Judicial reduction of contractual penalty for manifest excessiveness in commercial lease dispute

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 483.209,78 RON, cu titlu de debit restant şi penalităţi contractuale.

Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 480/2017/civ din 25 aprilie 2017, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 8.934,22 RON, cu titlu de contravaloare chirie de bază pentru perioada 01.06.2016 - 30.06.2016, către reclamantă; a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Prin decizia civilă nr. 169/2018 din 20 martie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 480/2017/civ din 25 aprilie 2017, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 30.909,24 RON, reprezentând: 13.971,05 RON - chirie pentru perioada 01.06.2016-12.07.2016; 254,59 RON - costuri de promovare pentru perioada 01.07.2016-12.07.2016; 2.091,11 RON - costuri servicii pentru perioada 01.01.2016-12.07.2016; 15.468,65 RON - penalităţi datorate în temeiul Anexei 1, art. 16.2.3 din contractul de închiriere din 12 martie 2014 şi a actului adiţional nr. x din 20 iulie 2015; au fost păstrate dispoziţiile privind compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi la instanţa de fond; a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească apelantei suma de 7.106 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2022 din 8 noiembrie 2019, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 169/2018 din 20 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi curţi de apel.

Instanţa supremă a constatat că sunt fondate criticile recurentei sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, text normativ care prevede următoarele:

"Practica sau clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă".

Din interpretarea acestuia rezultă că, pe de-o parte, caracterul "vădit inechitabil" se apreciază din perspectiva creditorului obligaţiei de plată a unei sume de bani şi nu din cea a debitorului care nu şi-a executat obligaţia de plată, iar pe de altă parte, dispoziţiile legale devin incidente în situaţia "întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti" şi nu în situaţia neexecutării sau executării cu întârziere a oricărei obligaţii rezultând dintr-un contract încheiat între profesionişti.

În speţă, în mod greşit instanţa de apel a apreciat, cu privire la dispoziţiile Legii nr. 72/2013, că "de prevederile acestui act normativ se poate prevala oricare dintre părţile unui contract - profesionist fiind, atunci când se apreciază că în respectivul contract au fost inserate clauze abuzive". Contrar celor reţinute de instanţa de apel, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. nu s-ar putea prevala de dispoziţiile Legii nr. 72/2013 pentru a obţine constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor art. 15.3.2 din contractul încheiat între părţi, faţă de conţinutul concret al acestuia şi faţă de calitatea intimatei de debitoare a obligaţiilor de plată neexecutate.

Prin decizia nr. 601/2020 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 480/2017/CIV din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal; sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta S.C. B. S.R.L. a fost obligată la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 30.909,24 RON, reprezentând: 13.971,05 RON - chirie pentru perioada 01.06.2016-12.07.2016; 254,59 RON - costuri de promovare pentru perioada 01.07.2016-12.07.2016; 2.091,11 RON - costuri servicii pentru perioada 01.01.2016-12.07.2016; 15.468,65 RON - penalităţi datorate în temeiul Anexei 1, art. 16.2.3 din contractul de închiriere din data de 12.03.2014 şi a actului adiţional nr. x din 20 iulie 2015; 57.753 RON - penalităţi (reduse în temeiul art. 1541 din C. civ.) datorate în temeiul art. 15.3.2 din contractul de închiriere din 12 martie 2014 şi a actului adiţional nr. x din 20 iulie 2015; s-au păstrat dispoziţiile sentinţei care nu contravin deciziei; intimata S.C. B. S.R.L. a fost obligată să plătească apelantei suma de 7.106 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În privinţa clauzei penale, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea solicitată fiind vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. Acest lucru este evident prin raportare la dispoziţiile contractuale care prevăd că într-un alt caz de reziliere a contractului cuantumul prejudiciului este garanţia depusă la încheierea contractului.

Totodată, s-a constatat că reclamanta şi-a asigurat o poziţie dominantă în contract, în nicio situaţie nefiind prevăzute despăgubiri la fel de oneroase în cazul în care rezilierea s-ar datora culpei locatorului.

Or, din anexa 1 la contract - termeni şi condiţii generale - rezultă cu claritate poziţia dominantă pe care reclamanta şi-a asigurat-o la momentul încheierii contractului, aceasta considerându-se îndreptăţită la plata tuturor sumelor la care pârâta s-a obligat chiar şi în condiţiile în care pârâta a eliberat spaţiul şi nu mai beneficiază de serviciile reclamantei.

Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, aceasta fiind o clauză implicită a contractului, la fel de obligatorie ca şi clauzele exprese. Voinţa individuală exprimată la momentul încheierii contractului este prezumată a fi construită pe ideea de echitate şi echilibru al prestaţiilor. Echitatea face parte din contract, aşa cum face parte, de altfel, din lege şi din hotărârea judecătorească, fiind nu doar o simplă metodă de interpretare a contractului, ci şi o clauză contractuală implicită, ce ţine chiar de natura contractului. În măsura în care executarea clauzei penale este extrem de oneroasă, ducând la ruinarea debitorului, aşa cum este situaţia în speţă, obligarea debitorului la plata acesteia reprezintă o deturnare a clauzei penale de la scopul său, utilizarea unei astfel de clauze penale reprezentând astfel un abuz de drept.

Această concluzie rezultă chiar din petitul cererii de chemare în judecată, potrivit căruia pârâta ar datora un debit de 30.938,81 RON [în care este inclusă suma de 15.468,65 RON - penalităţi datorate conform art. 16.2.3 lit. a) din contract], dar îi este solicitată şi suma de 452.270,98 RON penalităţi datorate conform prevederilor art. 15.3.2 din contract.

La data de 22 februarie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016*, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 601/2020 din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei nr. 601/2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă în ceea ce priveşte capătul de cerere aferent clauzei penale prevăzute la art. 15.3.2 din contract, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., urmând să fie menţinută hotărârea instanţei de apel sub aspectul obligării pârâtei la plata sumei de 30.909,24 RON (debit + penalităţi contractuale) şi a sumei de 7.106 RON (cheltuieli de judecată).

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a apreciat eronat că prevederile clauzei penale negociate de către părţi şi inserate în contractul de închiriere încalcă "în mod evident" bunele practici în contractele încheiate între profesionişti.

Penalitatea ce poate fi solicitată în acord cu prevederile clauzei penale cuprinse în art. 15.3.2 din Anexa 1 la contractul de închiriere nu este "vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului", astfel cum a considerat instanţa de apel (pag. 9 din decizia atacată).

Caracterul şi efectele clauzei penale de gradul al IV-lea sunt prevăzute în limitele impuse de lege, întrucât rezilierea contractului de închiriere a avut loc din culpa debitoarei S.C. B. S.R.L. şi la iniţiativa creditoarei S.C. A. S.R.L., producând efecte de la data de 12 iulie 2016, faţă de împrejurarea că locatorul a transmis notificarea de reziliere la 4 iulie 2016, în contextul în care s-a constatat că fostul locatar nu a mai deschis spaţiul către public.

Potrivit art. 15.3.1 din Anexa 1, "Fără a aduce atingere drepturilor locatorului de a aplica penalităţile prevăzute în prezentul contract de închiriere în situaţia unui caz de nerespectare a obligaţiilor de către locatar, locatorul are dreptul să denunţe unilateral prezentul contract de închiriere prin transmiterea unei notificări de reziliere adresate locatarului, prezentul contract de închiriere fiind reziliat automat (de jure), la data primirii de către locatar a notificării de reziliere, fără a mai fi necesară îndeplinirea altor formalităţi şi fără intervenţia instanţei judecătoreşti".

Art. 15.3.2 prevede că:

"În cazul în care contractul de închiriere este reziliat ca urmare a unui caz de nerespectare a obligaţiilor de către locatar ori spaţiul comercial este părăsit sau abandonat fără aprobare anterior expirării duratei, locatarul este obligat să plătească toate sumele datorate conform prezentului contract de închiriere pentru restul duratei. De asemenea, cu excepţia cazului în care se prevede altfel în contractul de închiriere, dacă prezentul contract de închiriere încetează ca urmare a unui caz de nerespectare a obligaţiilor de către locatar, locatorul are dreptul de a percepe o penalitate contractuală reprezentând cuantumul garanţiei, pe lângă alte prejudicii sau pierderi care vor fi solicitate de către locator".

Mai exact, cuantumul garanţiei face parte din cuantumul penalităţilor ce pot fi solicitate şi nu reprezintă o penalitate alternativă care poate fi solicitată de către locator în locul clauzei penale principale, aşa cum a apreciat instanţa de apel (pag. 9 din decizia atacată), cu atât mai mult în contextul în care se reţine, la pag. 7, că debitoarea nu a contestat faptul că încetarea contractului de închiriere a avut loc prin rezilierea acestuia de către recurentă şi din culpa debitoarei.

Culpa fostului locatar a constat în neachitarea debitelor restante, respectiv contravaloarea costurilor stabilite prin contractul de închiriere pentru dreptul de a folosi spaţiul, în neconstituirea depozitului (respectiv a garanţiei) după ce acesta a fost folosit pentru stingerea unei părţi din debitele restante şi în părăsirea spaţiului fără aprobare, anterior expirării duratei contractuale negociate de către părţi.

Durata contractului de închiriere a fost privită ca fiind de esenţa contractului şi pentru nerespectarea acesteia s-au preevaluat de către părţi convenţional penalităţile aplicabile. Nu se poate pune problema unei executări substanţiale a contractului de închiriere de vreme ce la data de 20 iulie 2015 părţile au agreat o durată contractuală care urma să expire la 31 iulie 2018 (art. 4.2 din actul adiţional nr. 1), iar locatarul a abandonat spaţiul în cursul anului 2016.

Astfel, în condiţiile în care a încetat intempestiv contractul de închiriere din culpa locatarului şi nu a fost executată nici măcar o jumătate din durata agreată, locatorul are dreptul cu atât mai mult la plata prejudiciilor conţinute în clauza penală.

Instanţa de judecată nu poate aprecia cu privire la reducerea cuantumului clauzei penale în temeiul art. 1541 din C. civ., întrucât aceasta a fost negociată şi stabilită în prealabil de către părţi.

Clauza penală reprezintă o prevedere contractuală prin care părţile stabilesc anticipat, de comun acord, o valoare forfetară (sau o altă prestaţie) care să fie plătită de către partea care nu-şi va respecta o anumită obligaţie din contractul respectiv, aspecte esenţiale referitoare la clauza penală fiind următoarele:

- poate fi stabilită de către părţi la încheierea contractului şi integrată în conţinutul acestuia, având în vedere că toate costurile au fost stabilite prin contractul de închiriere (chirie, costuri servicii, costuri de promovare), ceea ce înseamnă că penalitatea putea fi evaluată chiar de la data încheierii contractului de închiriere;

- trebuie agreată de către părţi întotdeauna înainte de producerea prejudiciului, prin contractul de închiriere, modificat prin actul Adiţional nr. 1;

- are rol compensatoriu (de evaluare anticipată a prejudiciului creditorului în caz de neexecutare din partea debitorului) şi rol sancţionator (pedeapsa contractuală a debitorului pentru nerespectarea obligaţiei);

- scopul clauzei penale este protecţia creditorului din contract, adică a aceluia care va fi prejudiciat de cealaltă parte contractantă pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea defectuoasă de către aceasta, a obligaţiilor asumate prin respectivul contract;

- îl scuteşte pe creditorul prejudiciat de dovedirea prejudiciului, adică simpla existenţă a clauzei penale în contract face posibilă executarea clauzei penale, fără a fi nevoie ca respectivul prejudiciu să fie demonstrat de partea prejudiciată (creditor).

Clauza penală nu este nici mai mare, nici mai mică decât obligaţia principală asumată de către debitoarea S.C. B. S.R.L. prin contract (aceea de plată a costurilor), ci are valoare echivalentă, clauza penală cuprinsă în art. 15.3.2 din Anexa 1 fiind echivalentul "sumelor datorate conform prezentului contract de închiriere pentru restul duratei".

Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs să constate că art. 1541 din C. civ. este inaplicabil, având în vedere prevederile alin. (2) al acestui text de lege care menţionează faptul că "în cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale".

Contractul de închiriere a fost negociat cu bună-credinţă şi, fiind o convenţie valabil încheiată conform art. 1270 din C. civ., fiecare dintre cele două părţi fiind ţinută să îl execute întocmai, în sensul art. 1350 din acelaşi cod.

Pe cale de consecinţă, având în vedere calitatea locatorului şi domeniul în care acesta îşi exercită activitatea, nu putea aprecia asupra managementului exercitat de către locatar sau despre situaţia sa financiară, acest atribut căzând exclusiv în sarcina locatarului, singurul care ar fi trebuit şi ar fi putut să aprecieze dacă îndeplineşte sau nu condiţiile pentru a-şi exercita activitatea în acel spaţiu al locatorului.

De asemenea, recurenta consideră că instanţa de apel, în motivarea deciziei atacate, a analizat în mod subiectiv situaţia dedusă judecăţii, apreciind doar cu privire la "ruinarea debitorului" şi impactul negativ al încetării contractului de închiriere doar asupra sa.

Cu atât mai mult, instanţa de apel trebuia să aprecieze eficacitatea clauzei şi raportat la faptul că în cadrul contractului era prevăzută o clauză de denunţare unilaterală care nu presupunea şi achitarea acestor penalităţi contractuale, fiind condiţionată doar de achitarea debitelor la zi.

Din situaţia de fapt stabilită, rezultă că locatarul nu a utilizat această modalitate de încetare a contractului, ci a părăsit spaţiul, iar ulterior a încercat să creeze în mod fals impresia că nu a ştiut şi/sau nu a negociat clauzele contractuale.

Aşadar, nu se poate pune problema că reclamanta s-ar fi aflat într-o poziţie de superioritate/dominantă, în condiţiile în care părţile, în calitate de profesionişti, au negociat şi au înţeles să-şi asume prevederile contractului de închiriere, care a avut inclusiv o secţiune specială de derogări (Anexa D la contractul de închiriere care se regăseşte la dosarul de fond), dar şi pe cele ale actului adiţional nr. x, semnat la data de 20 mai 2015, prin care locatorul a acordat debitoarei numeroase facilităţi financiare cum ar fi reducerea chiriei (art. 5.1), negocierea unei clauze de denunţare unilaterală a contractului de închiriere, pe care locatarul nu a utilizat-o însă, preferând să părăsească spaţiul (art. 4.3) - dosarul de fond.

În finalul cererii de recurs, s-a arătat că instanţa de judecată nu poate să admită alte apărări ale intimatei-pârâte în acest stadiu procesual, cu excepţia celor formulate în cadrul procesual anterior casării.

Or, prin întâmpinarea depusă la judecata de fond/apel (anterior casării cu trimitere spre rejudecare) nu a fost cerută reducerea cuantumului penalităţii întemeiat pe "lipsa bunelor practici între profesionişti" ori a "fraudei la lege".

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 10 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând recursul declarat, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut faptul că instanţa de judecată nu poate să admită alte apărări ale intimatei-pârâte în acest stadiu procesual, cu excepţia celor formulate în cadrul procesual anterior casării.

Astfel, a arătat că prin întâmpinarea depusă la judecata de fond/apel (anterior casării cu trimitere spre rejudecare) nu a fost cerută reducerea cuantumului penalităţii întemeiat pe "lipsa bunelor practici între profesionişti" ori a "fraudei la lege".

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs ce vizează depăşirea limitelor învestirii de către instanţa de apel, în rejudecare, nu este fondat şi va fi înlăturat.

Contrar susţinerilor din cererea de recurs, referitor la penalitate, prin întâmpinarea depusă la dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a arătat că solicitarea penalităţii în valoare de 452.270,98 RON, ce include toate sumele pe care societatea pârâtă le-ar fi plătit către reclamantă în situaţia funcţionării contractului până la scadenţă, este nelegală, vădit abuzivă, reclamanta urmărind să obţină obligarea pârâtei la plata unor servicii ce ar fi trebuit să le presteze (chirie, servicii, promovare, utilităţi etc.).

Prin concluziile scrise înregistrate la data de 7 octombrie 2020, intimata-pârâtă a menţionat că solicitarea formulată în acest sens nu a fost analizată, soluţiile pronunţate cu privire la clauza de penalitate fiind fundamentate pe alte temeiuri de drept, astfel că se impune, în acest moment procesual, analiza clauzei inserate la art. 15.3.2 din perspectiva caracterului ei excesiv, potrivit art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ.

Societatea pârâtă a formulat apărări şi în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Iaşi, potrivit cărora în situaţia în care instanţa va aprecia că nu este vorba de o clauză abuzivă, sunt incidente dispoziţiile art. 1541 din C. civ., impunându-se reducerea clauzei penale în raport de toate circumstanţele cauzei (paragr. 8.15).

De asemenea, în paragr. 8.19 din întâmpinare se arată că "În mod evident suma solicitată de reclamantă este vădit excesivă, în raport cu prejudiciul efectiv suferit, cu atât mai mult cu cât spaţiul ce a făcut obiectul contractului este liber şi poate fi închiriat către o altă persoană oricând".

În acest context, se cuvine a fi menţionat că principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor de judecată în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care la doresc, dar şi dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată de a nu se pronunţa nici minus, nici plus, respectiv ultra petita. Hotărârea pronunţată cu nerespectarea acestei obligaţii este supusă revizuirii conform dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

În situaţia în care pârâtul, pe cale de apărare, invocă în faţa instanţei caracterul vădit excesiv al penalităţii, instanţa trebuie să cerceteze şi să se pronunţe asupra acestei solicitări.

Art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. consacră expres că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Dacă se invocă, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de apărare, caracterul manifest excesiv al clauzei penale, instanţa are asigurat cadrul procesual legal pentru a putea diminua cuantumul penalităţilor.

În această situaţie este respectat principiul disponibilităţii, conduita judecătorului supunându-se dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., cercetarea judecătorească şi soluţia procesului încadrându-se în ceea ce părţile au stabilit prin cererile şi apărările lor.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. precizează fără echivoc faptul că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

În fine, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, în rejudecare, din perspectiva faptului că aceasta nu putea aprecia cu privire la reducerea cuantumului clauzei penale în temeiul art. 1541 din C. civ., întrucât respectiva prevedere contractuală a fost negociată şi stabilită în prealabil de către părţi.

Dispoziţiile legale care reglementează condiţiile în care se poate reduce clauza penală se regăsesc în cuprinsul art. 1541 din C. civ. cu următorul cuprins:

"(1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale. (3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă".

Una din condiţiile impuse de textul de lege anterior evocat vizează evaluarea prejudiciului ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, în raport de care instanţa trebuie să stabilească caracterul vădit excesiv al penalităţii contractuale.

În situaţia în care se constată îndeplinită condiţia impusă de dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea redusă trebuie să rămână, totuşi, superioară obligaţiei principale, în rejudecare, instanţa de apel pronunţând o soluţie legală sub acest aspect.

Celelalte critici inserate în memoriul de recurs şi care au în vedere modalitatea în care instanţa devolutivă de atac a apreciat concret elementele de fapt ale prejudiciului ce putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului pentru a reţine caracterul vădit excesiv al penalităţii contractuale, în aplicarea dispoziţiei legale incidente în cauză, nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind susţineri care să antameze o posibilă nelegalitate a deciziei de apel.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., analiza Înaltei Curţi este limitată la examinarea conformităţii deciziei de apel cu normele de drept aplicabile, neputând proceda la o reanalizare a situaţiei de fapt.

Prin urmare, aceste susţineri nu vor fi analizate în calea extraordinară de atac.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, soluţionând raportul juridic dedus judecăţii a reţinut şi apreciat pe deplin situaţia de fapt, a identificat şi interpretat corect normele de drept incidente în cauză şi le-a aplicat corect situaţiei de fapt reţinute.

Cum nici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu se poate justifica soluţia de casare a deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 601/2020 din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2022.