Counter-guarantee recovery obligation: distinction between credit risk and operational risk in guarantee fraud disputes

Şedinţa publică din data de 14 martie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului să plătească reclamantului contragaranţia în sumă de 721.100,40 RON, pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza confirmării de garantare nr. x/21.06.2012, precum şi a notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGPJ3331/19.06.2012, beneficiar fiind B. S.R.L. Totodată, reclamantul a solicitat acordarea dobânzii legale penalizatoare calculată de la 01.10.2020, când s-a împlinit termenul la 90 de zile de la data de 30.06.2020 - data ultimei adrese de clarificări ce a fost transmisă către F.R. C. pen. email în data de 30.06.2020 - adresa x/30.06.2020. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, respectiv taxa judiciară de timbru, precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi următoarele C. proc. civ. şi prevederile C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2626 din 27 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii IFN S.A., fiind obligat pârâtul Fondul Român de Contragarantare să plătească reclamantului suma de 721.100,4 RON, dobânda legală aferentă începând cu data de 01.10.2020, precum şi cheltuielile de judecată în valoare de 12.019,86 RON.

3. Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 668 A din 29 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

4. La data de 26 august 2022, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 668 A din 29 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1266, art. 1170, art. 2018 C. civ., raportat la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, respectiv art. 4.4, art. 6.1, art. 7.1.

O primă critică invocată de recurent se referă la faptul că instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. şi art. 7.1 din Convenţia nr. 1/2010, potrivit cărora pârâtul suporta riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al Garantului, invocate de pârât ca temei al respingerii cererii de plată.

Sub acest aspect arată recurentul, instanţa de apel a considerat în mod eronat că respectarea criteriilor de eligibilitate este suficientă pentru aprobarea de către Fondul Român de Contragarantare a cererii de plată. Distinct de criteriile de eligibilitate, Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 prevede şi alte condiţii pentru ca F.R.C. să aprobe o cerere de plată.

De asemenea, s-a analizat doar dacă condiţiile de eligibilitate erau verificate de către reclamant la data acordării, potrivit pct. 4 din Anexa 7 la Convenţie, ignorând celelalte prevederi convenţionale invocate de pârât, respectiv art. 6.1. şi art. 7.1 din Convenţia nr. 1/2010, art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010 şi art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009.

Conform înţelegerii părţilor, recurentul-pârât preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, astfel cum rezultă din interpretarea sistematica a cadrului convenţional. Prin urmare, recurentul a învederat că soluţia instanţei de apel este eronată, întrucât a stabilit că Fondul Romând de Contragarantare preia orice formă de risc a IMM-ului beneficiar, inclusiv riscul de fraudă.

Astfel, coroborând toate prevederile evocate, recurentul-pârât a concluzionat că Fondul Romând de Contragarantare preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional asociat fraudei, în sensul larg al termenului.

În contextul unor operaţiuni de plată constatate ca fiind fictive, respectiv a unor acţiuni de falimentare a societăţii pentru sustragerea de la plată a creditului, plata contragaranţiei acordate B. S.R.L. ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru Statul roman, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancţionat ca atare de legislaţia europeană.

O altă critică invocată de recurentul-pârât vizează interpretarea greşită a convenţiei în litigiu, deoarece instanţa de apel a aplicat eronat art. 6.1 din convenţie, întrucât intimatul-reclamant trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă, atât la data acordării contragaranţiei, cât şi la plata acesteia, deci ulterior acordării trebuie analizate din nou condiţiile plăţii, iar nu doar criteriile de eligibilitate de la momentul acordării, aşa cum greşit s-a reţinut prin decizia recurată.

În acest sens, s-a arătat că, în cauză, culpa reclamantului constă în lipsa dezvoltării unor proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului de piaţă, operaţional şi reputaţional. Reclamantul nu a avut cunoştinţă de împrejurările frauduloase descoperite ca urmare a întocmirii raportului cauzelor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, încălcându-se astfel dispoziţiile legale şi convenţionale prevăzute de art. 8 din Convenţia cadru plafon de garantare nr. 177/2012, încheiată între reclamant şi A. S.A., art. 12.5 din Convenţia nr. 1/2010, art. 93 şi art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranţiilor.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, recurentul a susţinut că intimatul-reclamant avea obligaţia contractuală de a solicita informaţii de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracţională a beneficiarului contragaranţiei.

S-a mai arătat că schimbarea destinaţiei creditului nu a mai fost un motiv de refuz al plăţii, această chestiune fiind deja tranşată prin decizia civilă nr. 4107 din 08.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă, astfel încât argumentul instanţei de apel sub acest aspect nu mai face obiectul cauzei, în sensul că nu mai este un motiv de refuz al plăţii contragaranţiei.

Intimatul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Cauza a fost înregistrată la 8 septembrie 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 9 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată la 14 martie 2023.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Situaţia premisă dedusă judecăţii constă în încheierea între părţi a convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant la acordarea de garanţii pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranţii acestor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, ulterior plăţii de către banca A. S.A. - Agenţia Iaşi a sumei de 721.100,40 RON, reprezentând garanţie, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranţiei aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparţinea terţului B. S.R.L., respectiv suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată.

Pârâtul a refuzat plata contragaranţiei motivând că garanţia contragarantată a fost acordată unui beneficiar suspect de fraudă, sens în care se invocă art. 7.1 din convenţia de contragarantare, aceste susţineri fiind întemeiate pe raportul privind cauzele şi împrejurările ajungerii în faliment a debitoarei B., întocmit la data de 11.06.2015, în care se menţionează o serie de tranzacţii ale debitoarei considerate suspecte.

Criticând decizia instanţei de apel, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greşita aplicare a art. 3 alin. (1) şi a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., a art. 1266, 1170 şi 2018 din C. civ., raportate la art. 4.4, 6.1 şi 7.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor şi altor instrumente de finanţare la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acestea băncilor sau altor finanţatori pentru creditele ori alte instrumente de finanţare obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii de la acestea." Conform art. 4 din acelaşi act normativ, "condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestei dispoziţii, Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condiţiile de acordare a contragaranţiilor.

Verificarea de către reclamant a criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare pentru beneficiarul B. s-a făcut în baza criteriilor de verificare prevăzute în art. 4.1 alin. (1) din Convenţia nr. 1/2010, Anexa C9 la Convenţie şi art. 7-8 şi următoarele din Norma nr. 1/2010.

Prin art. 4.1 din Convenţia de contragarantare dintre părţi, recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii I.M.M.-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conţinutul mandatului fiind, aşadar, strict delimitat.

În Norma nr. 1/2012 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamant pentru a se constata modul în care I.M.M.-ul îndeplineşte criteriile de eligibilitate şi condiţiile de contragarantare, art. 4.1 prevăzând care sunt condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii finali ai contragaranţiilor, iar art. 7.3 documentele pe baza cărora se efectuau aceste verificări.

Pretinzând că suportă doar riscul de credit al I.M.M.-ului beneficiar, recurentul-pârât încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranţiei. Prin urmare, este nefondată critica pârâtului, întrucât niciuna din clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2010 nu îl exonerează de plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale şi criteriilor de eligibilitate stabilite de pârât.

În cauză, riscul de credit s-a produs întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de A. S.A., banca trecând la restanţă creditul nerambursat şi solicitând reclamantei plata garanţiei iar conform art. 7.1 din Convenţia nr. 1/2010 rezultă că pârâtul suportă riscul aferent IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului.

Recurentul a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptul că instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. şi art. 7.1 din Convenţia nr. 1/2010, fiind invocate în acest sens operaţiunile de plată considerate fictive, respectiv acţiunile de falimentare a societăţii pentru sustragerea de la plată a creditului.

Sub acest aspect, în legătură cu natura riscului, Înalta Curte reţine că potrivit art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, prevederi aplicabile instituţiilor financiare nebancare, nu şi celor bancare, categorie în care se include finanţatorul A. S.A. - riscul operaţional este definit ca fiind riscul înregistrării unor pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinate fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condiţiile economice şi progresul tehnologic.

În consecinţă, identificarea unui risc de fraudă, prin raportare la faptul că beneficiarul a schimbat destinaţia creditului, nu echivalează cu utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate şi nici nu are natura unor factori externi, cum sunt condiţiile economice şi progresul tehnologic. Prejudiciul înregistrat de finanţator nu a fost cauzat de aceşti factori, ci de neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de beneficiar prin contractul de credit. Împrejurarea că finanţatorul putea cunoaşte tranzacţiile suspecte ale beneficiarului, care erau prezentate în raportul lichidatorului juridiar, nu este de natură a determina o altă concluzie decât aceea că neavând natura unui risc operaţional al finanţatorului, acesta nu are acest caracter nici pentru reclamant în calitate de garant, ci reprezintă un risc de credit, produs ca urmare a neîndeplinirii de către beneficiar a obligaţiilor contractuale, pe care pârâtul îl preia în parte conform art. 3.1 din Convenţia nr. 1/2010.

Prin urmare, motivul de refuz invocat de recurent, respectiv excluderea riscului de fraudă prin raportare la tranzacţiile pretins suspecte ale beneficiarului nu poate fi definit ca fiind un risc operaţional al intimatului în accepţiunea art. 7.1 din Convenţie şi art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009.

De altfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, monitorizarea şi plata garanţiei nu presupun depunerea unor înscrisuri privind modalitatea de utilizare a creditului de către beneficiar. Astfel, motivul de refuz invocat de pârât, respectiv pretinsa fraudă a beneficiarului săvârşită în legătură cu utilizarea liniei de credit, nu este justificat conform clauzei cuprinse la art. 6.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, întrucât plata garanţiei s-a făcut cu respectarea Convenţiei cadru - plafon de garantare nr. 177/2012 care nu cuprinde nicio condiţie de plată referitoare la modalitatea de utilizare a creditului de către beneficiar.

Totodată, titularul recursului a arătat că intimatul-reclamant ar fi trebuit să-şi îndeplinească obligaţiile pe care şi le-a asumat cu diligenţa cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuţie impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, părţile învestind instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, aşa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate. Acordarea contragaranţiei pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale, iar refuzul plăţii contragaranţiei nu are temei legal sau convenţional, instanţa de judecată respingând definitiv contestaţia la executare silită formulată de reclamant în contradictoriu cu A. S.A., astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 18283/26.10.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4107 din data de 08.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Înalta Curte notează că pretinsa încălcare a clauzelor contractuale cuprinse în art. 7.4. nu conturează o critică de nelegalitate, în condiţiile în care nu au fost indicate dispoziţii legale nesocotite ori greşit aplicate. Aceleaşi argumente sunt valabile şi pentru pretinsa încălcare a art. 6.1. din convenţie, cu menţiunea că, mecanismul contractual impunea şi recurentului-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate anterior confirmării (în art. 3.1), deoarece riscul operaţional nu revine doar garantului.

Prin recursul formulat, s-a mai susţinut că intimatul-reclamant nu a avut cunoştinţă de împrejurările frauduloase descoperite ca urmare a întocmirii raportului cauzelor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, încălcându-se astfel dispoziţiile legale şi convenţionale prevăzute de art. 8 din Convenţia cadru plafon de garantare nr. 177/2012, încheiată între reclamant şi A. S.A., art. 12.5 din Convenţia nr. 1/2010, art. 93 şi art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranţiilor. În acest sens, s-a arătat că, în cauză, culpa acestuia constă în lipsa dezvoltării unor proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului de piaţă, operaţional şi reputaţional.

Referirile recurentului-pârât la necunoaşterea tranzacţiilor pretinse suspecte ale beneficiarului invocate în cauză nu pot fundamenta refuzul de plată a contragaranţiei, căci convenţia, nefiind afectată de vreo cauză de nulitate, i se opune cu puterea legii, iar reclamantul nu a garantat comportamentul diligent al A. S.A. şi nu este ţinut să suporte consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor acesteia în recuperarea creanţelor.

Totodată, pretinzând ca reclamantul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate.

Textul clauzei aduse în discuţie de către recurentul-pârât, respectiv art. 6.1 din Convenţie, impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Pârâtei îi revenea obligaţia de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamant, respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce priveşte acordarea contragaranţiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde clarificări, însă toate acestea trebuiau îndeplinite de pârât anterior confirmării contragaranţiilor notificate.

Astfel de împrejurări ulterioare acordării garanţiei şi respectiv, contragaranţiei, nu puteau fi cunoscute sau prevăzute de intimatul-reclamant în anul 2012, astfel că, în mod corect a constatat curtea de apel că acesta a respectat obligaţiile asumate prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Prin urmare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1266, art. 1170, art. 2018 C. civ., reţinând cu justeţe că motivele invocate de recurentul-pârât pentru a refuza cererea de executare a garanţiei sunt neîntemeiate, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, conform cărora "FRC plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul: a) a acordat contragaranţia conform mandatului primit (...)".

Prin recursul formulat, recurentul-pârât a mai susţinut că, în contextul unor operaţiuni de plată constatate fictive, respectiv a unor acţiuni de falimentare a societăţii pentru sustragerea de la plată a creditului, plata de către F.R.C. a contragaranţiei acordate B. S.R.L. ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru statul roman, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancţionat ca atare de legislaţia europeană.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că ajutorul de minimis a fost deja acordat prin reducerea comisionului de garantare, valoarea reprezentând diferenţa dintre prima de contragarantare pe care IMM-ul ar trebui să o plătească în condiţii de piaţă şi prima de contragarantare efectiv plătită.

Legislaţia ajutorului de stat nu este incidentă în cauză, având în vedere că scopul înfiinţării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părţi din riscul asumat de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislaţiei ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu şi-a asumat în cuprinsul Convenţiei nr. 1/2020 faptul că va acorda garanţia contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci şi-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenţia nr. 1/2010.

Instanţa de apel a reţinut, în acord cu cele stipulate în Convenţia părţilor că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual ce intră sub incidenţa normelor care reglementează obligaţiile generale de mandat ale reclamantului, respectiv de a respecta condiţiile de exigibilitate prevăzute de norma în baza căreia se solicită contragaranţiile; de a acorda, monitoriza şi plăti garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie.

Susţinerea conform căreia reclamantul trebuia să facă verificări prin prisma legislaţiei care reglementează ajutorul de stat, echivalează cu obligarea acestuia la efectuarea unor verificări care exced Convenţiei nr. 1/2010, în condiţiile în care prin art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare, pârâtul şi-a asumat obligaţia de a plăti contragaranţia în toate situaţiile în care a rezultat că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în anexa C9 al aceasta.

În ceea ce priveşte invocarea deciziei nr. 54/18.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2018 şi a decizia nr. 2937/24.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2017, instanţa de apel a reţinut că aspectele statuate în acele cauze nu se impun cu putere de lucru judecat în prezentul dosar, neexistând identitate de obiect şi cauză nu privesc cauze similare, şi nu s-a reţinut prin această hotărâre judecătorească că refuzul de executare a contragaranţiei este temeinic, deoarece beneficiarul a schimbat destinaţia creditului.

În legătură cu aceste argumente, recurentul a citat o parte din considerentele celor două hotărâri, fără a justifica legătura dintre acestea şi prezenta cauză, astfel încât menţiunile din partea finală a cererii de recurs nu reprezintă critici concrete de nelegalitate ale hotărârii recurate, ci o reluare a celor formulate în apel, fiind exclusă, prin urmare posibilitatea verificării acesteia prin raportare la considerentele deciziei recurate.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, fără a da o interpretare greşită, calificarea juridică fiind în acord cu exigenţele normelor de drept ce au guvernat relaţiile contractuale.

Având în vedere considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 668 A din 29 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 668 A din 29 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2023.