Annulment of arbitral award limited to violation of mandatory law, excluding challenges to factual interpretation and contract construction

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Prin sentinţa arbitrală nr. 12 din 11 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2020, s-a admis în parte acţiunea arbitrală formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 551.970,51 RON către reclamantă, reprezentând diferenţă de comision de distribuţie aferent perioadei 1 ianuarie 2018 - 30 iunie 2019; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata comisionului minim garantat pentru luna iunie 2019, ca nefondată; pârâta a fost obligată la plata sumei de 41.663,39 RON, cu titlu de cheltuieli totale de arbitrare.

La data de 22 martie 2021, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2021, acţiunea în anulare formulată de pârâta B. S.R.L., prin care s-a solicitat anularea în parte a sentinţei arbitrale şi rejudecarea pe fond a cauzei, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de arbitrare, inclusiv în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 551.970,51 RON, reprezentând diferenţă de comision pentru carburantul vândut în Staţia de distribuţie Focşani, în perioada 1 ianuarie 2018 - 30 iunie 2019, cu cheltuieli de judecată.

Acţiunea în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 95 din 6 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins ca nefondată acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 12 din 11 februarie 2021, pronunţate de Tribunalul Arbitral, în dosarul nr. x/2020, formulate petenta B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata A. S.R.L.; s-a admis în parte cererea formulată de intimată privind acordarea cheltuielilor de judecată, petenta fiind obligată la plata sumei de 10.000 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei sentinţe, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, cu obligarea părţii potrivnice la plata cheltuielilor de judecată.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut faptul că sentinţa Curţii de Apel Bucureşti nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că sentinţa recurată nu respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective şi complete a cauzei, precum şi a argumentelor B. S.R.L., astfel încât se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În soluţionarea pricinii, prima instanţă nu a respectat norma legală referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti, neprocedând la o analiză a criticilor de nelegalitate invocate de pârâtă cu privire la sentinţa arbitrală, respectiv a motivului de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat argumentele B. S.R.L., apreciind în mod laconic:

"cerinţa motivării impusă de lege nu ţine de un aspect cantitativ, ci ea trebuie privită din punct de vedere calitativ, neputându-se, totodată, ignora faptul că motivarea trebuie raportată şi la problema supusă analizei instanţei, dar şi importanţa sa în economia litigiului".

Or, în realitate, sentinţa arbitrală nu respectă criteriul cantitativ şi, mai ales, pe cel calitativ al unei motivări corecte şi complete. Faptul că instanţa de judecată a considerat că tribunalul arbitral a analizat pretenţiile în raport cu probele, fără a arăta, în concret, ce a vizat această analiză şi care au fost motivele avute în vedere, dovedeşte clar că sentinţa nu întruneşte standardele de motivare stabilite unanim la nivelul practicii în acest domeniu.

De asemenea, prin raportare la ansamblul criticilor subsumate motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., instanţa a făcut aprecieri lacunare, extrem de succinte şi pur formale asupra temeiurilor de fapt şi de drept invocate în cuprinsul acţiunii în anulare.

Recurenta-pârâtă a concluzionat în sensul că prima instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva sentinţa în mod real, motiv pentru care, apreciază că aceasta este nelegală.

În continuare, recurenta a arătat că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Consideră că instanţa a reţinut, în mod nefundamentat, că "petenta face o extrapolare nepermisă a noţiunii de încălcare a dispoziţiei imperative a legii, prin asimilarea acestei noţiuni unei interpretări diferite a materialului probator", apreciind astfel că argumentele B. S.R.L. ar ascunde, în realitate, nemulţumiri legate de modalitatea în care tribunalul arbitral a interpretat clauzele convenţiei încheiate între părţi.

În cuprinsul acţiunii în anulare s-a arătat că principalele critici aduse sentinţei arbitrale vizează neaplicarea prevederilor legale referitoare la regulile de interpretare, tribunalul arbitral nesocotind succesiunea reglementată a regulilor de interpretare enunţate în C. civ.

Autoarea căii de atac a menţionat că normele de drept material ce au fost ignorate sunt prevederile art. 14, art. 15, art. 1.170, art. 1.266, art. 1.268, art. 1270 şi art. 1272 din C. civ.

În accepţiunea recurentei, prima instanţă a procedat la aplicarea greşită a normelor de drept material, considerând că aplicarea sau nu a regulilor de interpretare şi a condiţiei de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor cu bună-credinţă reprezintă un atribut lăsat la aprecierea tribunalului arbitral, iar nu o normă imperativă, a cărei încălcare determină, implicit, încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri. Drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor trebuie analizate nu doar din perspectiva clauzelor expres stipulate, ci şi din perspectiva obligaţiilor implicite ale acestora, în acord cu voinţa reală a părţilor.

Pornind de la principiul forţei obligatorii a contractului reglementat prin norme imperative de ordine publică, instanţa are obligaţia de a interpreta contractului în acord cu regulile consfinţite la art. 1266 şi art. 1268 din C. civ.. Aceste reguli de interpretare reprezintă un corolar al principiului forţei obligatorii a contractului, fiind necesar a interpreta acordul părţilor în concordanţă cu voinţa reală a acestora, natura contractului şi interpretarea dată anterior de părţi raporturilor dintre ele, precum şi în funcţie de practicile statornicite între acestea.

Aşadar, abordarea laconică a primei instanţe, care a procedat la o analiză şi interpretare a situaţiei de fapt şi a normelor legale aplicabile, se impune a fi cenzurată pe calea recursului, în considerarea caracterului vădit nelegal al sentinţei. În cadrul acţiunii în anulare, instanţa era chemată să verifice dacă sentinţa arbitrală a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative care conturează atât principiul forţei obligatorii a contractului, cât şi regulile stabilite de lege pentru interpretarea acestuia.

Recurenta-pârâtă consideră că algoritmul de calcul al comisionului perceput potrivit contractului nu a fost modificat, această metodă de calcul agreată de părţi fiind utilizată încă de la momentul semnării convenţiei, respectiv menţinută pe întreaga durată de valabilitate a acesteia, atât anterior anului 2018, cât şi în perioada ulterioară actelor adiţionale.

Procedând la interpretarea convenţiei într-o modalitate denaturată, străină de voinţa reală a părţilor, tribunalul arbitral nu a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului, respectiv regulii potrivit căreia acesta nu obligă doar la ceea ce este expres stipulat, ci şi la toate urmările pe care practicile, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului.

Prin urmare, sentinţa arbitrală a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii privind forţa obligatorie a contractului şi a celor de interpretare a convenţiei prevăzute la art. 1266, art. 1268, art. 1270, respectiv art. 1272 din C. civ., ignorând atât voinţa reală a părţilor cu privire la remunerarea reclamantei, cât şi practica statornicită între ele în această privinţă.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de judecată, învestită cu aceste critici, în loc să verifice dacă, în concret, tribunalul arbitral s-a raportat la voinţa reală a părţilor, respectiv la uzanţele conturate între acestea, a preferat să statueze, în mod generic, că:

"faptul că logica sa (Tribunalului arbitral) este sau nu bună nu contrazice regula de interpretare".

Procedând astfel, instanţa a interpretat şi a aplicat greşit normele de drept material care presupun, pentru ca o hotărâre să fie legală, ca instanţa să se raporteze la regulile de interpretare a contractului şi la forţa sa obligatorie prin prisma voinţei reale a părţilor, astfel cum a fost conturată de uzanţe.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 26 ianuarie 2022 s-a fixat termen la data de 10 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând sentinţa atacată, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Nu poate fi primită critica vizând nemotivarea hotărârii curţii de apel, în susţinerea căreia partea recurentă a invocat că nu au fost analizate argumentele sale relative la lipsa motivării hotărârii tribunalului arbitral sub aspectul calificării naturii convenţiei, circumscrise motivului de nulitate a sentinţei arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ.

Verificând sentinţa atacată se constată că instanţa a reţinut că hotărârea arbitrală cuprinde dispozitivul şi considerentele necesare, simpla lecturare a hotărârii demonstrând faptul că pretenţiile au fost analizate raportat la probele administrate în faţa sa. S-a arătat că, într-adevăr, tribunalul arbitral a apreciat contractul ca prezentând caracteristicile unuia de adeziune, însă nu a făcut acest lucru nemotivat, ci prin raportare atât la ceea ce a considerat efect pozitiv de lucru judecat, cât şi la probele administrate (referirea la neprobarea negocierii individuale din paragraful 2, pct. 7.2.2 al sentinţei arbitrale).

Totodată, instanţa a reţinut că o eventuală nemotivare a hotărârii, pentru a atrage nulitatea acesteia, ar trebui să privească un element esenţial. Or, natura contractului de a fi de adeziune sau negociat nu ar fi modificat modul de interpretare a clauzelor contractuale, în speţă.

S-a mai arătat că motivarea nu trebuie să privească punctual toate apărările unei părţi, în măsura în care acestea sunt îndepărtate, cel puţin implicit, prin constatările generale, sistematizate, ale considerentelor actului jurisdicţional. În cauză, tribunalul arbitral a explicat de ce reţine un anumit mod de calcul al comisionului, care ar reprezenta voinţa internă/reală a părţilor, contestarea sau nu a unei facturi neputând avea ca efect direct existenţa sau nu a unei creanţe; cât timp s-a considerat că o astfel de creanţă rezulta din însăşi voinţa părţilor, explicitarea unui argument subsidiar nu era necesară.

Instanţa supremă reţine că motivarea unei hotărâri reprezintă un silogism juridic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, nefiind imperativ un răspuns la toate argumentele aduse de parte, ci prezentarea argumentelor fundamentale susceptibile să sprijine soluţia.

Or, tribunalul arbitral a apreciat că prevederile contractuale privind modalitatea de calcul a comisionului erau clare, fiind stipulat explicit că stabilirea comisionului se face pe baza numărului de litri vânduţi, fără a fi prevăzută vreo pondere a fiecărui tip de carburant din totalul carburantului vândut şi a înlăturat justificat apărările pârâtei ce au vizat interpretarea convenţiei deduse judecăţii.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că hotărârea recurată nu este motivată nici din perspectiva respingerii motivului de anulare a sentinţei arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., întrucât instanţa a făcut aprecieri lacunare, extrem de succinte şi pur formale asupra temeiurilor de fapt şi de drept invocate în cuprinsul acţiunii în anulare.

Lecturând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanţa a reţinut că petenta face o extrapolare nepermisă a noţiunii de încălcare a dispoziţiei imperative a legii, prin asimilarea acestei noţiuni unei interpretări diferite a materialului probator (contractul principal şi cel accesoriu, dar şi uzanţelor anterioare în executarea contractului) din care rezultă voinţa internă a părţilor cu privire la sensul obligaţiilor contractuale.

Curtea de Apel Bucureşti a statuat că în analiza voinţei părţilor, care a fost exprimată prin actele juridice (contractele) încheiate între ele, tribunalul arbitral trebuie să stabilească voinţa internă/reală cu privire la toate aspectele contractului, inclusiv contraprestaţiile, pentru a trece, mai apoi, la stabilirea existenţei sau nu a unei răspunderi contractuale.

Primul pas, stabilirea voinţei reale prin interpretarea probatoriului disponibil şi stabilirea obligaţiilor contractuale în baza acesteia, include stabilirea unor elemente de fapt şi efectuarea unor raţionamente logico-juridice care nu implică aplicarea unor norme legale imperative, deci, nu poate fi cenzurat pe calea acţiunii în anulare.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 1266 şi 1268 din C. civ., s-a observat că aceste norme privesc reguli de interpretare, care ar putea fi încălcate nu printr-o interpretare a tribunalului diferită de cea propusă de o parte, ci doar prin contrazicerea lor în cadrul raţionamentului propus de instanţă. Or, cât priveşte art. 1266 din C. civ., tribunalul arbitral arată tocmai că cea stabilită ar fi voinţa concordantă (reală) iniţială a părţilor care ar rezulta din probe; faptul că logica sa juridică este sau nu bună nu contrazice regula de interpretare. Referitor la art. 1268 din C. civ., instanţa a reţinut că tribunalul arbitral nu a constatat aplicabilitatea acestui text legal, întrucât nu a considerat clauzele îndoielnice, ci clare; şi în acest caz nu se poate vorbi de o contestare/încălcare a regulii de interpretare, ci de o interpretare a materialului probator de unde a rezultat că obligaţiile stabilite sunt clare.

În motivarea sentinţei atacate, s-a arătat că tribunalul arbitral nu a încălcat în niciun fel forţa obligatorie a contractului (inclusiv cu privire la clauze subînţelese), dimpotrivă, a aplicat acest principiu întrucât după interpretarea şi calificarea contractului a dat efect clauzelor acestuia, aşa cum el le-a stabilit. O) încălcare a forţei obligatorii ar semnifica acordarea de efecte diferite faţă de obligaţiile contractuale stabilite, în baza unui argument străin (terţ).

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 14, art. 15 şi art. 1170 din C. civ. (buna-credinţă, abuzul de drept), s-a arătat că stabilirea existenţei unei obligaţii contractuale de către instanţa arbitrală exclude ulterior posibilitatea de a stabili o rea-credinţă în solicitarea respectivului drept (qui suo iure utitur neminem laedit). Or, în condiţiile în care tribunalul arbitral a stabilit că intimatei i se datorau, pe baze contractuale, comisioane calculate la cantitate/tip de produs, o astfel de solicitare şi interpretare a clauzelor făcută de partea reclamantă nu putea fi socotită o manifestare abuzivă sau de rea-credinţă.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 1175 din C. civ., s-a reţinut că normă indică doar definiţia unui concept; faptul că, din probatorii, tribunalul arbitral a stabilit că se aplică sau nu respectiva calificare nu poate reprezenta o încălcare a conceptului, ci, cel mult, o greşită analiză a probelor (clauzelor contractuale).

Prin urmare, motivarea Curţii de Apel Bucureşti conţine argumentele pentru care s-a respins acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, răspunde criticilor din cererea părţii reclamante şi apărărilor formulate în cauză, este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii recurate, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă.

În acest context, împrejurarea că recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu este de acord cu considerentele curţii de apel, nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât va fi respinsă, ca nefondată, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale.

Criticile recurentei-pârâte ce vizează aplicarea greşită a normelor de drept material în analiza motivului de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, nu sunt fondate.

În susţinerea motivului de casare, recurenta critică hotărârea tribunalului arbitral sub aspectul încălcării regulilor privind interpretarea convenţiei, a principiului pacta sunt servanda şi a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor din contract.

Înalta Curte constată că aceste critici nu vizează, în mod direct, hotărârea recurată, fiind relevate, în realitate, încălcări ale normelor de drept material ale tribunalului arbitral, deşi prin calea extraordinară de atac a recursului hotărârea curţii de apel este supusă controlului judiciar, iar nu cea a instanţei arbitrale, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit curtea de apel a constatat că nu este incident motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., întrucât normele care reglementează interpretarea convenţiei, principiul pacta sunt servanda şi buna-credinţă în exercitarea drepturilor si obligaţiilor din contract, sunt imperative.

Dispoziţiile art. 1270 din C. civ. reglementează principiul forţei obligatorii a actului juridic şi irevocabilitatea efectelor acestuia, fundamentate pe necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice. De asemenea, prevederile art. 1266, art. 1268 şi art. 1272 din C. civ. privind regulile de interpretare a convenţiei au rolul de a suplini sau de a interpreta voinţa insuficient exprimată sau neexprimată a părţilor dintr-o convenţie.

Normele dispozitive au rolul de a suplini voinţa părţilor, astfel că prevederile evocate nu sunt norme imperative pentru a se putea reţine incidenţa motivului de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Criticile recurentei nu se încadrează în limitele judecăţii acţiunii în anulare, întrucât deşi formal se invocă greşita soluţionare a cauzei prin prisma motivului de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., se încearcă repunerea în discuţie a modalităţii în care au fost analizate în fond raporturile dintre părţi şi probatoriile administrate de către tribunalul arbitral, precum şi dezlegările date problemelor de fapt şi de drept de către instanţa arbitrală.

Or, sentinţa recurată este legală, fiind analizate criticile formulate prin acţiunea în anulare, acestea fiind înlăturate motivat, raportat atât la specificul acţiunii în anulare, cât şi la dezlegările şi probatoriile administrate de instanţa arbitrală.

Chiar dacă recurenta este nemulţumită de motivarea instanţei arbitrale nu are deschisă acţiunea în anulare, în sensul motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa arbitrală a procedat la interpretarea voinţei părţilor şi la stabilirea răspunderii contractuale, neîncadrându-se în ipoteza încălcării "ordinii publice" ori a dispoziţiilor imperative ale legii. Raporturile contractuale dintre părţi fiind guvernate de principiul libertăţii de voinţă vizează raporturi de drept privat, de la care părţile pot deroga.

Prin urmare, respectarea şi interpretarea greşită a prevederilor contractuale coroborate cu dispoziţiile incidente în materie, pe care le menţionează recurenta, nu reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică ori a dispoziţiilor imperative ale legii.

Dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. se referă la accepţiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, în înţelesul de sumă a unor reguli de conduită, cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc conduita subiecţilor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă, în acest context, se deosebeşte de legea părţilor care, deşi trasează o conduită inderogabilă pentru părţi, se rezumă la efectele contractului, adică la obligaţia părţilor de a se conforma acestuia.

Modalitatea în care instanţa arbitrală a stabilit situaţia de fapt şi a apreciat probele administrate în cauză evaluând buna-credinţă în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale sunt aspecte ce ţin de fondul litigiului arbitral şi nu pot face obiectul controlului judiciar pe calea acţiunii în anulare, întrucât ar transforma-o într-o cale de atac devolutivă, prin care s-ar putea rejudeca în fond litigiul arbitral.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte B. S.R.L., în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 5.854,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 95 din 6 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 5.854,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2022.