Statute of limitations on contract termination and damages; admissibility of new evidence in cassation remand

Şedinţa publică din data de 15 martie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta societatea A. S.R.L., reprezentată de lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să dispună rezilierea contractului cadru de furnizare produse nepetroliere înregistrat sub nr. x/17.07.2008, respectiv sub nr. x/04.08.2008, din culpa exclusivă a pârâtei, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 3% din planul C. propus şi nerealizat pentru perioada 2011 - 2017, susţinând, în esenţă, că pârâta nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile contractuale începând cu noiembrie 2009, iar începând cu luna iunie 2010 a pus reclamanta în imposibilitatea executării contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 3835 din 23 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a dispus rezilierea contractului cadru de furnizare produse nepetroliere pentru staţiile de distribuţie carburanţi C. înregistrat la A. S.R.L. sub nr. x/17.07.2008 şi sub nr. x/04.08.2008 la C. S.R.L. din culpa exclusivă a pârâtei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.108.123,67 euro, cu titlu de daune-interese în baza art. 14.1 lit. b) din contractul menţionat; a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe şi o dată cu fondul şi împotriva încheierilor premergătoare din data de 28.06.2017 şi 18.09.2017, a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1960/A din 15 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca rămas fără interes apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2017; a respins ca nefondat apelul declarat de aceeaşi parte împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017; a respins cererea apelantei-pârâte de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L.

Prin decizia nr. 758 din 23 aprilie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 535 din 25 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 28 iunie 2017 şi împotriva sentinţei civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.; a fost anulată în parte încheierea de şedinţă din 28 iunie 2017 şi în tot sentinţa civilă nr. 3835 din 23 octombrie 2017 şi, rejudecând cauza: a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă; a fost menţinută în rest încheierea de şedinţă din data de 28 iunie 2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

În susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că decizia civilă nr. 535 din 25 martie 2021 şi încheierea din 11 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, nu cuprind motivele pe care se întemeiază şi cuprind motive contradictorii.

Recurenta-reclamantă face trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 23 ianuarie 2018 şi arată că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie esenţială a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (par. 30, hotărârea din 28.04.2005, cauza Cauza Albina împotriva României). Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate de către instanţa sesizată.

Pe de altă parte, mai susţine recurenta-reclamantă că dezlegările în drept ale instanţei de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de apel potrivit art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă, însă situaţia de fapt trebuie stabilită de instanţa de apel în baza probelor administrate conform alin. (4) al aceluiaşi text de lege.

În speţă, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, nu există nicio analiză în rejudecare. Nu a fost o judecată efectivă, ci doar o preluare fidelă a considerentelor din recurs, nu există filtrul instanţei de fond, fiind încălcate art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a statuat că există autoritate de lucru judecat a deciziei de casare, fără nicio motivare în fapt şi în drept şi a preluat integral şi fidel consideraţiile din decizia de casare şi a stabilit că a intervenit prescripţia întrucât "aşa a stabilit instanţa de recurs", deşi cauza a fost trimisă spre rejudecare în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei cu îndrumarea ca în rejudecare să se ia în considerare dezlegările asupra problemei de drept din decizia de casare.

Recurenta-reclamantă precizează că, pentru soluţionarea cauzei, în rejudecarea apelului, a solicitat admiterea probei cu înscrisuri şi că acestea priveau întreruperea cursului prescripţiei şi natura obligaţiilor contractuale, raportat la prevederile Decretului nr. 167/1958.

Mai arată recurenta-reclamantă că, prin încheierea din 11 martie 2021, fără o motivare clară şi precisă, Curtea a respins solicitarea sa privind suplimentarea probatoriului ca inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. şi faţă de îndrumarea expresă stabilită prin decizia de casare, îndrumare care, în opinia recurentei-reclamante, nu există. A mai arătat instanţa de apel că a respins probele pentru că tind la depăşirea limitelor casării.

Ulterior, în decizia nr. 535 din 23 martie 2021, instanţa de apel a revenit asupra motivării respingerii probelor şi a arătat că acestea au fost respinse ca inadmisibile, având în vedere că problema de drept dezlegată în recurs se impune cu autoritate de lucru judecat şi că s-a fost împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, astfel cum ar fi stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În opinia recurentei-reclamante, motivarea este contradictorie.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că a fost încălcat dreptul la apărare, precum şi principiul contradictorialităţii, încuviinţarea probelor făcându-se conform art. 253 C. proc. civ., instanţa fiind obligată să motiveze decizia luată. Or, în cauză, asupra admiterii sau respingerii probelor s-a motivat în două etape diferite, la data respingerii acestora - 11.03.2021, ulterior la data deciziei din apel, iar ambele motivări sunt greşite.

În acelaşi context, recurenta-reclamantă solicită instanţei de recurs observe că, în decizia şi încheierea recurate, nu se regăsesc nici motivele pentru care curtea de apel a dispus anularea în parte a încheierii de şedinţă din data de 28 iunie 2017 şi în tot a sentinţei civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că încheierea din 11 martie 2021 este nemotivată şi că referirile la existenţa în decizia recurată a unor îndrumări în ceea ce priveşte probele este netemeinică.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că au fost încălcate prevederile care impun instanţei soluţionarea excepţiei prescripţiei, verificarea incidenţei întreruperii sau împlinirea cursului prescripţiei, a modului în care s-a stabilit situaţia de fapt şi de drept şi a modului în care a fost aplicată legea, existând o vătămare adusă acesteia, sub acest aspect.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că, în apel, nu au fost analizate motivele de apărare formulate, că instanţa de apel nu a analizat nici excepţia prescripţiei şi nici problema întreruperii cursului prescripţiei, respingând ca inadmisibilă administrarea probei cu înscrisuri privind întreruperea cursului prescripţie, stabilind că se încalcă limitele casării, deşi decizia de casare priveşte excepţia prescripţiei în rejudecare.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel era obligată să analizeze excepţia prescripţiei, respectiv întreruperea cursului prescripţiei, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care stabileşte că prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât în privinţa acestora instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepţia prescripţiei, chiar şi în litigiile începute după 01.10.2011, după cum acelaşi drept de a invoca excepţia îl au şi părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

Această dezlegare dată de instanţa supremă este general obligatorie conform art. 517 alin. (4) Cod procedură civilă.

Mai arată recurenta-reclamantă că nu s-a analizat în apel nici natura obligaţiilor contractuale, deşi a pus în discuţie acest aspect.

Potrivit recurentei-reclamante, au fost încălcate principiul dreptului la apărare şi cel al contradictorialităţii - art. 13 şi art. 14 Cod procedură civilă, respingerea probelor motivându-se în două etape diferite: la data respingerii acestora - 11.03.2021 şi, ulterior, la data deciziei din apel, când s-a stabilit că s-au respins având în vedere autoritatea de lucru judecat asupra prescipţiei din decizia de casare, aspect care nu a fost meţionat în încheierea din 11.03.2021 şi nici nu a fost pus în dezbaterea părţilor.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă apreciază că soluţia din apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ., întrucât, în cauza dedusă judecăţii, nu se regăsesc situaţiile care determină anularea hotărârii, respectiv soluţionarea cauzei fără a se intra în cercetarea fondului sau judecata în lipsa părţii nelegal citată.

Cu toate acestea, Curtea a dispus anularea în parte a încheierii de şedinţă din data de 28 iunie 2017, şi în tot a sentinţei civile nr. 3835/23.10.2017, ambele pronunţate de tribunal în dosarul nr. x/2015, şi, rejudecând cauza, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă şi a menţinut în rest încheierea de şedinţă din data de 28 iunie 2017. În opinia recurentei-reclamante, soluţia este greşită şi încalcă dispoziţiile imperative ale art. 480 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că nici aceste motive nu au fost puse în discuţia părţilor.

Un ultim motiv de recurs invocat este cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, au fost încălcate în rejudecare în apel şi aplicate greşit prevederile art. 501 C. proc. civ., decizia nr. 9/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 587/2017 a Curţii Constituţionale, art. 2.537 pct. 2 şi 2.539 C. civ., art. 7, 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că probele pe care le-a propus vizau întreruperea cursului prescripţiei extinctive (sentinţa civilă nr. 295/23.01.2015 şi cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2011) şi natura obligaţiilor contractuale care determinau începerea cursului prescripţiei (graficul de aprovizionare a reţelei C. în conformitate cu art. 8.3 din contractul cadru nr. x/17.07.2008, grafic nr. 1.2 de emitere a comenzilor suplimentare; proces-verbal de modificare a procedurii de aprovizionare a magazinelor din cadrul C. şi modificare a procedurii de lucru şi aprovizionare a magazinelor din cadrul C., declaraţie de martor).

Recurenta-reclamantă precizează că, la data de 11 martie 2021, instanţa de apel a respins solicitarea administrării probelor pe care le-a solicitat, motivele fiind redate, atât prin încheiere, cât şi prin decizie.

Potrivit recurentei-reclamante, soluţia instanţei de apel este greşită şi contradictorie.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, există contradictorialitate între motivele din încheiere şi cele din decizia din apel.

Contrar considerentelor instanţei de apel, recurenta-reclamantă apreciază că, în decizia de casare, nu există îndrumare expresă privind admisibilitatea probelor.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 501 alin. (4) C. proc. civ. şi ale deciziei nr. 9/2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel are obligaţia administrării probelor care privesc soluţionarea cauzei în limitele casării, astfel cum rezultă în mod imperativ din art. 501 alin. (4) C. proc. civ., orice probe fiind admisibile în limitele casării, indiferent de felul acesteia, cu reţinere sau cu trimitere, chiar dacă nu au fost administrate în prima instanţă.

Potrivit recurentei-reclamante, în mod greşit instanţa de apel a considerat că probele sunt inadmisibile în raport de prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. şi ale dispoziţiilor exprese în decizia de casare privind administrarea probelor, întrucât nu exista niciun fel de dispoziţie în acest sens în decizia de casare, iar prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. civ. şi decizia nr. 9/2020 sunt imperative.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă arată că probele propuse pentru administrare nu depăşesc limitele casării, întrucât acestea privesc strict soluţionarea excepţiei prescripţiei, respectiv întreruperea cursului prescripţiei şi natura obligaţiilor contractuale.

Referitor la autoritatea de lucru judecat privind prescripţia, invocată de instanţa de apel în motivarea respingerii probelor ca inadmisibile în rejudecare, motivare ulterioară termenului la care au fost respinse probele, recurenta-reclamantă apreciază că este nelegală, nefiind indicat temeiul de drept care stă la baza acestei susţineri. Autoritatea de lucru judecat invocată priveşte o situaţie de fapt, nicidecum de drept, doar dezlegările în drept fiind obligatorii pentru instanţa de apel.

Mai arată recurenta-reclamantă că, deşi art. 501 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că doar dezlegarea în drept este obligatorie, instanţa de apel a preluat şi consideraţii de fapt din decizia recurată. Mai mult, a susţinut că există autoritate de lucru judecat şi nu a trecut prin filtrul său probele, toate consideraţiile în fapt şi în drept din decizia de casare fiind preluate şi invocate ca autoritate de lucru judecat.

Un alt argument în susţinerea acestui motiv de casare vizează faptul a fost încălcată decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul privind examinarea recursurilor în interesul legii, potrivit căreia instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepţia prescripţiei, chiar şi în litigiile începute după 01.10.2011, după cum acelaşi drept de a invoca excepţia îl au şi părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

Mai susţine recurenta-reclamantă că au fost încălcate şi dispoziţiile general obligatorii ale deciziei nr. 587/2017 a Curţii Constituţionale. Potrivit recurentei-reclamante, legiuitorul a valorizat efectul întreruptiv de prescripţie al primei cereri de chemare în judecată, care nu a fost analizată pe fond, dacă o nouă cerere vizând acelaşi drept substanţial este introdusă în termen de 6 luni şi este admisă, reprezentând o aplicare imediată a legii noi.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel era obligată să verifice din oficiu dacă a fost sau nu întrerupt cursul prescripţiei.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de apel a principiului rolului său activ în aflarea adevărului - art. 22 Cod procedură civilă, susţinând că judecătorul este în drept să le ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Conform prevederile art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă arată că înţelege să invoce întreruperea cursului prescripţiei şi să facă dovada prestaţiilor succesive.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că în cauză a intervenit întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune. În raport de decizia nr. 587/2017 a Curţii Constituţionale, de decizia nr. 1/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de art. 2.537 pct. 2, coroborat cu art. 2.539 din C. civ., arată că prescripţia a fost întrerupă prin introducerea la data de 30.07.2015 a cererii care face obiectul prezentei cauze în termen de 6 luni de la data când hotărârea de anulare a rămas definitivă la 23.02.2015 în dosarul nr. x/2011, astfel încât termenul de prescripţie a fost întrerupt, motiv pentru care solicită respingerea excepţiei prescripţiei ca neîntemeiată.

Instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepţia prescripţiei, chiar şi în litigiile începute după 01.10.2011, după cum acelaşi drept de a invoca excepţia îl au şi părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul privind examinarea recursurilor în interesul legii.

În cauză, potrivit recurentei-reclamante, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, astfel încât instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepţia prescripţiei, chiar şi în litigiile începute după 01.10.2011, după cum acelaşi drept de a invoca excepţia îl au şi părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

Mai arată recurenta-reclamantă că, prin decizia nr. 1/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii şi obligatorie, s-a stabilit că nu este necesară tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) între cele două cereri, determinant fiind ca prin ambele cereri să se tindă la o recunoaştere, chiar şi indirectă, a dreptului supus prescripţiei extinctive (pct. 62 şi 63). La pct. 64 al aceleiaşi decizii se arată că, în situaţia în care noua acţiune a fost introdusă înăuntrul termenului de 6 luni, instanţa de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond (decizia civilă nr. 2.288/06.06.2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă).

În speţă, potrivit recurentei-reclamante, ne aflăm în prezenţa a două cereri de chemare în judecată, întemeiate pe aceleaşi dispoziţii contractuale, privind aceleaşi drepturi subiective, respectiv substanţiale, şi care tind la o recunoaştere, chiar şi indirectă, a dreptului supus prescripţiei extinctive.

În ceea ce priveşte natura obligaţiilor contractuale, recurenta-reclamantă susţine că toate prestaţiile asumate de părţi sunt periodice, fiind stabilite termene de îndeplinire a obligaţiilor asumate şi o anumită periodicitate/ritmicitate a executării acestora.

Din dispoziţiile contractuale, interpretate literal, rezultă că nu ne aflăm în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare cu executare uno ictu, ci a unui act juridic derulat pe perioada mai multor ani, în care vânzătorul va livra marfă către cumpărător, nu în mod continuu, ci în mod succesiv, conform unui grafic stabilit de către părţi. Potrivit art. 982 din C. civ. anterior, toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg.

Or, din întregul contract cadru rezultă, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, că acesta se va derula în funcţie de un grafic stabilit în acest sens, în cauză existând anexe ale actului juridic cu un asemenea conţinut.

Mai precizează recurenta-reclamantă că părţile şi-au asumat prestaţii periodice, au stabilit termene de îndeplinire a obligaţiilor asumate şi o anumită periodicitate a executării obligaţiilor asumate, astfel cum rezultă din analiza probelor respinse ca inadmisibile în apel şi depuse în faţa instaţei de recurs coroborate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Din probatoriul administrat rezultă fără niciun dubiu periodicitatea obligaţiilor asumate de părţi şi termenele stabilite pentru îndeplinirea acestora.

Astfel cum s-a arătat şi în decizia de casare, pentru a fi în prezenţa unei prestaţii periodice este necesar să fie stabilite termene de îndeplinire a obligaţiilor asumate sau să fie stabilită o anumită periodicitate a executării obligaţiilor asumate, doar într-un asemenea caz putând vorbi de aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Prin natura sa un contract-cadru presupune încheierea contractelor subsecvente în executarea concretă a celor stabilite cu titlu de principiu în actul iniţial.

Potrivit recurentei-reclamante, C. a recunoscut existenţa prestaţiilor succesive şi a termenelor de executare a acestora. Potrivit art. 348 C. proc. civ., recunoaşterea C. din proprie iniţiativă produce efecte în prezenta cauză, fiind făcută de intimata-pârâtă în apărarea propriilor interese şi priveşte situaţia de fapt.

Din procedura de emitere a comenzilor de către C. reiese caracterul periodic, succesiv al acestora.

Mai arată recurenta-reclamantă că, potrivit graficului de aprovizionare, C. emitea comenzi pentru aprovizionarea staţiilor în fiecare zi de luni, marţi, miercuri şi joi. Comenzile suplimentare erau transmise în I şi a III-a săptămână a lunii, în zilele de vineri, luni, marţi, miercuri, pentru stabilite staţiile stabilite prin grafic, iar în a II-a şi a IV-a săptămână a lunii, în zilele de vineri, luni, marţi, miercuri, pentru staţiile stabilite în acelaşi grafic. Conform procedurii de lucru cu furnizorii, C. emitea săptămânal comenzile către recurenta-reclamantă.

Totodată, în raport de probele administrate, obligaţia de acces la sistem nu este expresia unei obligaţii cu caracter de continuitate.

Generarea electronică a comenzilor înseamnă preluarea comenzilor periodice emise de către C. conform graficelor mai sus menţionate, iar întreruperea accesului la sistem reprezintă refuzul C. de a emite comenzile periodice.

Accesul la sistemul societăţii a fost dat către reclamantă pentru ca C. să îşi îndeplinească mult mai uşor prestaţia periodică de a emite comenzile, accesul la sistem depinzând strict de voinţa C..

Recurenta-reclamantă consideră că nu se poate analiza individual obligaţia C. de a da acces la sistem. Această obligaţie corelată cu cea de emitere a comenzii trebuie interpretate împreună, discutând despre prestaţii succesive, atât în ceea ce priveşte comanda C., cât şi în ceea ce priveşte livrarea de către reclamantă.

În opinia recurentei-reclamante, atât timp cât intimata-pârâtă are calitatea de cumpărător în contract, este evident că această clauză este cea a unui contract de mandat prin care reclamanta, în calitate de vânzător, genera comanda electronic în numele şi pentru C., comanda fiind lansată de cumpărător. Or, nu i se poate imputa faptul că C. a mandatat-o să genereze electronic şi să preia astfel comenzile periodice emise de către C..

După blocarea accesului la sistem, C. susţine că a trimis comenzi către reclamantă în formă scrisă, până în decembrie 2010, rezultând că accesul la sistem nu era o obligaţie contractuală care putea fi analizată singular, ci doar corelat cu comenzile periodice.

Mai precizează recurenta-reclamantă că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat rezilierea contractului din culpa exclusivă a C. cu plata daunelor-interese pentru încălcarea unei sume de obligaţii contractuale, accesul la sistem, în fapt neîndeplinirea obligaţiei de emitere a comenzilor de către C., fiind doar una din neexecutări. Nu a susţinut niciodată că principala obligaţie încălcată era accesul la sistem, întrucât încălcarea unui întreg cumul de obligaţii a pus-o în imposibilitatea executării contractului. Accesul la sistem era doar îndeplinirea obligaţiei de către C. de a emite comenzile conform graficului. Or, C. nu a mai emis comenzile electronic prin întreruperea accesului la sistem şi a emis comenzi în formă scrisă.

A arătat că, începând cu luna iunie 2010, pentru toată perioada care a urmat, C. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi nu a mai respectat contractul, aspect clarificat în dosarul nr. x/2011, precum şi în prezenta cauză.

Un alt element important al culpei C. este şi declaraţia martorului D. dată în data de 26.07.2016 în dosarul penal x/2011

Concluzionează recurenta-reclamantă că, întrucât contractul cadru este cu executare succesivă, prescripţia începe să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), (3), art. 12 din Decretul nr. 167/1958, de la data când fiecare prestaţie devine exigibilă.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă arată că înţelege să invoce decizia Curţii Constituţionale nr. 454/2018, solicitând în principal, reţinerea spre soluţionare a cauzei după casare, respingerea excepţiei prescripţiei şi respingerea apelului cu menţinerea deciziei nr. 1960/A din 15 octombrie 2018 în dosarul x/2018, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării excepţiei prescripţiei, inclusiv analizarea întreruperii cursului prescripţiei, şi administrarea tuturor probelor necesare în vederea soluţionării excepţiei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimata-pârâtă, contrar argumentelor recurentei-reclamante, că decizia de casare conţine dezlegări în drept obligatorii în interiorul aceluiaşi proces în legătură cu soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, referitoare la aplicarea, în speţă, a regimului juridic al prescripţiei extinctive reglementat de Decretul nr. 167/1958; natura juridică a obligaţiilor asumate de părţi prin contractul-cadru, în sensul că nu s-au convenit prestaţii periodice în sarcina C.; inaplicabilitatea, în speţă, a dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958; identificarea şi calificarea judiciară a obligaţiei relevante privind neexecutarea contractului; s-a stabilit că începutul cursului prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune pentru rezilierea contractului-cadru şi cererea de obligare la daune-interese se determină prin aplicarea prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi că începutul cursului prescripţiei este august 2010.

Mai precizează intimata-pârâtă că decizia de casare a precizat limitele judecăţii după casare, în sensul că rejudecarea cauzei de către instanţa de apel va viza exclusiv excepţia prescripţiei extinctive şi că nu există îndrumări relative la probe sau la clarificarea suplimentară a situaţiei de fapt, stabilită în primul ciclu procesual, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.

Intimata-pârâtă arată, de asemenea, că, în raport de prevederile art. 497 teza I C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului (30 iulie 2015), coroborat cu art. 24 C. proc. civ., este justificată soluţia de rejudecare a apelului, deoarece soluţia pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, o putea da în caz de casare, pentru procesele anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, este totdeauna aceea a casării cu trimitere spre rejudecare.

În raport de regulile şi principiile legale privind rejudecarea cauzei după casare, intimata-pârâtă precizează că materia litigioasă fixată în primul ciclu procesual şi care a fost examinată de instanţa de recurs (instanţa de casare) nu poate fi modificată şi că dispoziţiile imperative ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) Cod procedură civilă, consacră expres efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în interiorul aceluiaşi proces, şi nu pot fi contrazise ori reapreciate de instanţa de rejudecare.

Astfel, ceea ce a stabilit deja instanţa de casare, în urma dezbaterilor contradictorii şi verificărilor jurisdicţionale, nu poate fi contrazis de instanţa de rejudecare şi nici nu poate fi readus în dezbaterea judiciară de către părţi, pentru reverificări de către instanţa de rejudecare.

Cu privire la criticile încadrate în prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimata-pârâtă precizează că acestea nu se circumscriu acestui motiv de casare, împrejurarea că instanţa de rejudecare a respins proba cu înscrisuri şi proba testimonială, solicitate de recurenta-reclamantă, nu semnifică o încălcare a normelor de drept procesual.

În opinia intimatei-pârâte, dezlegările date de instanţa de rejudecare sunt corecte şi au fost amplu motivate şi explicitate, iar încheierea de la 11 martie 2021 reflectă o motivare convingătoare, care a fost reluată în considerentele deciziei recurate din perspectiva dispoziţiilor legale în materia probaţiunii, în caz de rejudecare după casare.

Intimata-pârâtă apreciază că s-a constatat corect că probele vizează exclusiv apărări care tind la contrazicerea dezlegărilor exprese date de decizia de casare.

Mai arată intimata-pârâtă că prevederile deciziei nr. 9 din 30.03.2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (Monitorul Oficial, Partea I nr. 548 din 25/06/2020), nu sunt incidente în cauză, acestea vizând aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., privind noţiunea de "probe noi" ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului.

Intimata-pârâtă apreciază că niciuna dintre probele propuse de reclamantă pentru prima dată în faţa instanţei de rejudecare, nu îndeplineşte criteriile şi cerinţele probelor la care se referă decizia nr. 9 din 30.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual - nici în apel, nici în recurs - reclamanta nu a invocat apărări de natura celor înfăţişate ca temei al cererii de probaţiune invocată la instanţa de rejudecare.

Totodată, intimata-pârâtă consideră că este corectă soluţia dată de instanţa de rejudecare privind respingerea cererii, cu motivarea că probele solicitate sunt inadmisibile în raport de prevederile incidente în caz de rejudecare şi dezlegările în drept, obligatorii, date de către instanţa de recurs.

S-a statuat corect că probele solicitate nu duc la dezlegarea procesului în sensul stabilit prin decizia de casare, ci tind la încălcarea autorităţii lucrului judecat în interiorul aceluiaşi proces.

În ceea ce priveşte critica relativă la încălcarea prevederilor art. 480 C. proc. civ., prin pronunţare soluţiei de anulare în parte a încheierii din 28 iunie 2017 şi de anulare a sentinţei apelate, intimata-pârâtă arată că decizia recurată precizează expres temeiul de drept, respectiv art. 480, raportat la art. 501 C. proc. civ., iar soluţia s-a pronunţat cu respectarea contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Cu privire la criticile ce vizează nerespectarea obligaţiei de motivare a hotărârii recurate şi de casare a actelor atacate, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă consideră că vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa de rejudecare a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, în raport de dezlegările obligatorii date de instanţa de casare.

În opinia intimatei-pârâte, încheierea de şedinţă din 11 martie 2021 şi decizia nu cuprind considerente contradictorii.

Încheierea din 11 martie 2021 cuprinde motivarea soluţiei bazată pe prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi pe dispoziţiile deciziei de casare, iar prin hotărârea recurată, s-a validat şi dezvoltat raţionamentul instanţei de rejudecare sub aspectul identificării elementelor care conduc la soluţia menţionată în încheiere, care sunt asemănătoare; considerentele instanţei de rejudecare reflectă consecvenţa şi nu sunt antagonice.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă arată că argumentele ce vizează aplicarea prevederilor art. 501 C. proc. civ. privesc nerespectarea unor norme procedurale nu se încadrează în tiparul legal al acestui motiv de recurs.

Intimata-pârâtă arată că instanţa de rejudecare a interpretat corect, în litera şi în spiritul lor, reglementările art. 501 C. proc. civ., pe care le-a aplicat corect.

Mai susţine intimata-pârâtă că recurenta-reclamantă nu a invocat în apărare întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, cu respectarea prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ.

Rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere spre rejudecare dispusă de instanţa de recurs, se face cu respectarea prevederilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., iar prin întâmpinare, în apel, în primul ciclu procesual, reclamanta nu a invocat apărările invocate pentru prima dată în faţa instanţei de rejudecare a apelului - în limitele deciziei de casare - şi nu a propus spre administrare probele solicitate numai la instanţa de rejudecare.

Mai precizează intimata-pârâtă că sunt incidente dispoziţiile art. 2550 C. civ., că prin încheierea din 11 martie 2021, s-a respins solicitarea recurentei-reclamante de suplimentare a probatoriului ca inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. şi de îndrumarea expresă stabilită prin decizia de casare.

În opinia intimatei-pârâte, instanţa de rejudecare a aplicat strict prevederile art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă şi a avut în vedere împrejurarea că, în raport de regimul juridic al prescripţiei incidente în cauză, supus prevederilor Decretului nr. 167/1958, soluţiile adoptate prin decizia de casare reflectă aplicarea deciziei nr. 1/2014 (RIL) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a art. 18 din Decretul nr. 167/1958.

Decizia recurată a dezlegat expres, clar, fără echivoc interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 501 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că, în rejudecare, sunt admisibile orice probe dacă prin acestea nu se tinde la încălcarea limitelor casării (art. 501 alin. (1) şi (3).

În rejudecare, este oprită de lege dovada prin care se tinde la contrazicerea dezlegărilor obligatorii date de instanţa de casare, iar prin decizia recurată s-a reţinut că din decizia de casare rezultă în mod clar faptul că termenul de prescripţie s-a împlinit pentru ambele petite.

Intimata-pârâtă mai precizează că dispoziţiile de drept material privind soluţionarea problematicii relative la începutul şi împlinirea termenului de prescripţie, astfel cum au fost stabilite de instanţa de casare, nu pot face obiectul criticii în prezentul recurs.

Prin decizia de casare s-a statuat că, prin contractul-cadru dedus judecăţii, nu s-au stabilit prestaţii periodice în sarcina C., astfel încât dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile pentru stabilirea momentului începutului cursului prescripţiei extinctive, acesta începând în anul 2010 şi împlinindu-se în 2013, iar cererea de chemare în judecată s-a formulat la 30 iulie 2015, cu mult peste termenul de prescripţie prevăzut de lege.

Potrivit intimatei-pârâte, aceste considerente ale deciziei de casare intră sub incidenţa art. 430 alin. (2) Cod procedură civilă.

Regula legală consacră punctelor litigioase tranşate de instanţa de recurs efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, împotriva cărora nu se poate da o altă dezlegare.

Intimata-pârâtă mai susţine că este inadmisibilă examinarea în recurs a criticilor (pag. 6, alin. (4) - pag. 9, memoriu de recurs) care vizează situaţii de fapt (pag. 7, alin. (3) - pag. 9, alin. (3), memoriu de recurs) ori apărări în drept contrare deciziei de casare, invocate de recurenta-reclamantă direct în recurs.

Sub un alt aspect, intimata-pârâtă arată că apărările şi cererile formulate de recurenta-reclamantă în temeiul art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă (pag. 6 alin. (4) şi urm.- pag. 9 alin. (3) memoriu de recurs) vizează o altă ipoteză decât cea din speţă, respectiv situaţia în care recursul se soluţionează de o instanţă de recurs, alta decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv de tribunale sau curţi de apel.

Soluţia rejudecării cauzei, după casare, de către instanţă de recurs nu se aplică recursurile soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru procesele începute anterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

Nu se aplică în cauza de faţă prevederile art. 497 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 58 din Legea nr. 310/2018, nefiind incidente în cauză, nici dezlegările date la pct. 49 al deciziei Curţii Constituţionale nr. 854/2018.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 1 martie 2023, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

La 8 martie 2023, intimata-pârâtă a depus la dosar note scrise.

La 13 martie 2023, recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise suplimentare.

La 14 martie 2023, intimata-pârâtă a formulat note de susţineri completatoare, faţă de concluziile suplimentare depuse de recurenta-reclamantă.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile expuse în susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Înalta Curte arată că, din perspectiva acestui motiv de recurs, casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, că instanţa de apel nu a procedat la o rejudecare a cauzei, limitându-se la a prelua considerentele hotărârii pronunţate în recurs în primul ciclu procesual, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a statuat că există autoritate de lucru judecat a deciziei de casare, fără nicio motivare în fapt sau în drept.

Înalta Curte reţine că, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 758 din 23 aprilie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2018, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., a fost casată decizia atacată şi s-a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivarea deciziei, Instanţa Supremă a reţinut că este fondată critica recurentei-pârâte ce viza greşita aplicare a dispoziţiilor în materia prescripţiei extinctive, atât în ce priveşte petitul privind rezilierea contractuală, cât şi în ce priveşte petitul privind daunele-interese.

Înalta Curte a reţinut că, în speţă, intimata-reclamantă a solicitat rezilierea contractului dintre părţi pentru nerespectarea de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de asigurare a accesului la gestiunea proprie, indicând momentul în care s-a produs această nerespectare ca fiind la nivelul lunii august 2010.

Instanţa Supremă a apreciat că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că această obligaţie, ce stătea, practic, la baza prestaţiilor periodice asumate contractual (emiterea comenzilor şi livrarea mărfurilor) ar avea caracter de prestaţie periodică şi că o asemenea interpretare nu poate fi reţinută, obligaţia asumată de recurenta-pârâtă de a permite accesul la gestiunea proprie având caracter de continuitate, momentul în care s-a produs încălcarea acestei obligaţii determinând apariţia culpei contractuale.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte a arătat că, în momentul în care recurenta-pârâtă a nesocotit obligaţia contractuală asumată şi a restricţionat accesul intimatei-reclamante, s-a născut dreptul la acţiune al acesteia din urmă, în condiţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, Înalta Curte a mai decis că, în ce priveşte rezilierea contractului, intimata-pârâtă a acţionat în cursul anului 2015, prin formularea acţiunii înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti, moment care se situează peste termenul general de prescripţie reglementat de art. 6 din Decretul nr. 167/1958.

Plecând de la statuarea că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte a reţinut nelegalitatea deciziei de apel şi în ce priveşte modalitatea în care a apreciat asupra prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere vizând acordarea daunelor-interese.

Astfel cum a decis Instanţa Supremă, dreptul la acţiune pentru obţinerea daunelor-interese s-a născut la acelaşi moment al nerespectării obligaţiei asumate de recurenta-pârâtă, respectiv august 2010. Or, formularea petitului în cursul anului 2015 se situează peste termenul general de prescripţie.

Astfel, Înalta Curte a reţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin raportare la greşita apreciere asupra împlinirii termenului de prescripţie, dispunând că, în rejudecare, instanţa de apel va aprecia asupra criticii părţii vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, luând în considerare dezlegările asupra problemei de drept cuprinse în prezenta decizie.

În raport de aspectele statuate prin decizia de casare, Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Aşadar, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze litigiul în limita celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Ca atare, faptul că instanţa de apel în rejudecare a constat că instanţa de recurs a apreciat cu privire la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune şi a pronunţat o soluţie cu respectarea aspectelor tranşate de instanţa de casare nu poate atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputând fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura şi critica recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel a statuat că există autoritate de lucru judecat a deciziei de casare, fără nicio motivare în fapt sau în drept, întrucât, astfel cum reiese din considerentele expuse la pag. 8 din hotărârea recurată, instanţa de apel, în rejudecare a invocat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., care au fost, de altfel, şi reproduse de către aceasta.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a mai arătat că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât, prin încheierea din 11 martie 2021, instanţa de apel a respins cererea pe care a formulat-o, privind admiterea probei cu înscrisuri în dovedirea întreruperii cursului prescripţiei şi a naturii obligaţiilor contractuale, cu motivarea că, această cerere este inadmisibilă, în raport de art. 501 alin. (3) C. proc. civ. şi de îndrumarea expresă stabilită prin decizia de casare. Totodată, recurenta-reclamantă a precizat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a revenit asupra motivării respingerii probelor şi a arătat că acestea au fost respinse ca inadmisibile, având în vedere că problema de drept dezlegată în recurs se impune cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind că s-a împlinit termenul de prescripţie.

Contrar argumentelor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, prin încheierea din 11 martie 2021, instanţa de apel a motivat respingerea cererii de suplimentare a probatoriului în raport de limitele deciziei de casare şi de prevederile art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.. Faptul că prin decizia recurată aceasta a reluat motivarea expusă nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de legiuitor, respectiv a unei motivări contradictorii.

O ultimă critică vizează faptul că în decizia şi în încheierea recurată nu se regăsesc motivele pentru care instanţa de apel a dispus anularea în parte a încheierii din 28 iunie 2017 şi în tot a sentinţei civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus considerentele în susţinerea soluţiei pronunţate, în raport de dispoziţiile art. 480 şi de art. 501 Cod procedură civilă, motiv pentru care şi această critică este nefondată.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat nici excepţia prescripţiei şi nici problema întreruperii cursului prescripţiei, deşi avea această obligaţie, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la această critică de nelegalitate, Înalta Curte arată că, în sistemul vechiul C. civ., prescripţia a fost reglementată prin norme de ordine privată, dispozitive, ca regulă generală, judecătorii neputând aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc (art. 1841).

Decretul nr. 167/1958 a abrogat o serie din dispoziţiile cuprinse în C. civ. în materia prescripţiei extinctive, impunând o reglementare a acestei instituţii prin norme imperative de ordine publică, destinate ocrotirii unor interese generale şi înlăturării incertitudinii din raporturile juridice civile. În acest sens, prevederile cuprinse în art. 1 alin. (3) şi art. 18 din decret, după care orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, vin să confirme calificarea acestei instituţii ca fiind de ordine publică.

Totodată, prin decizia în interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în conformitate cu art. 517 alin. (4) C. proc. civ., s-a stabilit că "prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîndeplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după data de 1 octombrie 2011".

Aşadar, decizia în interesul legii, dezlegând problema aplicării legii în timp în privinţa prescripţiilor extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, a stabilit că această excepţie poate fi invocată în orice stadiu procesual, atât de instanţă, din oficiu, cât şi de părţi.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel cum s-a arătat mai sus, prin decizia de casare, instanţa de recurs a dezlegat această problemă de drept.

Înalta Curte nu poate reţine argumentul recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza, chiar şi din oficiu, întreruperea termenului prescripţiei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în cauză, prin întâmpinarea formulată de pârâtă în faţa primei instanţe, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a răspuns excepţiei, fără a invoca întreruperea cursului prescripţiei. Abia prin concluziile scrise depuse la 27 iunie 2017, reclamanta a invocat întreruperea cursului prescripţiei.

Prima instanţă, prin încheierea din 28 iunie 2017 a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin sentinţa civilă nr. 3835 din 23 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a dispus rezilierea contractului cadru de furnizare produse nepetroliere pentru staţiile de distribuţie carburanţi C. înregistrat la A. S.R.L. sub nr. x/17.07.2008 şi sub nr. x/04.08.2008 la C. S.R.L. din culpa exclusivă a pârâtei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.108.123,67 euro, cu titlu de daune-interese în baza art. 14.1 lit. b) din contractul menţionat; a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe şi odată cu fondul şi împotriva încheierilor premergătoare din data de 28.06.2017 şi 18.09.2017, a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L.

În apel, în primul ciclu procesual, reclamanta nu a invocat întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, deşi criticile apelantei-pârâte vizau şi greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei.

Înalta Curte arată că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind de ordine publică, putea fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată, dar nu şi întreruperea cursului prescripţiei. Aceasta din urmă, fiind o apărare, instanţa nu o putea invoca din oficiu în calea de atac a adversarului, în condiţiile în care partea nu a insistat în această apărare.

Ca atare nu poate fi reţinută încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., astfel cum susţine recurenta-reclamantă, litigiul civil fiind, în principiu, unul al intereselor private. Operează, aşadar, principiul disponibilităţii, conform art. 9 C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar excepţiile de la dreptul părţilor de a determina cadrul procesual trebuie să fie expres prevăzute de lege.

Prescripţia dreptului material la acţiune, suspendarea şi respectiv întreruperea cursului prescripţiei extinctive sunt instituţii juridice distincte, iar acestea din urmă reprezintă apărări la care poate recurge doar partea interesată. Ca atare, deşi, în cauză, instanţa de judecată, din oficiu putea invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, nu se poate reţine argumentul recurentei-reclamante în sensul că această posibilitate subzista şi în ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei care este o apărare ce poate fi invocată exclusiv de partea interesată.

O altă critică vizează încălcarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, reglementate de art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., ca urmare a motivării în două etape a respingerii probelor solicitate în rejudecarea apelului.

Nici această critică nu poate fi reţinută, întrucât, astfel cum reiese din încheierea din 11 martie 2021 şi din decizia recurată, părţile, prin apărători, au pus concluzii atât cu privire la solicitarea de încuviinţare a probelor, cât şi cu privire la cererea de apel.

Un ultim argument în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ., întrucât, în cauză, nu se regăsesc situaţiile care determină anularea hotărârii.

Înalta Curte arată că această critică nu poate constitui motiv de casare, în raport de prevederile art. 445 C. proc. civ., care impun ca îndreptarea hotărârii să se realizeze exclusiv în condiţiile art. 442 din acelaşi cod.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 501 C. proc. civ., a deciziei nr. 9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a deciziei nr. 1/2014 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 587/2017, a dispoziţiilor art. 2.537 pct. 2, a art. 2.539 C. civ., precum şi a art. 7, art. 8 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

În raport de aceste critici, se impune a se arăta că încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 501 din C. proc. civ., invocată de către recurenta-reclamantă nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci motivului reglementat de pct. 5 al aceluiaşi articol.

Totodată, Înalta Curte arată că nu vor fi reluate argumentele ce vizează respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., acestea fiind expuse în analiza motivului de recurs prin care recurenta-reclamantă a invocat lipsa motivării hotărârii.

Pentru acelaşi motiv, nu vor fi reluate nici considerentele expuse cu privire la înlăturarea criticilor ce vizează motivarea contradictorie, care, de asemenea, au fost analizate.

Nu se poate reţine, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 alin. (4) C. proc. civ. şi ale deciziei nr. 9/2020 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Înalta Curte arată că în mod legal instanţa de apel a apreciat, în raport de norma de procedură mai sus indicată, că probele în rejudecarea apelului după casare nu pot depăşi limitele casării.

De altfel, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a reţinut că ar fi existat o îndrumare a instanţei de casare privind admisibilitatea probelor.

Dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 9/2020 - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu sunt incidente în cauză. Prin această hotărâre, Înalta Curte a decis că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea. Aşadar, hotărârea invocată de recurenta-reclamantă nu vizează situaţia probelor ce pot fi încuviinţate de către instanţa de apel în rejudecarea cauzei după casare, situaţie care se regăseşte în cauza pendinte.

Întrucât Înalta Curte a analizat anterior respectarea de către curtea de apel a deciziei nr. 1/2014, nu va relua considerentele expuse.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că, faţă de aspectele dezlegate prin decizia de casare în primul ciclu procesual, nu pot face obiectul analizei întreruperea cursului prescripţiei, pe care recurenta-reclamantă arată că înţelege să o invoce în raport de 498 alin. (2) Cod procedură civilă, ca de altfel nici cele care privesc dovada prestaţiilor succesive. De altfel, dispoziţiile art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă, invocate de către recurenta-reclamantă nu sunt incidente în cauză, acestea reglementând soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs, nu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 535 din 25 martie 2021 şi a încheierii din 11 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 535 din 25 martie 2021 şi a încheierii din 11 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2023.