Recourse dismissed: National counter-guarantee fund liable for payment of guarantee balance and penalty interest despite alleged beneficiary ineligibility

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 8 noiembrie 2018 sub nr. de dosar x/2018, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 304.507,36 RON, reprezentând soldul contragaranţiei acordate Fondului pentru garanţia asumată în favoarea finanţatorului A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/27.06.2011 şi a confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG/07.07.2011, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 07.08.2016 până la data plăţii efective a acestei sume, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 27 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 3828 din 20 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., precum şi cererea de reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 250A din 11 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul principal formulat de apelantul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinţei civile nr. 3828 din 20 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a fost schimbată sentinţa civilă apelată în sensul că: a fost admisă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 304.507,36 RON, reprezentând soldul contragaranţiei acordate pentru garanţia asumată în favoarea finanţatorului A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/27.06.2011 şi a confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG/07.07.2011, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data de 07.08.2016 şi până la data plăţii efective a debitului principal datorat; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8.483,87 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi suma de 4.668,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva considerentelor aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât invocă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 1318 din 12 martie 2019, pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3739 din 06 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, respectiv prin decizia civilă nr. 75 din 26 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în acelaşi dosar.

În acest sens, recurentul-pârât arată că prezenta acţiune are ca obiect obligarea sa la plata contragaranţiei în valoare de 304.507,36 RON şi a dobânzii legale, pe temeiul refuzului de plată a contragaranţiei acordate de FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN în data de 07.08.2016, motivat de faptul că acesta nu a respectat mandatul acordat prin convenţia de contragarantare nr. 1/2010, în sensul că nu a verificat cu diligenţa unui profesionist îndeplinirea de către B. S.R.L. a condiţiilor specifice acordării unei contragaranţii şi a acordat contragaranţia unui beneficiar neeligibil, cu încălcarea criteriului de eligibilitate prin care se prevede ca firma beneficiară să nu se afle în executare silită.

Or, astfel cum susţine recurentul-pârât, aceleaşi argumente pentru refuzarea plătii contragaranţiei au fost analizate şi găsite fondate de către instanţele de judecată care au soluţionat dosarul nr. x/2017, pentru o contragaranţie acordată la aceeaşi dată de 07.07.2011, aceluiaşi beneficiar B. S.R.L., în baza aceluiaşi cadru normativ.

Ca atare, consideră că soluţia din acest dosar, rămasă definitivă, se impune cu efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cât timp în prezentul dosar este vorba de aceleaşi părţi, acelaşi beneficiar, acelaşi criteriu de eligibilitate neîndeplinit, aceeaşi situaţie de fapt (referitoare la starea de executare silită), acelaşi mandat, acelaşi cadru normativ.

Mai precizează că decizia civilă nr. 75 din 26 ianuarie 2021 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă cu mult după ce a redactat întâmpinarea la apelul declarat de reclamant în dosarul nr. x/2018, drept consecinţă nu a avut cum să invoce prezenta excepţie în cadrul apelului.

În susţinerea recursului declarat, recurentul-pârât invocă şi faptul că instanţa de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. de la 1864, O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, precum şi convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

În acest sens, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel nu putea ignora un înscris autentic - adresa A.N.A.F. care dovedeşte faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data acordării contragaranţiei şi ca atare, nu se poate considera îndeplinit criteriul de eligibilitate referitor la faptul ca beneficiarul să nu se afle în "executarea silită".

Aşadar, consideră că soluţia Curţii este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor: art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 din vechiul C. civ., art. 1, coroborat cu pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, raportate la art. 3.1. lit. a) din convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi la art. 8 lit. c) şi d) din Norma nr. 1/2010.

Recurentul-pârât susţine şi că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat prevederile art. 7.4 alin. (2) din convenţia nr. 1/2010, coroborat cu art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864, atunci când a stabilit că intimata nu avea obligaţia de a verifica alte înscrisuri decât cele menţionate în Norma nr. 1/2010.

Potrivit recurentului-pârât, obligaţiile prevăzute în Anexa C9 la convenţie, trebuie completate şi interpretate sistematic împreună cu prevederile O.U.G. nr. 23/2009, coroborate cu art. 2017, art. 1266 C. civ., după voinţa concordantă a părţilor şi cu respectarea obiectului convenţiei.

Ca atare, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a lăsat fără efecte juridice dispoziţiile indicate anterior ca fiind încălcate, respectiv art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din convenţie, coroborate cu art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. de la 1864.

Totodată, în raport de prevederile art. 6.1, art. 12.5, art. 12.8, art. 7.4. din convenţia nr. 1/2010, art. 1540 din vechiul C. civ., pct. 5 din Anexa la Ordinul M.I.M.M.C.M.A. nr. 1364/23.12.2009, recurentul-pârât arată că intimata-reclamantă avea obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate la data acordării contragaranţiei, precum şi obligaţia de a face verificări suplimentare.

Recurentul-pârât consideră că, în virtutea rolului activ pe care-l are instanţa în aflarea adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu putea ignora un înscris autentic, în favoarea unui înscris sub semnătură privată (declaraţia), în raport de prevederile art. 270 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că intimatul a respectat propriile reglementări atunci când a decis să prelungească garanţia, deşi nu erau îndeplinite toate criteriile de garantare prevăzute în convenţia cadru nr. 106/2009.

Recurentul-pârât invocă şi prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, art. 1, art. 2 şi art. 3 din Norma nr. 1/2010, art. 107 alin. (1), art. 108 alin. (1) şi (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Regulamentul (CE) nr. 1998/2006 din 15 decembrie 2006 privind aplicarea articolelor 87 şi 88 din Tratatul ajutoarelor de minimis, Regulamentul Consiliului European nr. 1589 din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în vigoare la data respingerii cererii de executare în cauză -22.01.2016, O.U.G. nr. 77/2014.

O ultimă critică vizează nelegala acordare a dobânzii legale, întrucât art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011 a fost introdus prin Legea nr. 72/2013, iar în speţă, obligaţiile de plată rezultând din convenţia nr. 1/2010 sunt mult anterioare intrării în vigoare la 05 aprilie 2013 a Legii nr. 72/2013, chiar şi în raport de data acordării contragaranţiei - 07.07.2011.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 19 octombrie 2022, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 7 decembrie 2022, au fost respinse excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, invocate de intimatul-reclamant, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 1 martie 2023 în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurentul-pârât este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, se impune a se arăta că, deşi recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile ce vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1318 din 12 martie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 75 din 26 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., perspectivă din care urmează a fi efectuată analiza instanţei de recurs.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În analiza acestui motiv de casare, se impune a se arăta că, potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte, aşadar, două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea ca dezlegarea dată să mai fie contrazisă. În acest din urmă caz, chestiunile deja rezolvate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice identice ori similare. Atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Analiza deciziei atacate relevă faptul că instanţa de apel, cu privire la autoritate de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1318 din 12 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă, a constatat că prima instanţă a soluţionat în mod corect această apărare a pârâtului, în sensul neîndeplinirii prevederilor art. 431 C. proc. civ., întrucât cele două dosare se referă la acordarea unor contragaranţii distincte pentru credite distincte, astfel că lipseşte identitatea de obiect şi de cauză, astfel cum a reţinut tribunalul.

Înalta Curte precizează, totodată, că efectul devolutiv al apelului nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate în mod expres sau implicit de către apelant.

Reiese, aşadar, că şi în cazul apelului, funcţionează principiul disponibilităţii, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. statuând în sensul că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care nu sunt dependente de partea din hotărâre care nu a fost atacată.

Este relevant, în acest sens, şi art. 472 alin. (1) C. proc. civ., care statuează în sensul că "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Înalta Curte reţine că, în speţă, împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, pârâtul a declarat apel incident, prin care a învederat că acesta vizează exclusiv considerentele hotărârii prin care prima instanţă a reţinut că declaraţia pe propria răspundere este singurul document prevăzut de convenţia în litigiu pentru verificarea criteriului privind executarea silită, solicitând admiterea apelului şi eliminarea acestor considerente apreciate greşite.

Or, în raport de normele procedurale mai sus arătate, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, pârâtul nu a învestit instanţa de prim control judiciar cu o critică ce viza încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1318 din 12 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă, astfel că nu poate fi reţinută critica de nelegalitate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Analizând criticile expuse de recurentul-pârât în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, deşi recurentul-pârât invocă norme de drept material pretins a fi fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel, în realitate, se invocă o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză de către instanţa de apel, solicitându-se, practic, ca instanţa de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia afirmaţiilor pârâtului privind faptul că beneficiara B. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei, întrucât societatea se afla în executare silită.

Or, aceasta este în contradicţie cu cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. şi cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, fără a fi îndrituite la o nouă judecată pe fond a cauzei.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, in recurs neputând fi cenzurat raţionamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, prin reevaluarea unor documente sau a dispoziţiilor contractuale care, în opinia recurentului-pârât, ar dovedi neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate.

Totodată, art. 1540 C. civ., art. 270 alin. (1) C. proc. civ., art. 1, 2, 3 din Norma nr. 1/2010, art. 107 alin. (1), art. 108 alin. (1) şi (2) din Regulamentul C.E. nr. 1998/2006, O.U.G. nr. 77/2014, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, art. 2017, art. 1266 C. civ., Regulamentul C.E. nr. 1589/2015 sunt invocate omisso medio, motiv pentru care criticile recurentului-pârât nu pot fi analizate.

O ultimă critică invocată de recurentul-pârât în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează nelegala acordare a dobânzii legale, întrucât art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011 a fost introdus prin Legea nr. 72/2013, iar în speţă, obligaţiile de plată rezultând din convenţia nr. 1/2010, ca de altfel şi data acordării contragaranţiei, sunt anterioare intrării în vigoare la 05 aprilie 2013 a acestei legi.

Această critică nu poate fi reţinută, întrucât momentul care trebuie avut în vedere pentru a se reţine aplicabilitatea sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011 (faţă de faptul că acestea au fost introduse în acest act normativ prin Legea nr. 72/2013) este reprezentant de data 07.08.2016, stabilită de către instanţa de apel ca dată de la care curge dobânda legală penalizatoare, care se situează în timp după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale.

În consecinţă, pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 250A din 11 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 250A din 11 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2023.