Tax authority's appeal rejected; mortgage annulled as accessory to voided tax measure

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. x/24.03.2020, reclamanţii A. S.R.L., societate aflată în procedura insolvenţei în formă generală, reprezentată prin administrator special B., B., C., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, solicitând să se dispună: anularea contractului de ipotecă imobiliară convenţională autentificat sub nr. x/23.12.2016 de Societatea Profesională Notarială H.; radierea dreptului de ipotecă înscris în temeiul contractului de ipotecă imobiliară convenţională nr. 2117/23.12.2016 din: cartea funciară nr. x a localităţii Moşoaia, jud. Argeş, nr. cadastral x, a imobilului situat în jud. Argeş; cartea funciară nr. x a localităţii Piteşti, jud. Argeş, nr. cadastral x(4199-4198/2) a imobilului situat în mun. Piteşti, str. x, jud. Argeş; cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, sat Goleşti, tarlaua x, parcela x, jud. Argeş; Cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, nr. cadastral xa imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, punctul "Ştefăneşti Centru", jud. Argeş; Cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, nr. cadastral x a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, punctul "Ştefăneşti Centru", jud. Argeş; Cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, DN7, nr. 51, jud. Argeş; Cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, jud. Argeş; Cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, sat Valea Mare, tarlaua x, parcela x; Cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, tarlaua x, jud. Argeş şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 279 din 2 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 19 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia de necompetenţă materială procesuală a secţiei I civile a Curţii de Apel Piteşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, respectiv a apelului, în favoarea secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul aceleiaşi curţi de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Piteşti, sub nr. x/2020*, primind termen de judecată aleatoriu la data de 07.03.2022.

Prin decizia nr. 192/A-COM din 03 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. S.R.L., societate aflată în procedura insolvenţei în formă generală, reprezentată prin administrator special B., B., C., D., E., F. şi G., împotriva sentinţei civile nr. 279 din 2 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, exercitat de către apelanţii-reclamanţi A. S.R.L., B., C., D., E., F. şi G., intimată-pârâtă fiind Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arges.

A fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi anulat contractul de ipotecă imobiliară convenţională autentificat sub nr x/23.12.2016 de către Societatea Profesională Notarială H.. Totodată s-a dispus radierea dreptului de ipotecă (înscris în temeiul acestui contract de ipotecă) din cartea funciară nr. x a localităţii Moşoaia, judeţ Argeş, nr cadastral x, a imobilului situat în sat Smeura, com Moşoaia, jud. Argeş; cartea funciară nr. x a localităţii Piteşti, jud. Argeş, nr. cadastral x(4199-4198/2), a imobilului situat în mun. Piteşti, str. x, jud. Argeş; cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x, a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, sat Goleşti, tarlaua x, parcela x, jud. Argeş; cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, nr. cadastral x, a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, punctul "Ştefăneşti Centru", jud. Argeş; cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, nr. cadastral x, a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, punctul "Ştefăneşti Centru", jud. Argeş; cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x, a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, DN7, nr. 51, jud. Argeş; cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x, a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, jud. Argeş; cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, sat Valea Mare, tarlaua x, parcela x; cartea funciară nr. x a localităţii Ştefăneşti, jud. Argeş, nr. cadastral x a imobilului situat în oraşul Ştefăneşti, tarlaua x, jud. Argeş.

A fost obligată intimata-pârâtă să achite apelanţilor-reclamanţi cheltuieli de judecată în cuantum de 64.065 RON (reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în primă instanţă pentru cererea de chemare în judecată), dar şi cheltuieli de judecată în cuantum de 32.033 RON (reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel).

Împotriva deciziei nr. 192/A-COM din 03 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploiesti - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel nu a motivat hotărârea pe baza propriilor convingeri şi nu a analizat actele a căror anulare s-a solicitat în raport cu toate susţinerile părţilor şi şi-a însuşit afirmaţiile şi motivele invocate de reclamanţi, dovadă fiind considerentele hotărârii prin care se face trimitere expresă la acestea.

Recurenta susţine că omisiunea instanţei de a răspunde la criticile esenţiale formulate de părţi nu corespunde exigenţelor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Referitor la aspectul contradictorialităţii hotărârii se arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că recurenta în mod corect a făcut trimitere şi a aplicat dispoziţiile art. 2344 C. civ., totuşi consideră că aceste prevederi nu pot fi aplicate în cauză, reţinând nevalabilitatea contractului de ipotecă.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la întocmirea contractului de ipotecă, valabilitatea acestuia şi respectiv radierea ipotecii din cărţile funciare în care este înscrisă.

În acest sens se arată că, opinia instanţei de apel că anularea actului administrativ reprezentat de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii are efect retroactiv, în sensul că se impune a fi anulat şi contractul de ipotecă dacă instanţa a anulat decizia privind măsura asigurătorie, este greşită deoarece din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 210, 211, 212, 214 din Codul de procedură fiscală, rezultă că legiuitorul a stabilit posibilitatea ridicării măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor unui debitor fiscal prin oferirea, chiar şi de către terţi a unei garanţii, în vederea garantării îndestulării organului fiscal.

Recurenta motivează această aserţiune arătând că debitorul a ales să uzeze de dispoziţiile legale menţionate anterior solicitând în mod expres prin adresa înregistrată la DGRFP Ploieşti sub nr. x/14.12.2016 înlocuirea măsurii asigurătorii prin constituirea de garanţii în conformitate cu prevederile art. 211 lit. c) din Codul de procedură fiscală. Prin urmare, rezultă că un act a fost înlocuit cu altul.

Astfel, încheierea contractului de ipotecă a înlocuit măsura asigurătorie, putând fi pusă în executare silită pentru acoperirea prejudiciului cauzat statutului dacă nu se execută în mod voluntar creanţa. Faptul că ulterior reclamanta a contestat decizia privind instituirea măsurilor asigurătorii, iar instanţa a admis contestaţia, nu mai are relevanţă având în vedere că constituirea garanţiei s-a efectuat înainte de anularea acesteia.

Recurenta contestă faptul că instanţa de apel a reţinut că anularea deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii retroactivează în sensul anulării contractului de ipotecă susţinând că acesta a fost constituit tocmai pentru a înlocui şi a garanta executarea obligaţiei.

În mod eronat s-a reţinut că ipoteca constituită în cauză este un act subsecvent actului administrativ fiscal, deşi în realitate aceasta a fost un act juridic care a înlocuit actul administrativ reprezentat de decizia privind instituirea măsurilor asigurătorii nr. x/2016 care la momentul încheierii contractului de ipotecă a încetat să mai producă efecte juridice.

În opinia recurentei, în cauză nu este aplicabil principiul accesorium sequitur principale întrucât contractul de ipotecă nu este un accesoriu al deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii ci este garanţie a obligaţiei fiscale, respectiv a creanţei fiscale.

În legătură cu acest aspect recurenta susţine că există contradictorialitate în considerentele deciziei atacate deoarece s-a reţinut că încheierea contractului de ipotecă s-a încheiat ca urmare a emiterii deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii, care a fost substituită de altă măsură, adică de contractul de ipotecă.

Recurenta învederează dispoziţiile art. 2344 C. civ. conform cărora termenul de valabilitate al contractului de ipotecă este cât timp durează obligaţia pe care o garantează.

În cauză, nu ne aflăm în situaţia în care, urmare emiterii actului administrativ fiscal, au fost emise acte de executare ce au avut la bază acest act ci, în situaţia în care, ulterior emiterii actului administrativ fiscal, a fost încheiat un act juridic ce a anulat efectele juridice ale actului administrativ.

Referitor la modalitatea de anulare a contractului de ipotecă imobiliară, se arată că anularea acestuia se poate face numai cu respectarea prevederilor punctului VII din contract potrivit cărora dacă oricare din prevederile contractului sunt sau devin nule sau executorii ca urmare a oricărui act normativ, administrativ sau unei hotărâri judecătoreşti, celelalte prevederi ale contractului vor rămâne în vigoare.

Cu privire la considerentele instanţei de apel că ipoteca subzistă cât timp obligaţia principală există, însă doar atunci când contractul de ipotecă ar fi unul valabil, iar nu când se impune anularea acestuia, recurenta susţine valabilitatea contractului de ipotecă întrucât garantează creanţa prezentă a debitoarei.

În ceea ce priveşte lipsa cauzei contractului de ipoteză reţinută prin decizia atacată, se susţine faptul că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1238 şi art. 2428 din C. civ., iar instanţa de apel a reţinut că nu s-a probat lipsa cauzei.

Legat de radierea dreptului de ipotecă înscris în temeiul contractului de ipotecă, recurenta susţine că în cauză nu sunt întrunite dispoziţiile art. 907 C. civ. întrucât textul de lege se referă la rectificarea/radierea, îndreptarea sau corectarea oricăror înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară sau când înscrierea făcută nu corespunde cu situaţia juridică reală, însă în cauză nu există discuţie cu privire la imobile ci la valabilitatea contractului de ipotecă.

Recurenta mai arată că nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 908 C. civ. întrucât situaţia dedusă judecăţii nu vizează aspectele menţionate în acest text de lege, ca de altfel nici în ipotezele legale prevăzute de art. 2248 alin. (2) lit. f). C. civ.

O ultimă critică vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta susţinând că nu sunt întrunite condiţiile art. 453 C. proc. civ. întrucât acest text de lege nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuzivă a părţii care pierde procesul ci ca o modalitate justă de reparaţie.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţiile tardivităţii şi nu nulităţii recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ce nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicit respingerea apărărilor formulate de intimaţi.

Prin încheierea din data de 16.02.2023, Înalta Curte a luat act că intimaţii au înţeles să nu mai susţină excepţia tardivităţii recursului, iar în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului aceasta a fost respinsă cu motivarea cuprinsă în încheierea menţionată.

La termenul din data de 16 martie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul şi a reţinut următoarele:

Litigiul dedus judecăţii are ca obiect anularea unui act juridic accesoriu, respectiv un contract de ipotecă imobiliară încheiat de părţi.

Motivul încheierii acestui contract a fost determinat de emiterea deciziei de instituirea a măsurii asigurătorii nr. AFGJ 18136/2016 de către recurentă şi a vizat înlocuirea acesteia cu un contract de ipotecă, contract întocmit între recurentă în calitate de creditor fiscal, pe de o parte, şi societatea intimată A. S.R.L., în calitate de debitor fiscal, împreună cu ceilalţi intimaţi, în calitate de constituitori ipotecari.

Astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr x/29.11.2016, a fost anulată prin sentinţa nr. 55/21.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 3079/06.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Analizând efectele juridice ale litigiului menţionat, instanţa de apel a reţinut că hotărârea de anulare a deciziei de instituire a măsurii asiguratorii a confirmat implicit nevalabilitatea raportului juridic în cadrul căruia s-a întocmit contractul de ipotecă, fapt ce atrage nulitatea acestuia.

Recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta susţine că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu corespunde exigenţelor art. 425 lit. b) C. proc. civ. întrucât nu a fost motivată pe baza analizei actelor a căror anulare s-a solicitat în raport cu toate susţinerile părţilor, instanţa însuşindu-şi afirmaţiile şi motivele invocate de reclamanţi.

Înalta Curte reţine faptul că motivul de casare invocat este nefondat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Acest motiv de casare prezintă ipoteze strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, dat fiind dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. din care rezultă că recursul determină exclusiv o examinare a conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, iar nu o judecată pe fond a pricinii.

Astfel, în sensul motivului de casare menţionat, ipoteza nemotivării hotărârii priveşte lipsa totală a motivării pe un aspect esenţial al pricinii. De asemenea, pentru a fi constatată contradictorialitatea considerentelor acestea trebuie să se constituie într-o ipoteză contrară dispoziţiilor reţinute în dispozitiv, iar în ceea ce priveşte ipoteza existenţei motivelor străine de natura pricinii, legiuitorul a impus condiţia nulităţii hotărârii doar în situaţia existenţei doar a motivelor străine.

Nemotivarea hotărârii invocată de recurentă nu se regăseşte în niciuna dintre ipotezele menţionate întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel, analizând criticile formulate de apelanţi, a realizat o motivare completă, coerentă şi pe fondul cauzei, soluţia pronunţată de prima instanţă fiind schimbată, aspect ce contrazice critica recurentei prin care se arată că instanţa de apel nu ar fi exercitat un control propriu asupra motivelor reţinute în susţinerea soluţiei, ci le-ar fi preluat de la prima instanţă.

De asemenea, răspunsul punctual la criticile apelanţilor este însoţit de raţionamentul propriu al instanţei, iar faptul că au fost găsite întemeiate criticile formulate de apelanţi nu reprezintă abateri de la exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, litigiul având la bază părţi cu interese divergente ceea ce înseamnă că, verificând temeinicia susţinerilor, instanţa nu se poate pronunţa decât în favoarea argumentelor uneia dintre părţi, excluzând ca netemeinice argumentele celeilalte părţi.

Referitor la aspectul contradictorialităţii hotărârii recurenta a susţinut că deşi instanţa de apel a reţinut că recurenta în mod corect a făcut trimitere şi a aplicat dispoziţiile art. 2344 C. civ., totuşi a considerat că aceste prevederi nu pot fi aplicate în cauză.

Înalta Curte constată că recurenta nu a avut în vedere în mod exact raţionamentul instanţei de apel cu privire la aspectul criticat. Astfel, instanţa de apel, analizând incidenţa art. 2344 C. civ. a reţinut că, potrivit acestor prevederi legale, ipoteca subzistă cât timp există obligaţia principală, însă doar atunci când contractul de ipotecă ar fi unul valabil, deci când ar fi constatată legalitatea acestuia şi nicidecum atunci când se impune anularea acestuia, neputând fi confundată valabilitatea contractului cu momentul până la care subzistă o ipotecă.

Rezultă astfel că instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile legale menţionate raportat la situaţia dedusă judecăţii raţionamentul neavând caracter contradictoriu, cum greşit susţine recurenta.

În concluzie, criticile întemeiate pe acest motiv de nelegalitate reprezintă simple nemulţumiri ale recurentei faţă de soluţia pronunţată, situaţie care nu poate fi asimilată încălcării exigenţelor motivării unei hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la întocmirea contractului de ipotecă, valabilitatea acestuia şi respectiv radierea ipotecii din cărţile funciare în care este înscrisă.

Susţinerile recurentei întemeiate pe acest motiv de nelegalitate sunt nefondate, în cauză fiind aplicate corect dispoziţiile de drept material care vizează contractul de ipotecă.

Potrivit art. 2343 C. civ. ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii, iar conform art. 2344 din acelaşi act normativ, ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă, aceasta subzistând cât timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă în întregime asupra bunurilor grevate.

Din textele legale menţionate rezultă că ipoteca este un contract accesoriu cu valabilitate temporală, limitată de existenţa dreptului principal în susţinerea căruia a fost încheiată.

Legat de acest aspect instanţa de apel a reţinut că anularea actului administrativ fiscal, reprezentat de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, are efect retroactiv, întocmai ca şi în situaţia anulării oricărui alt act juridic, în acest sens reţinându-se că prevederile art. 1254 C. civ. nu sunt incompatibile cu prevederile Codului de procedură fiscală, putând astfel a fi aplicate în completarea acestuia din urmă, potrivit art. 3 alin (2) din acest act normativ.

Considerentele instanţei de apel sunt corecte raportat la caracterul accesoriu al contractului de ipotecă, astfel cum acesta rezultă expres din dispoziţiile legale menţionate.

Anularea actului administrativ reprezentat de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, în cauză prin hotărâre judecătorească, produce efecte retroactive, iar anularea contractului de ipotecă este consecinţa aplicării efectelor hotărârii judecătoreşti care a constatat nulitatea actului administrativ.

Ipoteza care rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 210, 211, 212, 214 din Codul de procedură fiscală nu poate avea efect contrar realităţii juridice născute odată cu rămânerea definitivă a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2016, care au constatat nulitatea actului administrativ în baza căruia a fost încheiat contractul de ipotecă.

Aşadar, interpretarea recurentei conform căreia, din textele legale menţionate rezultă că legiuitorul a prevăzut inclusiv situaţia juridică dedusă judecăţii, este greşită.

Faptul că debitorul a ales să uzeze de dispoziţiile legale menţionate anterior solicitând în mod expres prin adresa înregistrată la DGRFP Ploieşti sub nr. x/14.12.2016 înlocuirea măsurii asigurătorii prin constituirea de garanţii în conformitate cu prevederile art. 211 lit. c) din Codul de procedură fiscală, nu are relevanţă faţă de efectele hotărârii judecătoreşti reprezentată de decizia nr. 3079/06.06.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ale cărei efecte nu pot fi anulate prin voinţa părţilor.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, contractul de ipotecă a fost încheiat în considerarea dispoziţiilor art. 214 şi art. 211 din Codul de procedură fiscală, debitorul fiscal solicitând înlocuirea măsurii asigurătorii dispusă prin decizia nr. AFGJ 18136/29.11.2016.

Acest lucru nu înseamnă însă că încheierea contractului de ipotecă a generat un raport juridic de drept administrativ şi fiscal nou, independent de raportul juridic născut prin emiterea deciziei nr. x/29.11.2016, întrucât o astfel de situaţie juridică nu este prevăzută de lege.

Prin urmare, prin încheierea contractului de ipotecă au fost menţinute efectele juridice ale deciziei nr. x/29.11.2016, măsurile asigurătorii subzistând, fiind anulate doar din hotărârea judecătorească amintită anterior, ipoteca având doar rolul de instituire a unor garanţii asupra unor bunuri determinate.

În consecinţă, susţinerile recurentei că efectele contractului de ipotecă au subzistat ulterior anulării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii sunt nefondate raportat la caracterul accesoriu al ipotecii, expres prevăzut de lege.

În mod eronat recurenta susţine că nu este aplicabil în cauză principiul accesorium sequitur principale întrucât contractul de ipotecă nu ar fi un accesoriu al deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii ci o garanţie a obligaţiei fiscale, respectiv a creanţei fiscale.

În situaţia dedusă judecăţii aplicarea principiului menţionat este dincolo de orice îndoială, accesorialitatea dreptului născut în temeiul contractului de ipotecă rezultând din lege. Ca atare, instanţa de apel a reţinut corect aplicabilitatea acestui principiu consacrat de dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţia de instituire a măsurii asigurătorii fiind izvorul raportului juridic în cadrul căruia a fost întocmit contractul de ipotecă, în cadrul acestui raport juridic regăsindu-se dreptul debitorului de a constitui o garanţie prin ipotecă şi totodată, obligaţia corelativă a organului fiscal de a ridica măsurile asigurătorii ca urmare a constituirii garanţiei.

Reţinându-se caracterul accesoriu al ipotecii rezultă că înlocuirea măsurii asigurătorii prevăzute din decizia nr x/29.11.2016, cu contractul de ipotecă nu a reprezentat o substituire integrală a unui act juridic cu altul, ca atare susţinerile recurentei că ar exista contradictorialitate în considerentele deciziei atacate pe acest aspect sunt nefondate, instanţa de apel nereţinând o ipoteză contradictorie ci o situaţie juridică exactă, rezultată din conţinutul actelor întocmite de părţi.

Recurenta a învederat dispoziţiile art. 2344 C. civ. conform cărora termenul de valabilitate al contractului de ipotecă este cât timp durează obligaţia pe care o garantează, însă ipoteza avută în vedere de aceasta excedează acestor dispoziţii.

Ipoteza în cauză este aceea a consecinţelor anulării unui act administrativ fiscal în ceea ce priveşte actele subsecvente acestuia, iar nu aceea în care un contract accesoriu ar putea înlocui un raport juridic principal, situaţie imposibilă juridic.

Trimiterile recurentei la prevederile punctului VII din contract referitoare la posibilitatea anulării parţiale a contractului nu pot fi avute în vedere întrucât motivul care generează afectul anulării contractului de ipotecă este unul absolut atâta vreme cât efectele hotărârii judecătoreşti prin care a fost anulată decizia nr. AFGJ 18136/29.11.2016 sunt totale, vizând toate actele încheiate în temeiul acestei decizii.

Contrar susţinerilor recurentei, creanţele prezente ale debitoarei nu pot susţine valabilitatea contractului de ipotecă, chiar dacă a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât acesta a fost încheiat doar pentru creanţe care existau la data încheierii.

În ceea ce priveşte lipsa cauzei, instanţa de apel a reţinut că atât timp cât decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost anulată, şi deci considerată ca şi cum nici nu ar fi existat, rezultă că lipseşte motivul determinant pentru întocmirea contractului de ipotecă, ceea ce, în raport de art. 1238 alin. (1) C. civ., conduce la anularea contractului de ipotecă.

Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 907 şi 908 C. civ. vizează şi situaţia dedusă judecăţii respectiv radierea dreptului de ipotecă înscris în temeiul contractului de ipotecă ca o consecinţă a anulării acestuia, consecinţă care decurge din alin. (1) al acestui text de lege, conform căruia, când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.

Or, în măsura în care s-a solicitat anularea contractului de ipotecă, radierea dreptului de ipotecă reprezintă o măsură necesară pentru restabilirea situaţiei juridice anterioară menţionării acestuia în cartea funciară.

O ultimă critică vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta susţinând că nu sunt întrunite condiţiile art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura şi această critică având în vedere că vizează cuantumul cheltuielilor de judecată aşadar temeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.

În plus, cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta reprezintă cuantumul taxelor judiciare de timbru al căror cuantum este stabilit prin lege, aşadar nu poate fi cenzurat de instanţă.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva deciziei nr. 192/A-COM din 03 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE PLOIEŞTI - prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE ARGEŞ împotriva deciziei nr. 192/A-COM din 03 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B., C., D., E., A. S.R.L. prin administrator special B., F. şi G..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2023.