Parents denied moral damages; minor keeps cut-rate award; penalties run from final judgment, not earlier date

Şedinţa publică din data de 14 martie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Gura Humorului, la data de 28 august 2018, sub nr. x/2018, reclamantul minor A., prin reprezentanţii legali B. şi C., a chemat în judecată pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 125.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale şi materiale, din care 5.000 euro reprezintă daune materiale, 100.000 euro daune morale în favoarea minorului A., 20.000 euro daune morale în favoarea părinţilor reclamantului, respectiv B. şi C..

În drept, reclamanţii au invocat Decizia nr. 3/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, art. 49 pct. 1 lit. f) şi art. 51 pct. 1 lit. f) din Normele de aplicare a Legii nr. 136/1995.

Prin întâmpinarea depusă la 5 aprilie 2019, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) a învederat că prin dispoziţiile art. 36 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 s-a prevăzut preluarea Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanţei. Având în vedere că procedura de preluare a fost finalizată în 31 martie 2017, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) a solicitat citarea sa în calitate de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 650 din 10 iunie 2019, pronunţată de Judecătoria Gura Humorului, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

2. Prin sentinţa nr. 91 din 7 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi, a fost obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanţii B. şi C. suma de 1.000 euro, cu titlu de daune morale, reclamantului minor A. suma de 195 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 1.000 RON lunar, reprezentând despăgubiri periodice pentru perioada începând cu momentul pronunţării hotărârii şi până la schimbarea situaţiei actuale a minorului A..

De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive şi până la data achitării efective a debitului.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., B. şi C. în ceea ce priveşte data de la care încep să curgă penalităţile de întârziere.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), prin care a solicitat anularea hotărârii atacate, iar în rejudecare a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind tardiv formulată, iar în subsidiar, a solicitat reconsiderarea despăgubirilor acordate reclamantului minor A. şi respingerea pretenţiilor celorlalţi reclamanţi.

Prin decizia civilă nr. 54 din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi şi a fost admis apelul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor B. şi C..

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantul A., prin reprezentanţi legali, la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. La data de 7 aprilie 2022, reclamanţii B., C. şi A., prin reprezentanţi legali B. şi C. au declarat recurs împotriva acestei decizii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei atacate, în ceea ce priveşte data de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, în sensul de a obliga pârâtul la penalităţi în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, conform art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Penalităţile au fost solicitate începând cu data expirării termenului de 90 zile, calculat de la data primirii cererii de acordare a despăgubirilor, respectiv 27 ianuarie 2018 până la data restituirii efective a întregului debit, pentru fiecare zi de întârziere la plată, iar în ceea ce priveşte despăgubirile periodice, au solicitat obligarea pârâtei la plata acestora, începând cu aceeaşi dată scadentă.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a menţinut dispoziţiile primei instanţe cu privire la penalităţi, acestea urmând a fi aplicate, după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive şi până la data achitării efective a debitului, dar, procedând astfel, instanţa a negat existenţa daunelor morale până la momentul evaluării acestora, astfel înlăturându-se caracterul obiectiv al normei de drept care le prevede.

Penalităţile de întârziere au fost solicitate în temeiul prevederilor art. 22 alin. (2) din Directiva CE 103/2009, potrivit cărora "statele membre adoptă dispoziţii care să garanteze că, în cazul în care oferta nu a fost prezentată în termen de trei luni, se percep dobânzi calculate în funcţie de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate" şi art. 38 coroborat cu art. 37 aliniat (1), (2) şi (4) din Norma ASF nr. 23/2014, normă ce sancţionează neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor şi nerespectarea termenelor prevăzute de art. 37 din acelaşi act normativ.

În cauză, arată recurenţii că pârâta nu a prezentat o ofertă de despăgubire în termen de trei luni de la data solicitării, ci la mai mult de un an de la producerea evenimentului rutier, astfel încât partea vătămată avea dreptul la penalităţi de întârziere de 0,2% calculate de la trecerea a trei luni de la evenimentul care a dat naştere acestor drepturi, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 1523 şi art. 1535 C. civ.

În ceea ce priveşte înlăturarea obligaţiei pârâtei de plată a despăgubirilor către B. şi C., recurenţii consideră că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât din motivele pentru care au fost respinse despăgubirile solicitate rezultă tocmai caracterul întemeiat al pretenţiilor, raportat la prejudiciul psihic şi moral suferit de părinţi în urma accidentului în care a fost implicat minorul.

Prin întâmpinarea depusă la 6 iunie 2022, intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, pentru motivele arătate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 14 martie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., şi constă în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres şi limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenţi cu privire la situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., texte legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în privinţa înlăturării obligaţiei pârâtului de plată a despăgubirilor către B. şi C., decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât din motivele pentru care au fost respinse despăgubirile solicitate rezultă tocmai caracterul întemeiat al pretenţiilor, raportat la prejudiciul psihic şi moral suferit de părinţi în urma accidentului în care a fost implicat copilul minor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Prin hotărârea recurată, s-a reţinut că prejudiciul afectiv suferit de victimele indirecte, prin ricoşeu, poate fi reparat prin compensaţii băneşti numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate a cărei integritate corporală a fost afectată. Prejudiciile afective constând în conştientizarea durerilor, a degradării stării fizice şi de sănătate ori a incapacităţii de muncă a victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoşeu la reparaţie prin compensaţii băneşti.

Astfel, instanţa de apel a constatat că cei doi reclamanţi, părinţii minorului reclamant, victimă a accidentului din 18.04.2015, nu sunt îndreptăţiţi la repararea daunelor morale în ipoteza vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, în considerarea faptului că nu au fost victime directe ale vătămării, raportat la dispoziţiile art. 1391 alin. (1) şi (2) C. civ.

În sensul celor stabilite, instanţa de apel a avut în vedere şi Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 1391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Rezultă aşadar, că în cauză, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei şi pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Nemulţumirea recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluţia pronunţată este rezultatul analizei specifice litigiului în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări sau a unor motive contradictorii.

În egală măsură, criticarea în recurs a neacordării daunelor morale către părinţii victimei, având în vedere limitele învestirii instanţei de apel nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate critici de nelegalitate a hotărârii atacate, prin identificarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, prin raportare la aspectele dezlegate prin decizia recurată şi care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod. Astfel, recurenţii nu au indicat în mod concret criticile de nelegalitate care ar vicia soluţia instanţei de apel din perspectiva insuficientei motivări sau a reţinerii unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

În consecinţă, pentru motivele arătate, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi, în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, au fost încadrate în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând criticile subsumate acestui motiv de casare, care poate fi invocat, în situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru argumentele următoare.

Astfel cum s-a reţinut în etapele devolutive ale procesului, litigiul a fost generat de producerea unui accident de circulaţie, la 18.04.2015, în urma căruia minorul A. a suferit vătămări corporale, cu consecinţa încadrării în grad II de handicap, conform certificatelor constatatoare, fiindu-i cauzate leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 110-120 zile de îngrijiri medicale.

Recurenţii contestă soluţia instanţei de apel privind acordarea despăgubirilor după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive şi până la data achitării efective a debitului, susţinând că, procedând astfel, prin decizia recurată s-a negat existenţa daunelor morale până la momentul evaluării acestora, înlăturându-se astfel caracterul obiectiv al normei de drept care le prevede.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., şi în etapa soluţionării căilor de atac, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, conform principiului tantum devolutum quantum apellatum. Ca atare, instanţa de control judiciar este obligată ca, în apel, să cenzureze hotărârea atacată numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

În egală măsură, apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată verifică legalitatea şi temeinicia acesteia, astfel că acest control trebuie să se refere la ceea ce s-a judecat, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 478 C. proc. civ.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că prin precizările scrise depuse la Judecătoria Gura Humorului, reclamanţii au arătat că solicită penalităţi de întârziere începând cu data formulării acţiunii, astfel încât solicitarea de acordare a penalităţilor de la o altă dată anterioară acestui moment nu se poate face direct în apel, întrucât este formulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ.

Totodată, în conformitate cu art. 22 alin. (1) şi (6) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul potrivit regulilor de drept care îi sunt aplicabile şi trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Înalta Curte constată că manifestarea de voinţă a părţii din precizările scrise depuse la Judecătoria Gura Humorului se înscrie în principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi întruneşte condiţiile pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ.

Prin urmare, raportat la principiile evocate anterior, care guvernează procesul civil, în mod corect instanţa de apel a înlăturat criticile reclamanţilor în privinţa momentului de la care încep să curgă penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere cu motivarea că aceştia au solicitat în mod expres prin precizarea de acţiune depusă la Judecătoria Gura Humorului, susţineri reafirmate la termenul de concluzii pe fondul acţiunii din 09.04.2021, ca penalităţile să fie acordate începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 28.08.2018. S-a reţinut prin decizia recurată că nu se poate solicita direct în apel acordarea acestor pretenţii începând de la o altă dată anterioară acestui moment, respectiv începând cu 27.01.2018, data solicitării ofertei de despăgubire, deoarece o astfel de cerere a fost formulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ.

Ca atare, obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere a fost stabilită începând cu a 10-a zi de la data comunicării hotărârii definitive cu motivarea că despăgubirea cuvenită reclamantului a fost stabilită în cadrul litigiului ca efect al probatoriului administrat şi în conformitate cu dispoziţiile art. 37 şi art. 38 din Norma ASF 23/2014.

În acest context, raţionamentul reţinut de instanţa de apel sub acest aspect este corect, astfel încât Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi cu privire la momentul acordării penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data expirării termenului de 90 zile, calculat de la data solicitării ofertei de despăgubire, respectiv 27 ianuarie 2018, deoarece prin decizia recurată, în mod corect s-a reţinut că în realitate, prin apelul formulat reclamanţii urmăresc, contrar propriilor susţineri formulate la prima instanţă, modificarea datei de la care solicită penalităţi de întârziere, iar o astfel de cerere este contrară dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că prin recursul declarat nu au fost formulate critici în legătură cu acest considerent al instanţei de apel potrivit căreia modificarea în calea de atac a datei de la care încep să curgă penalităţile de întârziere reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., ci au reiterat susţinerile formulate în apel în această privinţă.

Prin recursul formulat, recurenţii-reclamanţi au invocat şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009, însă aceştia nu au expus argumentele din care să rezulte nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din această perspectivă.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenţii şi-au structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care au repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Faţă de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanţa de apel dând în mod corect eficienţă normelor de drept procedural şi material incidente cauzei, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A., prin reprezentanţi legali B. şi C., împotriva deciziei nr. 54 din 17 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A., prin reprezentanţi legali B. şi C., împotriva deciziei nr. 54 din 17 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2023.