocat către D. şi nu către societate. Aşadar, uzanţa era să fie plătit în calitate de avocat de către D. şi nu de societatea-pârâtă, aşa cum afirmă însuşi reclamantul, şi nu în calitatea de administrator al societăţii.

S-a reţinut în mod legal faptul că reclamantul nu a indicat în mod corect serviciile prestate către societate în fiecare din lunile precizate în petitul acţiunilor conexate, ci a prezentat într-un mod general activitatea exercitată pe tot parcursul mandatului de administrator, astfel că nu se poate determina valoarea fiecărui serviciu prestat.

Aşa fiind, Curtea de Apel a analizat toate alternativele prevăzute de art. 2010 alin. (2) C. civ.

Calitatea de avocat al recurentului-reclamant nu poate interfera cu funcţia de administrator deoarece acestea sunt profesii care au un cadru specific de reglementare, iar legea nu prevede ca reper pentru remuneraţia cuvenită administratorului onorariile avocaţilor.

Aşa fiind, hotărârea recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în cauză nefiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de societatea pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greşită a normelor de drept material, ceea ce presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau în spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea dispoziţiilor art. 2520 pct. 6 C. civ. şi cu greşita aplicare a principiului disponibilităţii reglementat de dispoziţiile art. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate, în cauză nefiind încălcate dispoziţiile legale precizate.

Principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor de judecată în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar şi dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată de a nu se pronunţa nici minus, nici plus, respectiv ultra petita.

În realitate, cererile formulate de reclamantul A. nu sunt întemeiate pe calitatea de avocat a acestuia şi pe activitatea pe care susţine că a prestat-o în această calitate. Reclamantul susţine şi îşi întemeiază pretenţiile pe calitatea de administrator al societăţii B. S.R.L., funcţie în care ar fi fost numit prin hotărârea AGA din 29 ianuarie 2009, însă asociaţii au stabilit să factureze ca avocat, în scopul de a scuti contribuţiile şi dările la stat pe care le datorau dacă îl angajau.

Aşadar, reclamantul pretinde că pârâta îi datorează anumite sume de bani prin raportare la calitatea sa de administrator, plata urmând a fi efectuată prin facturare ca avocat pentru a nu plăti impozite şi taxe către stat. De altfel, prin cererile introductive conexate se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 Euro (echivalentul în RON, calculat la cursul valutar valabil din ziua plăţii), reprezentând contravaloare parţială a indemnizaţiei de administrator datorată pentru perioada …. astfel cum a fost stabilit prin hotărârea AGA adoptată de cei patru asociaţi ai societăţii. În motivarea cererii, reclamantul a învederat că este administratorul societăţii pârâte de la data înfiinţării societăţii.

Aşa fiind, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 2520 pct. 6 C. civ. referitoare la termenul special de prescripţie în cazul raporturilor juridice dintre avocat şi client.

În mod corect, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2517 C. civ., care reglementează termenul general de prescripţie.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei şi a încheierilor recurate şi, pe cale de consecinţă, urmează să fie respinse ca nefondate atât recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 şi a încheierilor din 25 noiembrie 2019 şi 5 decembrie 2019, cât şi recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 şi încheierilor din 25 noiembrie 2019 şi 5 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat

Respinge recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019, pronunţate de aceeaşi instanţă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 16 martie 2023.