Insurer Appeal on Penalty Start Date Partially Upheld, Case Remanded for Fresh Hearing

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., " prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia Civilă la 23.10.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul-forţat C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 92.662 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune materiale şi morale, penalităţi de întârziere de 0,2%/zi, calculate de la data de 27.08.2018 până la data plăţii efective, precum şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3599/21.03.2019, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 10.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2446/07.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi 2846,91 RON, reprezentând daune materiale, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă a debitului; a constatat că reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar pentru plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 10.012,54 RON şi a obligat pârâta la plata acestei sume, cu titlu de taxă judiciară de timbru, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Apelurile declarate de ambele părţi împotriva acestei sentinţe au fost admise prin decizia civilă nr. 913A/24.05.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 60.000 RON, cu titlu de daune morale şi la penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere aferente despăgubirilor necontestate în cuantum de 20.602 RON, calculate de la 30.10.2018 până la data plăţii efective şi de 2.000 RON, calculate de la 07.11.2018 până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere aferente despăgubirilor suplimentare acordate în prezentul litigiu în sumă de 40.244,91 RON, calculate începând cu împlinirea unui termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la achitarea debitului şi la plata sumei de 2.509,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor admise; a menţinut celelalte dispoziţii referitoare la obligaţia de plată a prejudiciului material. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.177,5 RON şi apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 858,76 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de părţi în apel; a compensat aceste sume, urmând ca apelanta-reclamantă să achite apelantei-pârâte diferenţa de 1.318,74 RON.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta S.C. B. S.A.

În susţinerea recursului său, care, în drept se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, sub un prim aspect, faptul că instanţa de apel a aplicat art. 21 alin. (4) şi art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, respectiv art. 2.208 alin. (1) C. civ. doar despăgubirilor necontestate, în valoare de 20.602 RON, deşi trebuia să le aplice tuturor sumelor nelitigioase oferite de asigurător.

În continuare, după ce a redat cuprinsul normelor legale enunţate anterior, a arătat că instanţa de apel a stabilit două categorii distincte ale penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, şi anume: penalităţi pentru sumele nelitigioase oferite de asigurător, dar neachitate, caz în care acestea încep să curgă de la data acceptării ofertei de către persoana prejudiciată şi penalităţi aplicate sumelor litigioase stabilite de către instanţa de judecată, care încep să curgă din a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, deşi în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel a stabilit în mod corect dispoziţiile legale aplicabile şi faptul că sumele nelitigioase oferite de asigurător pe cale amiabilă comportă un regim diferit de cele acordate ulterior de către instanţa de judecată, primele devenind scadente şi exigibile de la momentul acceptării lor de către persoana prejudiciată, ulterior a aplicat aceste norme legale doar în cazul primelor două oferte ale asigurătorului, omiţând aplicarea lor şi în cazul celei de-a treia oferte a asigurătorului, din data de 29.10.2020.

În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că, în raport cu art. 20 şi urm. din Legea nr. 132/2017, a transmis asigurătorului cererea de despăgubire la 18.07.2018, iar acesta trebuia să constituie un dosar de daună, să prezinte oferta de despăgubire şi să o achite în termen de 10 zile de la momentul acceptării, ori să notifice părţii prejudiciate în scris motivele pentru care nu a aprobat în totalitate sau parţial pretenţiile de despăgubire, potrivit art. 21 din Legea nr. 132/2017. Or, pârâta nu a întreprins niciuna dintre aceste acţiuni stabilite de lege în sarcina sa.

A mai arătat că ulterior, la 19.10.2018, intimata-pârâtă i-a transmis prin email o ofertă de despăgubire în cuantum de 18.000 de RON, reprezentând daune morale şi de 2.602 RON, cu titlu de daune materiale; această ofertă a fost formulată tardiv, iar pârâta condiţiona în mod nelegal achitarea sumelor ofertate de încheierea unei tranzacţii prin care reclamanta renunţa la orice alte pretenţii.

Totodată, la aceeaşi dată, asiguratorul i-a transmis prin email faptul că evaluarea despăgubirii oferite a fost făcută în baza Ghidului Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii din România, înscris declarat ca nelegal în nenumărate hotărâri şi a Normei A.S.F. nr. 23/2014, care nu mai era în vigoare la data producerii accidentului, în condiţiile în care erau aplicabile Norma A.S.F. nr. 20/2017 şi Legea nr. 132/2017.

La 30.10.2018, recurenta-reclamantă a transmis pârâtei o adresă prin care a solicitat să-i achite sumele oferite drept despăgubire parţială, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 şi art. 2.208 C. civ. şi i-a învederat că nu a respectat art. 21 din Legea nr. 132/2017, astfel că devin aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, referitoare la penalităţile de 0,2%/zi de întârziere.

La 01.11.2018, intimata-pârâtă a transmis o nouă ofertă de despăgubire, identică cu prima, în cadrul căreia a majorat cuantumul daunelor morale cu suma de 2.000 de RON; această ofertă a fost formulată, de asemenea, tardiv şi fără a se arăta modul de calcul şi sursa de referinţă, iar ulterior, pârâta nu a achitat suma oferită.

Recurenta-reclamantă a mai menţionat că asigurătorul a formulat în faţa instanţei o a treia ofertă de despăgubire, în cuantum de 38.000 de RON, cu titlu de daune morale şi de 2.602 RON, reprezentând daune materiale; în cadrul acestei oferte, pârâta a recunoscut expres că trebuie să achite sumele ce nu fac obiectul litigiului, anterior soluţionării dosarului.

Potrivit recurentei-reclamante, pârâta nu a achitat nicio sumă din cele avansate şi necontestate, astfel că instanţa de apel era obligată, în raport cu art. 21 alin. (4), art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 şi art. 2.208 alin. (1) C. civ., să acorde penalităţi de întârziere pentru toate aceste sume, nu doar pentru cele din cuprinsul primelor două oferte, fiind ignorată în mod greşit ultima ofertă din 29.10.2020, în valoarea de 38.000 RON.

Astfel, recursul său vizează nerespectarea normelor de drept material privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra tuturor despăgubirilor necontestate, inclusiv a celei din 29.10.2020, în cuantum de 38.000 RON.

Sub un al doilea aspect, a susţinut că, prin aplicarea parţială a normelor de drept material, ce a condus la un raţionament contradictoriu, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată, context în care se aduce atingere dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca şi caracterului obligatoriu al deciziei nr. 86/20.11.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a fost ignorată în mod voit.

Motivându-şi la rândul său recursul şi invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în raport cu art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, instanţa de apel a obligat-o la plata penalităţilor de 0,2%/zi de întârziere asupra despăgubirilor necontestate în suma de 20.602 RON, cu titlu de daune morale, începând cu 30.10.2018 şi de 2.000 RON, reprezentând daune materiale, începând cu 07.11.2018.

A susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 21 şi art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 şi ale art. 1.196 C. civ., apreciind că penalităţile de 0.2% pe zi de întârziere în cazul despăgubirilor necontestate se calculează începând cu a 11-a zi de la data acceptării ofertei de despăgubire.

Sub acest aspect, a arătat că obligaţia de plată a despăgubirii necontestate devine scadentă la data la care asiguratorului i-a fost comunicată o hotărâre judecătorească definitivă, în raport cu art. 21 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 132/2017, nicidecum de la data împlinirii termenului de 10 zile, calculat de la data acceptării ofertei de despăgubire, în condiţiile în care reclamanta nu a acceptat cele două oferte de despăgubire propuse.

În continuare, după ce a redat conţinutul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, a arătat că a transmis reclamantei două oferte, la 19.10.2018 şi 01.11.2018 şi că, potrivit răspunsului primit de la reclamantă, aceasta a solicitat achitarea sumei de 22.602 RON şi a evidenţiat faptul că ofertele au fost formulate tardiv şi că nu a fost arătată modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor.

Pornind de la această expunere a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a redat conţinutul art. 1.196 C. civ. şi a subliniat că reclamanta nu şi-a exprimat acordul cu privire la cele două oferte.

În continuare, a invocat prevederile art. 21 alin. (1)-(6) şi ale art. 23 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 şi a susţinut că reiese cu claritate faptul că obligaţia de plată a despăgubirii devine scadentă la împlinirea unui termen de 10 zile calculat de la data acceptării ofertei de despăgubire sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă, astfel încât, în cazul unei oferte de despăgubire neacceptate, devin incidente prevederile art. 21 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 132/2017, potrivit cărora obligaţia de plată a despăgubirii devine scadentă la împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive.

În final, a mai arătat că reclamanta a refuzat să îndeplinească actele premergătoare plăţii sumelor ce au făcut obiectul ofertei de despăgubire, astfel că, în raport cu art. 1.510, art. 1.524 şi art. 1.515 C. civ. şi situaţia de fapt, este evident că aceasta a fost pusă în întârziere.

La 02.03.2022, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei, pentru lipsa criticilor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

La 22.03.2022, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

La 14.04.2022, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; niciuna din părţi nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 14 decembrie 2022, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului pârâtei invocată de reclamantă prin întâmpinare, apreciindu-se că motivele susţinute se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au fost admise în principiu ambele recursuri, acordându-se termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora cu citarea părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil şi fără a relua prezentarea situaţiei de fapt reţinute şi expuse exhaustiv în hotărârile pronunţate în fazele devolutive ale procesului, Înalta Curte, procedând la sintetizarea criticilor formulate în recurs de ambele părţi litigante, observă că acestea sunt subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., vizând în concret nemotivarea hotărârii sub aspectul neacordării penalităţilor pentru întreaga despăgubire necontestată şi, respectiv, aplicarea greşită a prevederilor art. 21 alin. (4) şi (5) şi ale art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, prin raportare la cele ale art. 2208 alin. (1) şi art. 1196 C. civ.

În esenţă, nemulţumirea recurentelor se circumscrie practic stabilirii momentului de la care reclamanta justifică îndreptăţirea la acordarea penalităţilor de întârziere aferente despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin accidentul produs de asiguratul pârâtei. Aşadar, aceasta este chestiunea ce constituie obiect de dispută între părţi şi de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentelor căi extraordinare de atac.

Din această perspectivă, analiza controlului de legalitate a deciziei atacate prin prisma unei pretinse contradicţii existente în cuprinsul considerentelor, de natură să încalce prevederile art. 425 C. proc. civ., nu va fi tratată cu prioritate, ci, în raport cu particularităţile cauzei, aceasta urmează a fi realizată integrat şi numai cu titlu subsidiar motivului de casare comun vizînd aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care viciile referitoare la modalitatea de motivare a soluţiei sunt prezentate ca derivând dintr-o încălcare a normelor de drept substanţial în materia analizată.

Pe fondul recursurilor, având în vedere strânsa legătură dintre criticile invocate şi argumentele relevate în susţinerea lor, circumscrise unei greşite aplicări a legii, Înalta Curte va răspunde acestora, tranşând problema de drept prezentată, prin considerente comune.

Astfel, dacă prima instanţă, apreciind întemeiată în parte cererea reclamantei, a obligat pârâta să-i plătească acesteia, pe lângă sumele acordate cu titlu de daune materiale şi morale, şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective a debitului, instanţa de apel, reformând în parte sentinţa tribunalului, a obligat asigurătorul la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune materiale şi morale, începând cu data solicitării plăţilor şi până la data achitării efective, pentru despăgubirile necontestate şi, respectiv, începând cu împlinirea unui termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective, pentru despăgubirile suplimentare, stabilite pe cale judiciară, statuare care, în opinia recurentelor, contravine, după cum s-a arătat, dispoziţiilor legale precitate.

Cu alte cuvinte, faţă de soluţia instanţei de apel, care a stabilit că penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi sunt datorate de asigurător de la momente diferite în raport cu natura despăgubirii la care se aplică, anume sumă necontestată sau litigioasă, statuând că pentru primele două oferte ale pârâtei, penalităţile sunt datorate de la data solicitării de plată adresate de persoana prejudiciată, iar pentru cele ce fac obiectul litigiului, sunt datorate începând cu împlinirea unui termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, recurentele au formulat critici prin care vizează atât aplicarea neunitară a dispoziţiilor legale în materie faţă de toate sumele necontestate, cât şi stabilirea greşită a datei de la care curg penalităţile.

Înalta Curte constată că, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că momentul de la care curg penalităţile, astfel cum acesta a fost stabilit de către instanţa de apel, este corect, nemulţumirea acesteia vizând doar faptul că nu au fost acordate penalităţi şi pentru suma cu care a fost suplimentată cea de-a treia ofertă, susţinând că întreaga sumă de 40.602 RON, compusă din 38.000 RON daune morale şi 2.602 RON daune materiale, a fost acceptată şi a dobândit caracter necontestat. Prin urmare şi diferenţa acordată prin cea de-a treia ofertă este purtătoare de penalităţi începând cu data înaintării ofertei, respectiv 29.10.2020. În acest context, legat de aceeaşi noţiune de sumă necontestată, a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 2208 alin. (1) C. civ.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a criticat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, invocând faptul că toate despăgubirile propuse persoanei prejudiciate au caracter litigios, atâta timp cât aceasta nu a acceptat pe deplin oferta pe care i-a înaintat-o, ci a formulat obiecţiuni faţă de sumele propuse şi a continuat prezentul litigiu. Prin urmare, penalităţile nu pot fi percepute decât de la momentul prevăzut de art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, anume de la împlinirea termenului de 10 zile calculat de la data primirii hotărârii judecătoreşti definitive.

Înalta Curte notează că, în considerarea datei producerii accidentului, 13.03.2018, norma legală care guvernează raporturile dintre părţi este cea cuprinsă în Legea nr. 132/2017, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Totodată, se impune a fi subliniată şi abordarea diferită de către legiuitor, în noua reglementare, spre deosebire de vechea reglementare din Legea nr. 136/1995 şi normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, respectiv Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor, a chestiunii penalităţilor de întârziere. Astfel, dacă în vechea reglementare exista sancţiunea aplicării penalităţilor de întârziere pentru situaţia în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplinea obligaţiile în termenele imperative statuate sau şi le îndeplinea defectuos, Legea nr. 132/2017 reglementează diferit chestiunea penalităţilor.

Potrivit art. 21 alin. (1) din această lege "În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire."

Aşadar, asemănător vechii reglementări, asigurătorul este obligat să acţioneze şi să răspundă cererii de despăgubire, în termen de 30 de zile, formulând o ofertă de despăgubire justificată, pe care să o transmită cu confirmare de primire persoanei prejudiciate, în ipoteza în care a stabilit răspunderea asiguratului său pentru producerea riscului acoperit prin asigurare, sau să notifice părţii prejudiciate motivele respingerii totale sau parţiale a pretenţiilor din cererea de despăgubire.

În situaţia în care a formulat o ofertă de despăgubire, asigurătorul este obligat, în temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 să facă plata "în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a)...". Totodată, potrivit aceleiaşi dispoziţii legale, în acelaşi termen de 10 zile, asigurătorul este obligat şi la plata despăgubirii stabilite în alte ipoteze, respectiv "de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească."

Potrivit art. 21 alin. (5) din aceeaşi lege, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii."

Aşadar, legea sancţionează asigurătorul cu obligarea la plata penalităţilor de întârziere doar în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor în termenul prevăzut la art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 sau a îndeplinirii defectuoase, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea ei. Trebuie menţionat faptul că termenul de 10 zile instituit de art. 21 alin. (4), în care trebuie achitată despăgubirea, curge fie de la data acceptării ofertei de despăgubire de către persoana prejudiciată, fie de când asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă/acordul entităţii de soluţionare a litigiului.

Totodată, se cuvine subliniat că alin. (4) al art. 21 din Legea nr. 132/2017, la care face trimitere alin. (5) al aceluiaşi articol, nu se referă şi la situaţia neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiei prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. b), prin urmare, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acesteia, legea nu mai prevede acordarea de penalităţi, ci dispune o sancţiune mai fermă, anume obligarea asigurătorului la plata despăgubirii, conform art. 21 alin. (2):

"Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."

Înalta Curte subliniază că distincţia esenţială între ipotezele de la art. 21 alin (1) derivă din răspunsul asigurătorului: lit. a) are în vedere un răspuns pozitiv, prin formularea unei oferte de despăgubire, iar lit. b) priveşte un răspuns negativ, de respingere a pretenţiilor de despăgubire. Aşadar, în prima ipoteză, partea prejudiciată poate pretinde penalităţi în situaţia în care despăgubirea nu i-a fost achitată în 10 zile de la acceptarea ofertei, pe când în a doua ipoteză, lipsa notificării din partea asigurătorului, echivalând cu respingerea cererii, este sancţionată cu ajungerea la scadenţă a obligaţiei de dezdăunare chiar la împlinirea termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire.

Trebuie subliniate, totodată, şi prevederile de interes pentru soluţionarea litigiului ale art. 23 alin. (5) din acelaţi act normativ, potrivit cărora "În situaţia în care părţile nu se înţeleg asupra cuantumului despăgubirii, suma care nu face obiectul litigiului este plătită de către asigurătorul RCA înainte ca acesta să se fi soluţionat prin negocieri, prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau de către instanţa judecătorească."

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte apreciază că esenţial pentru soluţionarea diferendului dedus judecăţii este tranşarea naturii juridice a sumelor de bani ce au făcut obiectul ofertei de despăgubire înaintate reclamantei de către pârâta-asigurătoare, respectiv, stabilirea caracterului litigios/contestat sau nelitigios/necontestat al acestora, calificarea dată de părţile litigante fiind divergentă.

În mod necesar, această analiză este indisolubil legată de stabilirea împrejurării dacă, între părţi, a intervenit un acord de voinţă cu privire la cuantumul despăgubirilor, demers ce presupune cercetarea circumstanţelor în care a fost exprimată oferta de despăgubire de către pârâtă şi, corelativ, pretinsa acceptare a acestei oferte de către reclamantă.

Astfel, este necontestat în cauză că la data de 18.07.2018 reclamanta, în calitate de persoană păgubită prin accidentului de circulaţie produs de asiguratul pârâtei, a înaintat acesteia din urmă o cerere de despăgubire, avizând dauna şi solicitând sumele de 30.662 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi, respectiv, 62.000 euro cu titlu de despăgubiri morale. Este, de asemenea, necontestat faptul că răspunsul asigurătorului, concretizat într-o succesiune graduală de oferte de despăgubire, într-un cuantum mult inferior celui pretins, a intervenit începând cu data de 19.10.2018, continuând în datele de 01.11.2018 şi 30.10.2020, pentru ca, la data de 23.10.2018, reclamanta să iniţieze prezentul demers judiciar, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 92.662 euro (echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de despăgubiri materiale şi morale şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 27.08.2018.

Important de menţionat este şi împrejurarea că cererea de despăgubire adresată de reclamantă pârâtei nu a fost una conformă din perspectiva prevederilor art. 22 alin. (2) din Norma ASF nr. 20/2017, aspect pe care recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să-l invalideze în apel, deşi sarcina probei revenea acesteia potrivit art. 249 C. proc. civ.

Mai mult, în condiţiile în care asigurătorul a obţinut actele necesare analizării dosarului de daună şi stabilirii răspunderii propriului asigurat în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA abia la data de 16.10.2018, oferta sa de despăgubire intervenită la 19.10.2018, apare ca fiind făcută în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017. Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de recurs reţine că oferta de despăgubire justificată a asigurătorului nu a fost tardivă, atrăgând prin urmare incidenţa în cauză a ipotezei înscrise la lit. a) a art. 21 alin. (1), iar nu a celei înscrise la lit. b).

În acest caz, faţă de prevederile alin. (4) al aceluiaşi articol, apare evident faptul că scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirii intervenea în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire sau de la data la care asigurătorul RCA primeşte o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Or, Înalta Curte constată că în cauză nu a intervenit o acceptare a ofertei de despăgubire de către reclamantă, ci, dimpotrivă, întreaga sa conduită, contradictorie, este în măsură să circumscrie o reacţie de respingere, contrar susţinerilor acesteia. Astfel, dinamica raporturilor dintre părţi caracterizează un dezacord între acestea, de vreme ce toate cele trei oferte de despăgubire, etapizate şi graduale, au fost apreciate de reclamantă ca fiind tardive şi nerezonabile din perspectiva cuantumului propus, a modalităţii de determinare a acestuia şi, nu în ultimul rând, a condiţionării plăţii de stingerea prezentului litigiu, demarat de reclamantă, după cum s-a arătat, la scurt timp după înaintarea, la 19.10.2018, a primei oferte, respectiv, la data de 23.10.2018.

Trebuie remarcat că, într-o jurisprudenţă constantă, instanţa supremă a statuat în sensul că acceptarea ofertei, ca latură a consimţământului, apare ca fiind un răspuns neîndoielnic şi fără rezerve, prin care se manifestă acordul total şi necondiţionat cu oferta primită, în consens cu prevederile art. 1196 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1189 rămân aplicabile".

Din această perspectivă, apare întemeiată apărarea pârâtei circumscrisă inexistenţei culpei sale în achitarea despăgubirilor propuse, în condiţiile în care, în aplicarea prevederilor art. 1182 alin. (1), art. 1196 alin. (1) şi art. 1197 C. civ., între părţi nu a intervenit un acord în acest sens, prin acceptarea ofertei exact în termenii în care a fost formulată, aceasta devenind caducă potrivit art. 1195 C. civ. Astfel, după cum s-a arătat, toate cele trei oferte trimise de asigurătorul RCA condiţionau plata despăgubirilor de renunţarea reclamantei la judecată în prezentul litigiu, precum şi la orice alte pretenţii viitoare derivate din evenimentul rutier produs, aşa încât, o conduită în sensul prevederilor art. 1196 alin. (1) C. civ. anterior citate, presupunea agrearea totală şi fără rezerve a acestei condiţii în care erau ofertate despăgubirile.

Or, întrucât maniera de reacţie a reclamantei nu a îmbrăcat, în mod evident, parametrii statuaţi de normele legale în materia analizată, Înalta Curte impune părţilor litigante concluzia că, în cauză, nu a intervenit o acceptare a ofertei de despăgubire, prevăzută la art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 132/2017, împrejurare de natură să contureze neîndoielnic natura litigioasă a sumelor disputate şi să atragă incidenţa alin. (4) al aceluiaşi articol, în sensul intervenirii obligativităţii plăţii despăgubirii în termen de 10 zile de la data la care asigurătorul primeşte hotărârea judecătorească definitivă.

În consecinţă, faţă de împrejurarea că natura juridică contencioasă îmbracă ansamblul despăgubirilor disputate, obiectul litigiului înglobând în mod evident şi despăgubirile propuse în faza premergătoare sesizării instanţei de judecată, dihotomia despăgubiri contestate/necontestate reţinută în apel apare ca fiind superfluă şi lipsită de fundament iar, ca atare, nu poate fi validată în recurs.

Altfel spus, nu se poate pune problema naşterii în sarcina asigurătorului a obligaţiei de plată a sumei care nu face obiectul litigiului, în sensul art. 23 alin. (5) din reglementarea specială, în termen de 10 zile de la acceptarea acesteia, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, contrar susţinerilor reclamantei, deoarece, este în afara oricăror ambivalenţe faptul că, manifestările de voinţă ale ambelor părţi au rămas lipsite de efectele juridice în vederea cărora au fost exprimate.

În acest context, Înalta Curte găseşte de cuviinţă să precizeze că invocarea de către reclamantă în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii a prevederilor art. 2208 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract. Atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească", nu poate fi primită. Inaplicabilitatea textului legal citat rezultă din împrejurarea că această normă cu caracter general, referindu-se la neînţelegerile asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, reglementează raporturile dintre părţile contractului de asigurare, respectiv asigurat şi asigurător, nefiind opozabilă terţelor persoane păgubite prin accidente de vehicule şi tramvaie, acestea fiind ocrotite prin norma specială înscrisă în art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, în ipoteza ivirii neînţelegerilor asupra cuantumului despăgubirii.

Din această perspectivă, apărarea reclamantei, de natură să încalce principiul specialia generalibus derogant, apare ca fiind neavenită.

Totodată, urmează a fi înlăturată şi susţinerea recurentei-reclamante vizând incidenţa în cauză a Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, validându-se, în aplicarea prevederilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., opinia instanţei de apel în sensul că, aspectele deduse judecăţii în prezenta cauză nu au făcut obiectul sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Concluzionând, îndreptăţirea reclamantei la plata despăgubirilor născându-se potrivit art. 21 alin. (4) din lege, aceasta justifică penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere, calculate în conformitate cu alin. (5) al aceluiaşi articol, respectiv începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive. Această statuare, în acord cu susţinerile din recurs ale pârâtei, este de natură să configureze o aplicare greşită de către curtea de apel a normelor de drept substanţial menţionate, prin stabilirea de penalităţi aferente unor sume neexigibile şi, pe cale de consecinţă, să atragă casarea hotărârii astfel pronunţate, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica subsumată acestui motiv de recurs vizează, în esenţă, lipsa motivării hotărârii sub aspectul neacordării penalităţilor de întârziere pentru întreaga despăgubire necontestată.

Înalta Curte reaminteşte, cu acest prilej, faptul că, de principiu, motivarea hotărârii judecătoreşti este întotdeauna un silogism juridic care trebuie să susţină dispozitivul în mod coerent şi consecvent, iar hotărârea judecătorească cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se argumentat de ce au fost admise ori respinse cererile părţilor, în acord cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fără ca prin aceasta să se impună instanţei să răspundă detaliat tuturor susţinerilor, fiind suficient ca argumentele să fie grupate pentru a se răspunde printr-un considerent comun. Prin urmare, între dispozitiv şi considerente trebuie să existe o unitate logică, aptă să faciliteze înţelegerea raţionamentul judiciar, privit ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil.

În speţă, Înalta Curte observă însă faptul că atât considerentele instanţei de apel, cât şi critica vizând contradicţia acestora, precum şi dispozitivul deciziei atacate, se circumscriu distincţiei făcute în faza procesuală devolutivă între categoriile de despăgubiri, respectiv contestate/necontestate, împrejurare ce a fost înlăturată în recurs, prin reţinerea naturii litigioase a întregii despăgubiri, această dezlegare dobândind caracter obligatoriu în economia diferendului dedus judecăţii. Prin urmare, în acest context şi moment procesual, o verificare a conformităţii actului procedural nelegal cu rigorile art. 425 C. proc. civ., apare ca fiind lipsită de utilitate şi eficienţă juridică, rămânând, aşadar, în afara sferei de analiză.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 913A/24.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa în parte, cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2446/07.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, judecată ce va viza exclusiv momentul de la care curg penalităţile de întârziere aferente despăgubirilor la care aceasta este îndreptăţită, prilej cu care instanţa de apel urmează a proceda în conformitate cu prevederile imperative ale art. 501 C. proc. civ.

Pentru aceleaşi considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ.., recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii va fi respins ca nefondat, astfel încât toate celelalte aspecte disputate între părţile litigante intră în sfera puterii lucrului judecat, nemaiputând constitui obiect al rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 913A/24.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2446/07.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2023.