Failure to formulate legal grounds for cassation based on mere reiteration of factual and contractual arguments

Şedinţa publică din data de 14 martie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, la data de 19 septembrie 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 901.889,85 euro, echivalentul a 4.133.760,88 RON, compusă din 697.710 euro, echivalentul a 3.208.349,66 RON, reprezentând penalităţi contractuale, calculate conform prevederilor art. 6.1 din contractul de vânzare conducte HDPE din 20.06.2014, pentru 78 zile de staţionare. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 53.387,08 euro, echivalentul a 245.495,15 RON, cu titlu de daune interese, 4.327,27 euro, echivalentul a 19.139,40 RON, reprezentând contravaloarea costurilor de încărcare şi descărcare a conductelor neconforme. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 146.465 euro, echivalentul a 660.776,67 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aplicate de către C. S.A. din Baia Mare pentru depăşirea termenului de execuţie pentru lucrările de reabilitare a conductei DN 1000. De asemenea, reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1170, art. 1270 alin. (1), art. 1531, art. 1539 C. civ.

Prin cererea reconvenţională înregistrată la Tribunalul Timiş, la data de 22 ianuarie 2018, pârâta B. a solicitat instanţei obligarea reclamantei A. la plata sumei de 403.000 euro reprezentând contravaloarea mărfurilor vândute reclamantei, conform facturilor nr. x din 21.07.2017 în valoare de 120.600 euro, cu scadenţa la 19.09.2014, nr. x din 31.07.2017 în valoare de 24.120 euro, cu scadenţa la 29.09.2014, nr. x din 31.07.2017 în valoare de 48.240 euro, cu scadenţa la 29.09.2014, nr. x din 31.08.2014 în valoare de 96.480 euro, cu scadenţa la 30.10.2014, nr. x din 11.11.2014 în valoare de 96.480 euro, cu scadenţa la 10.01.2015, nr. x din 28.11.2014 în valoare de 24.120 euro, cu scadenţa la 27.01.2015, nr. x din 09.12.2014 în valoare de 72.360 euro, cu scadenţa la 07.02.2105 şi nr. x din 31.12.2014 în valoare de 120.600 euro, cu scadenţa la 10.01.2015. De asemenea, pârâtul a solicitat instanţei obligarea reclamantei la plata dobânzii legale în cuantum de 55.145.22 euro, de la data scadenţei şi până la plata efectivă.

2. Prin sentinţa civilă nr. 74/PI din 22 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a admis în parte cererea principală formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 697.710 euro reprezentând penalităţi contractuale pentru 78 zile de staţionare, suma de 17.001,24 euro reprezentând costuri cu expertize tehnice, suma de 13.257,27 euro reprezentând costuri cu sudare, montare şi demontare conducte, suma de 4.327,27 euro reprezentând costuri cu descărcare şi încărcare ţevi neconforme şi suma de 146.465 euro reprezentând penalităţi de întârziere plătite beneficiarului lucrării C. S.A. A fost respinsă cererea principală cu privire la suma de 23.124,27 reprezentând alte costuri.

Totodată, s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de către pârâta B., s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei pentru formularea cererii reconvenţionale, invocată de către reclamantă, s-a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune cu privire la suma de 96.480 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.08.2014, invocată de către reclamantă. S-a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune cu privire la suma de 96.480 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.11.2014, invocată de către reclamantă.

S-a dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtei suma de 120.600 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.12.2014, suma de 72.360 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/09.12.2014, suma de 24.120 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/28.11.2014, suma de 89.440 euro reprezentând diferenţă din contravaloarea facturii nr. x/31.08.2014, în total fiind suma de 306.520 euro. S-a mai dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtei dobânda legală aferentă sumelor încuviinţate, de la scadenţă, până la data plăţii efective.

A fost respinsă cererea reconvenţională, ca fiind prescrisă, cu privire la suma de 96.480 euro reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.11.2014 şi s-a respins în rest cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Totodată, au fost compensate obligaţiile de plată reciproce între părţi în ce priveşte suma de 697.710 euro datorată de reclamantă şi suma de 306.520 euro datorată de pârâtă, astfel că, după compensare, a rămas în sarcina reclamantei să plătească pârâtei suma de 391.190 euro. S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 73.850,43 RON reprezentând cheltuieli de judecată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 16.853,56 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Cheltuielile cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate efectuată de expertul D. au rămas în sarcina fiecărei părţi, astfel cum au fost angajate de acestea şi s-a dispus compensarea obligaţiilor de plată reciproce între părţi în ce priveşte cheltuielile de judecată, astfel că, după compensare, a rămas în sarcina pârâtei să plătească reclamantei suma de 56.996,87 RON.

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 427/A din 28 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. SPA prin lichidator judiciar E. împotriva sentinţei civile nr. 74/PI din 22 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta A..

4. La data de 3 septembrie 2022, pârâta B. S.R.L. prin lichidator judiciar F. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 427/A din 28 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, fără a exista o încadrare în drept a acestuia, recurenta a invocat interpretarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material.

Astfel, s-a învederat că instanţa de apel a interpretat greşit atât clauzele contractuale 6.1 şi 3.1, cât şi condiţiile agreate de părţi în Minuta din 23 octombrie 2014 şi a ignorat voinţa părţilor.

Recurenta-pârâtă a susţinut că art. 6.1 din contract nu face referire la livrările cu eventuale neconformităţi, ci se referă la întârzierile în producerea sau transportul ţevilor, situaţie care nu se regăseşte în litigiul pendinte, subliniind că nu a întârziat în producerea şi transportul ţevilor, respectând întocmai termenele livrărilor contractuale.

S-a arătat că părţile au agreat expressis verbis în cadrul întâlnirii din 23.10.2014 că este aplicabil art. 3.1, referitoare la eventuale neconformităţi atestate cu teste de laborator şi, în măsura în care se vor documenta şi justifica eventualele daune produse în urma acestei situaţii, detaliată pe larg în conţinutul minutei din 24.10.2014, acestea vor fi suportate de pârâtă.

Cu toate acestea, instanţele de fond au nesocotit prevederile art. 1270 C. civ., analog în C. civ. italian cu art. 1372, potrivit cărora, convenţiile au putere de lege între părţile contractante.

Totodată, arată recurenta conform art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voinţa concordanta a părţilor, ţinându-se seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi şi de comportamentul lor ulterior încheierii convenţiei.

În acest sens, s-a învederat că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că, pe de o parte art. 3.1 este neîndoielnic şi nu lasă loc la interpretare, de unde rezultă şi aplicabilitatea sa exclusivă în cauză, iar pe de alta parte, că art. 6.1 reglementează o altă ipoteză şi nu pe cea dedusă judecăţii.

Art. 6.1 din contract ar deveni aplicabil şi ar fi îndreptăţit reclamanta la penalităţi doar în măsura în care pârâta ar fi încălcat obligaţia de producere şi livrare a ţevilor, respectiv un comportament contractual mult mai grav faţă de ipoteza reală aplicabilă în cauză prevăzută în art. 3.1 din contract care vizează situaţia unor mărfuri livrate la timp, însă care ar fi prezentat neconformităţi.

Pe cale de consecinţă, s-a învederat că sumele solicitate cu titlu de penalităţi pe zi de suspendare a activităţilor de montare a ţevilor sau pentru eventuale penalităţi aplicate reclamantei de către beneficiarul final, în temeiul art. 6.1, nu pot fi imputate pârâtei.

De asemenea, s-a învederat că nu pot fi reţinute nici sumele solicitate cu titlu de daune-interese în măsura în care, având în vedere legea aplicabilă şi clauzele contractuale, reclamanta ar fi fost ţinută şi obligată să se comporte cu bună-credinţă şi să solicite aprobarea pârâtei pentru orice fel de cheltuială, aspect, de altfel, agreat de către părţi în Minuta întâlnirii din 23.10.2014 şi impus de legea italiană aplicabilă în cauză, respectiv art. 1227 din C. civ.

Cu privire la legea aplicabilă în cauză, s-a susţinut că sunt incidente prevederile legii italiene, invocându-se încălcarea dispoziţiilor art. 1372, art. 1218, art. 1175, art. 1227 şi art. 1375 C. civ. italian.

De asemenea, recurenta-pârâtă a arătat că interpretarea instanţei de apel şi aplicarea normelor de drept material, care reglementează efectele contractelor, este greşită, întrucât prin decizia recurată nu s-a luat în considerare întreaga situaţie de fapt existentă şi dedusă judecăţii, respectiv întregul context factual şi, voinţa părţilor.

În consecinţă, recurenta-pârâtă susţine ca instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, rejudecând fondul cauzei, a aplicat greşit normele de drept care reglementează efectele contractelor şi nu a luat în considerare toate probatoriile administrate.

5. La 23 noiembrie 2022, intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., raportat la faptul că recurenta nu a formulat critici de nelegalitate în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., argumentele invocate de recurentă nu au fost încadrate în drept în motivele de casare reglementate prin această dispoziţie legală.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

De asemenea, s-a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

La 14 decembrie 2022, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei şi apărărilor formulate de intimată.

La data de 7 noiembrie 2022, a fost depusă la dosar declaraţie de însuşire a recursului de către lichidatorul judiciar al societăţii recurente, dl. F..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

La termenul din 14 martie 2023, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul nu a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând interpretarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a interpretat în mod greşit atât clauzele contractuale de la art. 6.1 şi 3.1, cât şi condiţiile agreate de părţi în Minuta din 23 octombrie 2014, ignorând voinţa părţilor, subliniind că nu a întârziat în producerea şi transportul ţevilor, respectând întocmai termenele contractule de livrare.

S-a mai susţinut că instanţa a ignorat concluziile Raportului de expertiză judiciară în instalaţii efectuată de expertul judiciar care a demonstrat că, şi în ipoteza în care ar fi fost fondate susţinerile intimatei-reclamante şi deci anumite loturi de ţeava ar fi fost într-adevăr neconforme, în şantier era disponibilă o cantitate suficientă de ţeavă care i-ar fi permis - dacă era de bună-credinţă - să continue lucrările fără nicio repercusiune şi fără nici o zi de staţionare.

Se observă că recurenta a criticat dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, fiind invocate în realitate chestiuni referitoare la netemeinicia deciziei atacate, vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport cu stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Astfel, recurenta-pârâtă invocă aspecte referitoare la normele de drept care reglementează efectele contractelor şi interpretarea clauzelor contractuale de la art. 6.1 şi 3.1, raportat la condiţiile agreate de părţi în Minuta din 23.10.2014, împrejurări care nu pot fi analizate de instanţa de recurs, având în vedere că, fără a face vreo referire la vreun considerent al instanţei de apel, recurenta se rezumă la reluarea celor inserate printre alte susţineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

Totodată, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei referitoare la sumele solicitate cu titlu de penalităţi pe zi de suspendare a activităţilor de montare a ţevilor sau pentru eventuale penalităţi aplicate reclamantei de către beneficiarul final nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate şi nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu toate că recurenta tinde să demonstreze încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 1266 şi art. 1270 C. civ., susţinerile acesteia reprezintă, în realitate, reiterarea argumentelor formulate în apel, potrivit cărora art. 3.1 din contract nu lasă loc unor eventuale interpretări, de unde rezultă şi aplicabilitatea sa exclusivă în cauză, coroborat cu faptul că art. 6.1 reglementează o altă situaţie de fapt, şi nu pe cea dedusă judecăţii. Recurenta nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele instanţei în fundamentarea acesteia.

De asemenea, prin criticile formulate, recurenta contestă starea de fapt reţinută de instanţa de apel privind dinamica relaţiilor contractuale, concluzionându-se că, în cauză, nu s-a dovedit faptul că întârzierile aferente lucrărilor de reabilitare se datorează culpei pârâtei.

Toate aceste argumente evidenţiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum şi o reiterare a aspectelor de fond supuse judecăţii.

În egală măsură, Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs se regăsesc reiterate motivele cuprinse în cererea de apel, recurenta-pârâtă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze argumentele instanţei de apel, şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-pârâtă critică soluţia primei instanţe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanţei de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, reiterarea situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de fond şi nu a hotărârii pronunţate în apel.

Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din instanţa de prim control judiciar devolutiv.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a invocat şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1372, art. 1218, art. 1175, art. 1227 şi art. 1375 C. civ. italian, însă aceasta nu a expus argumentele din care să reiasă nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, din perspectiva textelor de lege invocate, ci doar a reiterat argumentele prezentate în apel.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A., în insolvenţă privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar F. împotriva deciziei civile nr. 427/A din 28 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A., în insolvenţă, privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2023.