Limits of cassation review: scope of legal challenge regarding contractual interpretation and fact-finding in credit facility disputes

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10 octombrie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele B. şi C. S.A., solicitând instanţei să dispună: 1. rezilierea contractului de credit nr. x/11.08.2010 şi a convenţiei de garantare nr. 669A/11.08.2010 din culpa pârâtelor; 2. obligarea pârâtelor la plata sumei de 97.739.020,08 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate prin contractul de credit nr. x/11.08.2010, compus din:

- suma de 3.105.784,08 RON (echivalentul a 699.500,92 euro), reprezentând suma care trebuia trasă de reclamantă;

- suma de 72.433.236 RON, reprezentând beneficiul nerealizat (inclusiv cheltuielile efectuate pe perioada derulării contractului cauzate de tergiversările nejustificate a cererilor de tragere din credit), care va fi cuantificat ca urmare a analizării documentaţiei de acordare a creditului şi a expertizării acesteia;

- suma de 22.200.000 RON (echivalentul a 5.000.000 euro), reprezentând pierderea suferită de reclamantă, raportat la contractul de finanţare cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (A.P.D.R.P.).

La data de 17 septembrie 2015, intervenienta E., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. şi pârâtele B. S.A. şi C. S.A., a depus cerere de intervenţie, prin care a solicitat: admiterea în principiu a cererii de intervenţie şi rezilierea contractului de credit de investiţii x/11.08.2010 şi a convenţiei de garantare nr. 699/11.08.2010 din culpa pârâtelor B. S.A. şi D., obligarea pârâtelor la plata către A. a sumei de 108.311.942,05 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate prin contractul de credit nr. x/11.08.2010, compus din:

- suma de 2.937.904,07 RON (echivalentul a 699,500,97 euro), reprezentând suma care trebuie trasă de A.;

- suma de 83.274.537,98 RON (respectiv 78.782.405 RON plus 4.492.132,98 RON), reprezentând beneficiul nerealizat (inclusiv cheltuielile efectuate pe perioada derulării contractului cauzate de tergiversările nejustificate a cererilor de tragere din credit);

- suma de 22.099.500 RON, reprezentând pierderea suferită de A. raportat la contractul de finanţare cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (A.P.D.R.P.), precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7250 din 18 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator special F. (administrator judiciar G.), în contradictoriu cu pârâtele B. şi C. S.A.; a admis cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta E.; a dispus rezilierea contractului de credit nr. x/11.08.2010 şi a convenţiei de garantare nr. 66A/11.08.2010; a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 108.311.942,05 RON, contravaloare prejudiciu cauzat reclamantei pentru neexecutarea contractului x/11.08.2010 şi la plata sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 274/Ap din 10 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta B. S.A. Bucureşti împotriva încheierilor de şedinţă din 28.02.2014, din 09.03.2015, din 02.11.2015 şi din 09.03.2015; a fost admis apelul declarat de pârâtele B. S.A. Bucureşti şi D. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti şi apelul declarat de pârâta D. împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 28.03.2016, care au fost schimbate, în sensul că: a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L. Piteşti, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. Bucureşti şi D. Bucureşti; a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenţie formulată de intervenienta E.; a fost înlăturată din cuprinsul încheierii din camera de consiliu din data de 28.03.2016 menţiunea privind completarea paragrafului 5 al minutei sentinţei civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti şi au fost obligate intimata-reclamantă şi intimata-intervenientă la plata sumei de 543.427 RON, cheltuieli de judecată, efectuate de apelanta D., constând în taxă judiciară de timbru, fiind respins restul pretenţiilor apelantei D., reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiate.

Instanţa de apel, în ceea ce priveşte cheltuielile procesuale constând în taxa judiciară de timbru datorată de intervenientă, pentru care aceasta a beneficiat de scutire, a dispus în sensul că acestea rămân în sarcina statului.

S-a luat act de împrejurarea că apelanta B. S.A. Bucureşti urmează a solicita cheltuielile de judecată efectuate în primă instanţă şi în apel, pe cale separată.

Reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă, prin F., în calitate de administrator special, cu avizarea administratorului judiciar, şi intervenienta E. au formulat cereri de recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 29.03.2017, a încheierii de şedinţă din 28.10.2020 şi a deciziei civile nr. 274/Ap din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, motivele cererilor fiind identice.

Cu titlu prealabil, recurentele precizează că obiectul prezentului recurs vizează exclusiv:

(1) soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii apelului declarat de D. împotriva sentinţei civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015, soluţie pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin încheierea de şedinţă din 29.03.2017;

(2) soluţia de respingere a cererii de suplimentare a probatoriului cu emiterea unei adrese către B.N.R. privind depunerea la dosarul cauzei a Normei bancare a B. S.A., respectiv a Regulamentului de creditare al B. S.A., pronunţată Curtea de Apel Braşov prin încheierea de şedinţă din 28.10.2020;

(3) soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii primelor două motive de apel formulate de B. S.A., referitoare la pretinsa reziliere a contractului de credit prin adresa nr. x/05.03.2013 şi la caracterul neangajant al creditului, pronunţată Curtea de Apel Braşov prin decizia nr. 274/AP din 10 martie 2021;

(4) soluţia de admitere a apelurilor şi respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, precum şi a tuturor considerentelor avute în vedere de instanţa de apel în acest scop, soluţie pronunţată Curtea de Apel Braşov prin decizia nr. 274/AP din 10 martie 2021.

Recurentele arată că, întrucât celelalte excepţii şi motive de apel invocate de intimatele D. şi B. S.A. au fost soluţionate în favoarea lor, acestea nu formează obiectul prezentului recurs.

Totodată, recurenta-intervenientă E. solicită instanţei ca, în ipoteza casării cu trimitere spre rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 497 teza a II-a C. proc. civ., să se dispună trimiterea cauzei unei instanţe de acelaşi grad cu cea care a pronunţat decizia recurată.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 29.03.2017, prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii apelului D., recurentele apreciază că aceasta este nelegală, întrucât instanţa a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 468 alin. (1) şi (2) Cod procedură civilă, recurentele susţin că sentinţa civilă nr. 7250 din 18 decembrie 2015 a fost comunicată intimatei D. la data de 30.03.2016, astfel că termenul limită de 30 de zile calculat conform articolului 181 alin. (1) punctul 2 C. proc. civ. se împlinea la data de 03.05.2016 (data de 02.05.2016 fiind sărbătoare legală - lunea de după ziua de Paşti care a picat în data de 01.05.2016).

Or, apelul declarat de D. împotriva sentinţei civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015 a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti pe data de 04.05.2016, cu o zi peste termenul maxim de depunere.

Recurentele mai arată că, la data de 06.05.2016, cu ocazia studierii dosarului nr. x/2013 la arhiva instanţei, au solicitat lămuriri referitoare la înregistrările efectuate în sistemul Ecris faţă de apelurile declarate de părţi în dosar, constatând, de asemenea, că în ultimul volum al dosarului existau trei apeluri înregistrate de secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, din care unul formulat de B. S.A. şi celelalte două formulate de D., astfel:

• un apel formulat de către D. împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.03.2016 prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinţei civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015, care purta înregistrarea secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti din data de 03.05.2016. Alături de acest apel se afla un plic şi recipisa/AWB H. nr. x;

• un apel declarat de D. împotriva sentinţei civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015, care purta exclusiv înregistrarea secţiei a VI-a Civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti din data de 04.05.2016. Acest apel nu era însoţit de alte documente.

Faţă de aceste aspecte, recurentele arată că au solicitat Tribunalului Bucureşti, secţia VI-a civilă eliberarea unui certificat de grefă care a fost emis la aceeaşi dată şi care certifică faptul că:

"Din verificările efectuate în sistemul Ecris am constatat că la data de 28.04.2016, B. a depus apel împotriva sentinţei civile nr. 7520 pronunţată la 18.12.2015, a încheierii din 28.02.2014, a încheierii din 09.03.2015, a încheierii din 2.11.2015. La data de 03.05.2016, C. S.A., a formulat apel împotriva încheierii din 28.03.2016. La data de 04.05.2016, C. S.A. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 7520 pronunţată la 18.12.2015. La data de 04.05.2016, C. S.A. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 7250/18.12.2015 pronunţată la 18.12.2015".

Recurentele mai invocă şi că, prin răspunsul la întâmpinare depus, D. a pretins formularea în termen a ambelor apeluri, depunând în probaţiune două recipise cu denumirea AWB-uri, emise de societatea de curierat H. şi înregistrate la data de 03.05.2016 de secţia a VII-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, respectiv de secţia a VI-a Civilă a aceleiaşi instanţe.

Cu toate acestea, contrar susţinerile instanţei de apel, din cercetarea celor două AWB-uri eliberate de societatea de curierat au rezultat următoarele împrejurări care au format obiectul dezbaterilor în faţa instanţei de apel la termenul de judecată din data de 15.02.2017: nu există nicio corespondenţă între conţinutul pretins al plicului pe care l-ar fi expediat apelanta şi AWB-urile însoţitoare, deoarece niciuna din cele două AWB-uri nu are menţionat conţinutul declarat al plicului, cu toate că o rubrică distinctă ("conţinut") care există menţionată în cuprinsul acesteia ar fi făcut posibilă inserarea unei atari menţiuni; dintre cele două AWB-uri, unul (respectiv cel cu nr. x, care se pretinde a fi apelul) poartă înregistrarea secţiei a VII-a Civilă, în a cărei competenţă funcţională intră exclusiv soluţionarea dosarelor de insolvenţă. Este, aşadar, o prezumţie nerăsturnată că din cele două comunicări, cel puţin una viza o cu totul altă cauză decât cea dedusă judecăţii instanţei în dosarul x/2013, cauză aflată pe rolul secţiei a VII-a Civilă.

Recurentele arată că este greu de explicat cum două plicuri expediate la distanţă de două minute unul de altul şi care au fost, aşadar, preluate de acelaşi curier sunt depuse la secţii diferite, deşi se pretinde că ar fi fost destinate aceleiaşi secţii, în acelaşi dosar.

Totodată, recurentele precizează că singura aparentă legătură între apelul formulat şi AWB-urile depuse constă într-o scriere olografă adăugată în dreptul expeditorului şi care ar reprezenta numărul de ieşire din registratura D. - "100.131" - similar numărului intern sub care a fost înregistrat atât apelul împotriva sentinţei civile nr. 7250 din 18.12.2015, cât şi cel declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.03.2016, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale. Este cel puţin evident că acest număr de înregistrare: corespunde numărului de ieşire sub care au fost înregistrate ambele apeluri deduse judecăţii de D., atât apelul împotriva sentinţei civile nr. 7250 din 18.12.2015, formând obiectul excepţiei, cât şi cel declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.03.2016 prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, deci au acelaşi număr de ieşire (100.131), deşi sunt documente diferite, produse la date diferite şi care nu puteau, prin urmare, să poarte acelaşi număr de ieşire; a fost scris de mână pe formularul AWB-ului, deşi exista rubrică specială destinată menţionării din calculator a conţinutului plicului, astfel încât, în lipsa oricărei alte justificări rezonabile pentru care acest sistem ar fi fost omis, deşi toată formatarea AWB-ului s-a făcut în rest electronic, se prezumă că a fost adăugat ulterior înregistrării celor două plicuri la Secţiile a VI-a şi a VII-a ale Tribunalului.

În urma verificărilor dispuse de către instanţa de apel, secţia a VI-a a Tribunalului Bucureşti a răspuns în preziua termenului de judecată, arătând echivoc faptul că "la data de 04.05.2016 apare înregistrat apelul declarat de C. S.A., înaintat prin poştă cu x (deci nu cu AWB cum se invocase până atunci - n.n.), apel motivat declarat împotriva sentinţei civile nr. 7250/18.12.2015". secţia a VII-a a Tribunalului Bucureşti a răspuns în ziua termenului de judecată, arătând că înţelege să transmită explicaţiile oferite cu privire la aceste împrejurări, de către un grefier din cadrul Compartimentului Registratură al secţiei. În respectivul referat se arată în esenţă că: la data de 03.05.2016 ar fi fost primit la secţia a VII-a un plic expediat de D. prin firma de curierat H.; acest plic conţinea un document care privea dosarul nr. x/2013 de pe rolul secţiei a VI-a; respectivul document a fost predat agentului procedural în vederea înaintării acestuia secţiei a VI-a, care ar fi realizat acest demers în data de 04.05.2016, conform menţiunii făcute în Registrul Agent Procedural; în respectivul registru anexat în copie, în dreptul comunicării documentului, apare un singur element de identificare - cel al numărului AR-ului poştal (specific expeditorului Poşta Română) cu care fusese trimis plicul - număr care este complet diferit de numărul AWB-ului (specific expeditorului H.) cu care se pretindea că a fost primit apelul D. pe data de 04.05.2016 la secţia a VI-a.

Recurentele concluzionează în sensul că şi în urma verificărilor efectuate de Curtea de Apel Bucureşti, la dosar nu a existat niciun alt reper obiectiv din care să rezulte că apelul D. a fost trimis în alt moment decât cel al înregistrării sale de către Tribunalul Bucureşti (04.05.2016), deoarece: niciuna din cele două secţii nu a explicat procedura în urma căreia apelul D. ar fi fost efectiv transmis de la secţia a VII-a la secţia a VI-a; secţia a VI-a precizează doar că apelul D. "apare înregistrat" pe data de 04.05.2016 (când era tardiv formulat), fără să confirme dacă a existat sau nu vreo situaţie de transfer între cele două secţii. Niciuna din cele două secţii nu explică de ce nu există o viză de primire şi din partea secţiei a VII-a pe calea de atac pe data de 03.05.2017. Mai mult, nu există nicio legătură între grefierul care a semnat pe recipisa de primire H. nr. x (cu care se pretinde că ar fi fost trimis apelul la secţia a VII-a şi care a semnat pe această recipisă în clar) şi grefierul care a întocmit, în nume propriu, referatul venit din partea secţiei a VII-a la interpelarea Curţii de Apel Bucureşti.

Recurentele concluzionează în sensul că nu există la dosar niciun alt reper obiectiv din care să rezulte că apelul D. a fost trimis în alt moment decât cel al înregistrării sale de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă (04.05.2016 - după împlinirea termenului de apel), iar apelul poate fi declarat doar în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 468 alin. (1) C. proc. civ., pentru acest motiv încheierea de şedinţă fiind nelegală şi impunându-se casarea acesteia şi, pe cale de consecinţă, respingerea apelului D. ca tardiv formulat.

Recurentele critică şi decizia nr. 274/Ap/2021, arătând că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii primelor două motive de apel formulate de B. S.A. - motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurentele arată că, în cauza dedusă judecăţii, niciodată pe parcursul judecării dosarului de fond, B. S.A. nu a invocat apărările invocate ca motive de apel - nici prin întâmpinarea formulată, nici prin răspunsul la interogatoriu depus, nici prin vreun alt act de procedură din faţa primei instanţe. De altfel, aceste argumente nu au fost invocate prin corespondenţa dintre părţi nici anterior introducerii acţiunii de faţă, aspect reţinut inclusiv de instanţa de apel.

Pe care le consecinţă, prima instanţă nu a fost vreodată învestită cu asemenea apărări pentru a i se putea reproşa în apel că nu ar fi observat că operase rezilierea contractului de credit (credit de investiţii) nr. x de către B. S.A. sau că angajamentul încheiat între părţi ar fi avut din partea băncii un caracter neangajant, ceea ce ar fi permis B. S.A. să îl înceteze oricând, fără răspundere.

Recurentele concluzionează în sensul că aceste două motive de fapt şi de drept au fost invocate pentru prima oară direct în apel, ca motive distincte de apel, B. S.A. încercând astfel să suplimenteze mijloacele de apărare de care s-a folosit în faţa primei instanţe, cu depăşirea evidentă a obiectului supus judecăţii în prima instanţă, din perspectiva apărărilor formulate de pârât - apărări care, deşi nu au fost invocate la prima instanţă, sunt invocate direct ca motive de apel, cu consecinţa încălcării efectului devolutiv al apelului.

Pentru aceste considerente, recurentele consideră că primele două motive de apel din calea de atac formulată de B. S.A. constituie fine de neprimire, şi se impunea respingerea acestora ca inadmisibile.

O altă critică vizează faptul că încheierea de şedinţă din 28.10.2020 şi decizia nr. 274/Ap/2021 au fost date cu încălcarea art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, având în vedere refuzul nelegal al instanţei de apel de a suplimenta probatoriul cu adresa către B.N.R. în vederea depunerii la dosar a Normei interne/Regulamentului de creditare al B., precum şi orice alt document cu caracter echivalent - motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În plus, recurentele apreciază că decizia recurată, sub acest aspect, cuprinde motive contradictorii, fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Recurentele arată că dreptul la apărare este un drept constituţional, consacrat la art. 24, fiind reluat prin dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) teza I, iar acest drept le-a fost încălcat de către instanţa de apel, prin refuzul de a li se încuviinţa cererea de suplimentare a probatoriului, deşi au arătat instanţei că necesitatea depunerii înscrisurilor solicitate este evidentă.

Potrivit recurentelor, prin încheierea de şedinţă din 28.10.2020, fără a-şi motiva hotărârea în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa a respins cererea formulată cu privire la probatorii, apreciind că nu este utilă soluţionării cauzei.

Sub acest aspect, în opinia recurentelor, hotărârea recurată cuprinde şi o motivare contradictorie, deoarece pe de o parte, proba a fost respinsă ca neconcludentă, iar pe de altă parte instanţa de apel a reproşat părţilor că nu au făcut dovada susţinerilor lor, deşi cererea formulată în acest sens fusese respinsă de însăşi instanţă prin încheierea de şedinţa din 28.10.2020.

Cu privire la utilitatea probelor solicitate, recurentele expun argumente în susţinerea competenţei bancare de dispoziţie a B..

O altă critică vizează faptul că decizia nr. 274/Ap/2021 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (ipoteza insuficientei motivări).

Sub acest aspect, recurentele învederează că, deşi în etapa procesuală a apelului a fost administrată, printre altele, o nouă expertiză judiciară specialitatea contabilitate, instanţa de apel a ignorat împrejurarea administrării ambelor expertize - fond şi apel - fără nicio explicaţie, oricât de sumară.

Or, această împrejurare echivalează cu o lipsă parţială, dar esenţială a motivării şi, în consecinţă, cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sancţiunea fiind nulitatea hotărârii, în conformitate cu art. 175 C. proc. civ., având în vedere caracterul imperativ al textului legal încălcat şi vătămarea drepturilor lor privind examinarea susţinerilor şi probelor administrate în cauză de către instanţa de judecată.

Mai mult, recurentele apreciază că maniera în care sunt exprimate considerentele instanţei, având drept consecinţă lipsa de transparenţă asupra silogismului judiciar care justifică dispozitivul, echivalează cu o necercetare parţială a fondului, în acest sens pronunţându-se inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României.

Potrivit recurentelor, lipsa oricărui considerent care să explice motivul pentru care instanţa a apreciat diferit faţă de cei doi experţi chestiunile a căror dezlegare fusese lăsată în sarcina acestora, echivalează în mod cert cu o nemotivare - sub acest aspect - a hotărârii.

Recurentele invocă şi faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanţa de apel a statuat că garantarea creditului de investiţii în valoare de 4.500.000 euro a fost făcută în numele şi contul Statului Român, D. având doar calitatea de administrator al scrisorii de garanţie E104/11.08.201017; pe cale de consecinţă, a schimbat în tot sentinţa apelată, respingând acţiunea formulată de A., cu motivarea că D. nu se face vinovată de încălcarea obligaţiilor contractuale pentru faptul că a acţionat exclusiv în numele şi contul statului. Însă, aceeaşi instanţă de apel a stabilit, cu încălcarea legii, că scrisoarea de garanţie nr. x/11.08.2010 a fost o scrisoare de garanţie bancară, autonomă, emisă de bancă în nume propriu şi care este supusă reglementărilor Publicaţiei nr. 758 ICC Paris.

Or, raţionamentul conform căruia D. a acţionat, pe de o parte, ca administrator al garanţiei suverane a statului român, iar pe de cealaltă parte, ca emitent în nume propriu al unei garanţii bancare autonome, este profund contradictoriu, instanţa de apel referindu-se şi într-un caz şi în altul la una şi aceeaşi scrisoare de garanţie nr. E104/11.08.2010.

Astfel cum arată recurentele, este drept că în cadrul procedurii financiare deduse judecăţii, D. a acţionat atât în numele şi contul statului, cât şi în nume şi cont propriu, dar sfera obligaţiilor asumate în cele două ipostaze juridice de către intimată este complet diferită de cele reţinute de către instanţa de apel.

Recurentele expun exhaustiv situaţiile de fapt din care apreciază că reiese că D. a acţionat în numele şi contul statului, respectiv în nume şi cont propriu.

Concluzionând, recurentele arată că Statul Român, în virtutea principiului suveranităţii, a legiferat acest pachet de acte normative cu respectarea TFUE privind ajutoarele de stat (art. 107 şi 108), pe baza cărora, prin reprezentanţi legali (D.), să poată emite garanţii de stat cu scopul sprijinirii I.M.M. - urilor în vederea obţinerii finanţărilor necesare dezvoltării; pe baza cadrului legal special (Legea nr. 96/200, H.G. nr. 534/2007, O.U.G. nr. 64/2007 şi Norma bancară) a fost instituit la nivel naţional şi a funcţionat un mecanism privind documentarea, analiza, emiterea şi administrarea acestui tip de garanţii (scrisoarea nr. E104) pe care statul l-a dat în competenţa D.; emiterea acestui tip de garanţii este atributul suveran al statului şi exclude orice fel de legătură cu Publicaţia 758 ICC Paris; creditul de investiţii contractat de A. pe baza contractului nr. x nu a fost garantat pe baza unei scrisori de garanţie bancară care să fi fost emisă de D. în nume şi cont propriu pe baza dispoziţiilor art. 3 lit. d) alin. (2), coroborat cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 96/2000.

Aşadar, în opinia recurentelor, considerentele care au condus instanţa de apel la concluzia că D. a acţionat pe de o parte ca administrator al garanţiei suverane a Statului Român, iar pe de cealaltă parte, ca emitent în nume propriu al unei garanţii bancare autonome, sunt contradictorii, instanţa de apel referindu-se şi într-un caz şi în altul la una şi aceeaşi scrisoare de garanţie nr. x/11.08.2010, cu încălcarea regimului juridic care a guvernat emiterea acestui instrument de garantare.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Recurentele expun principalele obligaţii contractuale încălcate de D., susţinând că, întrucât prin acţiunea introductivă acestei intimate i-a fost imputată încălcarea obligaţiilor din cele două convenţii care reglementau procedura de modificare a termenilor de rambursare a creditului şi de prelungire a valabilităţii scrisorii de garanţie, în acord cu cele asumate prin procesul-verbal nr. x/19.07.2012 şi a actelor subsecvente, se justifică pe deplin calitatea de codebitor a D. cu B. S.A. pentru realizarea acestor obligaţii şi, deci, incidenţa art. 42 alin. (1) şi (2) din Codul comercial.

Recurentele afirmă că încălcarea obligaţiilor asumate prin procesul-verbal nr. x/19.07.2012 este imputabilă ambelor intimate, având în vedere că au agreat explicit modificarea condiţiilor finanţării acordate şi prelungirea perioadelor de garantare/creditare.

Deşi din textul înscrisurilor emise de intimate şi al contractelor asumate se disting două componente ale procedurii financiare la care s-au angajat acestea faţă de proiectul de investiţii al A., respectiv creditarea şi garantarea acestuia, în aceeaşi măsură rezultă fără putinţă de tăgadă solidaritatea obligaţiei contractuale a D., care şi-a asumat în calitate de administrator al garanţiei suverane a statului să modifice termenii şi condiţiile înţelegerii tripartite iniţiale dintre părţi (negotium) prin supunerea aprobării CIFGA în termen de 10 zile de la primire a cererii comune formulate de B. S.A. şi A., ceea ce nu s-a întâmplat.

Recurentele precizează că răspunderea D. se limitează la obligaţiile care-i reveneau punctual acesteia în cadrul înţelegerii tripartite (negotium) având ca obiect procedura de finanţare-garantare, dar aceasta nu exclude angajarea răspunderii solidare cu B. S.A. pentru încălcarea propriilor obligaţii care reveneau administratorului garanţiei, având în vedere caracterul sinalagmatic al acestora.

În ceea ce priveşte solidaritatea dintre cele două intimate, recurentele reiterează că, faţă de data încheierii celor trei contracte deduse judecăţii, rezultă că acestea sunt supuse prevederilor C. civ. de la 1864 şi ale Codului comercial din 1887, în raport de art. 102 alin. (1) şi urm. din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ.

Or, regula în materia raporturilor între profesionişti, reglementată de dreptul comun în materie aplicabile celor trei contracte este solidaritatea, conform prevederilor art. 42 alin. (1) şi (2) din Codul comercial.

Deoarece prin acţiunea introductivă intimatei D. i-a fost imputată încălcarea obligaţiilor din cele două convenţii care reglementau procedura de modificare a termenilor de rambursare a creditului şi de prelungire a valabilităţii scrisorii de garanţie, în acord cu cele asumate prin procesul-verbal nr. x/19.07.2012 şi a actelor subsecvente, recurentele apreciază că se justifică pe deplin calitatea de co-debitor a D. cu B. S.A. pentru realizarea acestor obligaţii şi, deci, incidenţa art. 42 alin. (1) şi (2) din Codul comercial.

În opinia recurentelor, considerentele instanţei de apel sunt eronate, întrucât raţionamentul instanţei se limitează doar la solidaritate în cazul nerespectării obligaţiei de rambursare a creditului de către A., însă obiectul litigiului dedus judecăţii este diferit, fiind reprezentat de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către cele două instituţii bancare în legătură cu modificarea termenelor şi condiţiilor de creditare, respectiv prelungirea datei de rambursare a creditului şi modificarea termenelor şi condiţiilor de garantare, în concordanţă cu modificările aduse condiţiilor de creditare.

În ceea ce priveşte forma de vinovăţie cerută pentru atragerea răspunderii contractuale, recurentele invocă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 998-999 şi art. 1082 C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte încălcarea obligaţiilor de aprobarea a tragerilor din credit revenind B. S.A., recurentele arată că instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a băncii prin raportare la existenţa intenţiei ca formă de vinovăţie în săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, or această interpretare este vădit nelegală, având în vedere că, în materie contractuală, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă iar nu în caz de săvârşire a faptei ilicite cu intenţie, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 998 din vechiul C. civ.

Potrivit recurentelor, atât în vechea reglementare, cât şi în cea nouă, antrenarea răspunderii civile contractuale intervine pentru cea mai uşoară culpă şi nu în cazul săvârşirii faptei cu intenţie.

Recurentele mai arată că, deşi aparent a respins ca nefondat cel de al doilea motiv de apel al B. S.A. privind caracterul neangajant al contractului de credit, instanţa a interpretat contractul cu încălcarea legii, apreciind că prevederea contractuală de la art. II-2 final din Condiţiile generale trebuie interpretată în sensul în care banca nu răspunde decât pentru încălcările cu intenţie ale obligaţiilor contractuale, postulând în favoarea intimatei o formă de vinovăţie nespecifică răspunderii contractuale.

Astfel, deşi instanţa de apel a constatat că au existat încălcări ale obligaţiilor contractuale inclusiv din partea intimatei B. S.A., a apreciat că acestea nu sunt sancţionabile, cât timp nu s-a putut face dovada că au fost săvârşite cu intenţie de către bancă.

Potrivit recurentelor, contrar raţionamentului instanţei de apel, caracterul neangajant al creditului dedus judecăţii presupunea exclusiv dreptul băncii de a decide dacă trece la etapa a doua de finanţare, în funcţie de analiza pe care urma să o realizeze când se atingea respectivul moment, în acord cu definiţia convenţională a noţiunii de "Facilitate Neangajantă", pe care contractul de credit o conţine la art. II-1 pag. 3 din Condiţiile generale.

O interpretare contrară, conform căreia banca nu putea fi ţinută niciodată răspunzătoare pentru încălcarea contractului de credit, este, în opinia recurentelor, nelegală, deoarece un atare angajament ar fi echivalat cu o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă să pună la dispoziţie creditul, fiind deci nulă absolut, conform art. 1010 din vechiul C. civ.

Cu privire la caracterul independent al actelor juridice deduse judecăţii/lipsa unei legături de accesorialitate între scrisoarea de garanţie şi contractul de credit, recurentele invocă interpretarea şi aplicarea greşită a art. 107 (ex- art. 87 TCE) şi art. 108 (ex- art. 88 TCE), art. 14 alin. (3) lit. b), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 96/2000; art. 3 lit. a) din H.G. nr. 534/2007; art. 2 lit. b) şi h) din O.U.G. nr. 64/2007.

În opinia recurentelor, instanţa de apel a avut o abordare fundamental greşită faţă de scrisoarea de garanţie pe care a calificat-o "garanţie bancară", aceasta nefiind supusă reglementărilor circumscrise Publicaţiei nr. 758 ICC Paris, cadrul legal privind emiterea acesteia fiind complet diferit.

Ca atare, recurentele arată că, schimbând încadrarea juridică a scrisorii de garanţie din instrument de garantare emis în numele şi contul statului pe baza unor dispoziţii legale speciale în garanţie bancară supusă reglementării Publicaţiei nr. 758 ICC Paris, instanţa de apel a nesocotit întreaga legislaţie specială aplicabilă scrisorilor de garanţie emise în numele şi contul statului, a schimbat cadrul juridic pe baza căruia sa judecat fondul şi a făcut o încadrare nelegală, denaturând raporturile juridice dintre părţi.

Aşadar, scrisoarea de garanţie dedusă judecăţii este rezultatul asumării unor obligaţii tripartite, din partea tuturor părţilor litigante, care s-a realizat prin semnarea convenţiei de garantare nr. 669A şi a convenţiei de împărţire a riscului nr. 669B, fapt confirmat de ultimul paragraf al scrisorii.

Având în vedere cele precizate anterior, recurentele apreciază că, în urma unei scrisori de garanţie, ia naştere o relaţie tripartită: în baza ordinelor primite de la ordonator şi în folosul acestuia, emitentul se obligă să îi plătească beneficiarului o sumă de bani în considerarea unui raport juridic primar în care ordonatorul este debitor şi beneficiarul, creditor.

Or, în speţă, cele trei contracte constituie izvorul raporturilor juridice dintre părţi şi au creat un mecanism interdependent de obligaţii în sarcina fiecărei părţi semnatare, în vederea realizării în mod corespunzător a procesului de garantare/creditare subsumat unei cauze mediate comune: finalizarea de către recurenta A. a unui proiect de investiţii prin împrumutul acordat de intimata B. S.A., cu garanţia suverană a statului român administrată de intimata D.

Astfel cum susţin recurentele, contractul de credit nr. x din 11.08.2010 nu ar fi putut fi încheiat fără existenţa scrisorii de garanţie nr. E104/11.08.2010, care la rândul ei a obligat beneficiara garanţiei să crediteze proiectul de investiţii în condiţiile, termenii şi garanţiile aprobate de garant pe baza hotărârii CIFGA nr. 85/02.07.2010, excluzând totodată eventualele modificări ale acestora înainte de solicitarea acordului.

Prin urmare, deşi din textul contractelor semnate de părţi se disting două componente ale procedurii financiare la care s-au angajat intimatele faţă de proiectul de investiţii dedus judecăţii, respectiv una de creditare şi cealaltă de garantare/administrare a garanţiei, acestea erau în mod evident interdependente, fiind reglementate pe baza prevederilor din convenţia de garantare nr. 669A/11.08.2010, convenţia de împărţire a riscului nr. 669B/11.08.2010 şi din contractul de credit nr. x/11.08.2010.

Contrar considerentelor instanţei de apel, potrivit recurentelor, caracterul autonom al scrisorii de garanţie a Statului Român se apreciază exclusiv prin raportare la modul de executare a acesteia, deoarece din punct de vedere juridic acest instrument de garantare nu poate fi decât accesoriu contractului de credit dedus judecăţii, fără de care nu ar fi existat cauza emiterii sale.

Mai mult, concluzia că cele trei contracte sunt interdependente şi se completează reciproc, se impune prin raportare la clauzele contractuale, pe care acestea le indică şi al căror conţinut este reprodus.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat recurs incident împotriva considerentelor deciziei civile nr. 274/Ap din data de 10 martie 2021, solicitând casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere al acţiunii prin raportare la faptul că, prin adresa nr. x din data de 5 martie 2013 a reziliat, din culpa intimatei-reclamante, contractul de credit (credit de investiţii) nr. x din data de 11 august 2010 în temeiul pactului comisoriu instituit prin art. II-8 pct. 8.2.3 din contract şi al apărărilor referitoare la caracterul neangajant al facilităţii de credit; înlăturarea acestor considerente şi înlocuirea cu propriile considerente, menţinând soluţia din dispozitivul hotărârii atacate.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că interesul său în promovarea căii de atac doar împotriva considerentelor deciziei rezidă în evitarea autorităţii de lucru judecat în privinţa acelor considerente ale hotărârii care ar putea-o prejudicia, cu toate că soluţia cuprinsă în dispozitiv, atacată de partea adversă prin recursul principal, îi este favorabilă.

Astfel, demersul său de a formula prezenta cale de atac, este doar expresia unei conduite procesuale preventive, pentru conservarea unor mijloace de apărare şi evitarea autorităţii de lucru judecat şi este determinat doar de formularea recursurilor principale de către A. S.R.L. şi E..

O primă critică vizează faptul că, deşi instanţa de apel a pronunţat o soluţie corectă pe fondul cauzei, excepţia lipsei obiectului cu privire la capătul unu al cererii de chemare în judecată a fost greşit soluţionată, întrucât pactul comisoriu prevăzut la pct. 8.2.3. din contractul de credit opera de drept, prin efectul declarării exigibilităţii anticipate, fără a fi necesară o altă manifestare de voinţă în acest sens.

În raport de dispoziţiile art. 969 alin. (1) şi art. 1020 din C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă susţine că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată de către reclamanta A. S.R.L., contractul de credit (credit de investiţii) nr. x din data de 11 august 2010 era deja reziliat, recurenta-pârâtă comunicându-i intimatei-reclamante adresa nr. x din data de 5 martie 2013, prin care a declarat exigibilitatea anticipată a creditului şi, implicit, a operat (de drept) pactul comisoriu în temeiul art. II-8 pct. 8.2.3 din contract.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, reclamanta A. S.R.L. ar fi putut să solicite instanţei de judecată să verifice doar dacă au fost îndeplinite condiţiile pentru a opera pactul comisoriu expres prevăzut la art. II-8 pct. 8.2.3 din contract, respectiv anularea declaraţiei de reziliere, iar în cazul în care instanţa ar fi constatat că nu au fost îndeplinire condiţiile pentru a opera rezilierea în temeiul pactului comisoriu, ar fi putut dispune anularea declaraţiei de reziliere transmisă şi, doar în aceste condiţii, ar fi putut să pronunţe rezilierea contractului la solicitarea reclamantei din culpa sa şi a D. (dacă celelalte condiţii ar fi fost îndeplinite - neexecutarea culpabilă din partea sa, ceea ce nu este cazul).

Or, recurenta-pârâtă arată că, de vreme ce reziliase contractul din culpa intimatei-reclamante, capătul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, prin care aceasta a solicitat instanţei de judecată să dispună rezilierea contractului de credit (credit de investiţii) nr. x din data de 11 august 2010 din culpa sa şi a D., se impunea a fi respins ca lipsit de obiect, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.

Ca o consecinţă a faptului că primul capăt al cererii de chemare în judecată se impunea a fi respins, recurenta-pârâtă arată că aceeaşi soluţie se impunea şi cu privire la cel de al doilea capăt al cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea sa şi a D. la repararea prejudiciului, de vreme ce rezilierea contractului are la bază culpa intimatei-reclamante.

Ca atare, recurenta-pârâtă susţine că se impune înlăturarea considerentelor instanţei de apel de la fila nr. x din decizia recurată şi înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanţei de recurs, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere al acţiunii A. S.R.L., câtă vreme contractul de credit era deja reziliat în temeiul pactului comisoriu instituit de pct. 8.2.3. din contract, reziliere care a operat de drept, ca urmare a declarării exigibilităţii anticipate a creditului.

Cu privire la caracterul neangajant al facilităţii de credit, recurenta-pârâtă arată că interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia:

"(.,.) utilizarea facilităţii este permisă cu acordul prealabil al băncii, or acordul respectiv este dat în cadrul Condiţiilor speciale, cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor de către reclamantă", este contrazisă de art. II-3 din contractul de credit, prin care părţile au stabilit în mod expres, contrar celor reţinute de instanţa de apel, faptul că banca nu are obligaţia de a accepta solicitarea pentru efectuarea unei trageri/utilizări chiar dacă toate condiţiile suspensive aplicabile ar fi fost îndeplinite. Astfel, această clauză reprezintă expresia acordului de voinţe al părţilor, iar instanţa de apel nu putea da o interpretare contrară a ceea ce părţile au prevăzut în mod expres. Aşadar, şi dacă toate condiţiile suspensive erau îndeplinite, banca nu era obligată să accepte tragerile din credit, fiind necesar acordul băncii.

Contractul de credit încheiat cu A. S.R.L. are, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, natura juridică a unei facilităţi de credit neangajante după cum rezultă din obiectul contractului de credit prevăzut la art. 1-1 Condiţii Speciale şi precum şi din prevederile exprese ale părţilor din art. II-2 Definiţii şi interpretare şi art. II-3 Modul de Utilizare a Creditului din Condiţiile Generale.

Mai mult, chiar A. S.R.L. a dorit să opteze pentru o facilitate de credit neangajantă, deoarece acest tip de finanţare presupune costuri mai reduse faţă de o facilitate de credit angajantă. Acest aspect rezultă şi din prevederile art. II-2 Definiţii şi interpretare din Condiţiile Generale ale Contractului de credit, unde se arată că pentru facilităţile angajante, banca putea percepe un comision de neutilizare.

Posibilitatea încheierii unor contracte având ca obiect acordarea unor facilităţi de credit neangajante, pe lângă faptul că este recunoscută de doctrina de specialitate, este prevăzută şi într-o serie de acte normative, respectiv: Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006, Anexa la Regulamentul B.N.R. nr. 14/2006,

Cu privire la caracterul neangajant al facilităţii de credit acordate, recurenta-pârâtă mai susţine şi că, în prezenta cauză, operează prezumţia de lucru judecat prin raportare la dezlegările date prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2009, definitivă, în care pârâtă a fost tot B. S.A., iar litigiul viza tot o facilitate de credit neangajantă, ale cărei clauze erau identice cu cele din facilitatea de credit încheiată cu A. S.R.L.

Potrivit recuretei-pârâte, atât Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, prin sentinţa comercială nr. 5387 din 28 aprilie 2010, cât şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010 au constatat, cu putere de lucru judecat, că în raport de prevederile art. I-1 din contract şi art. II-2 din condiţiile generale ale facilităţii neangajante (prevederi identice cu cele existente în facilitatea încheiată cu A. S.R.L.) nu se poate reţine o culpă a băncii pentru refuzul de a da curs unei cereri de tragere/utilizare şi că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale pentru acordarea de daune.

Arată că interpretarea dată de Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 5387 din 28 aprilie 2010, cât şi de Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010, asupra unei probleme de drept, se bucură de prezumţia de lucru judecat, principiu potrivit căruia o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară prin care se dezleagă o problemă de drept sau de fapt nu trebuie contrazisă printr-o hotărâre ulterioară.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.

Aşadar, instanţele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanţele sunt obligate să tină cont de constatările de fapt şi de drept din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie.

Mai susţine recurenta-pârâtă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri (cauzele Driha contra României, Păduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei), că principiul securităţii juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societăţii, iar incertitudinea jurisprudenţială este de natură să reducă încrederea justitiabililor în sistemul judiciar şi contravine acestui principiu.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că dezlegarea dată asupra unei probleme de drept sau de fapt printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară, invocând în acest sens jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la efectele puterii de lucru judecat.

Or, câtă vreme Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au reţinut că nu există o faptă ilicită pentru refuzul băncii de a da curs cererii de tragere din credit în cazul unei facilităţi de credit neangajante pentru atragerea răspunderii civile contractuale, iar clauzele contractuale în baza cărora instanţa a pronunţat această soluţie sunt identice cu cele din contractul încheiat între părţile din prezenta cauză, problema de drept analizată fiind aceeaşi cu cea din prezenta cauză, recurenta-pârâtă susţine că se creează speranţa legitimă că şi soluţia din prezenta cauză trebuie să fie una similară cu cea pronunţată definitiv de Curtea de Apel Bucureşti, expresie a principiului securităţii juridice.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că în prezenta cauză operează prezumţia de lucru judecat prin raportare la dezlegările date de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa comercială nr. 5387 din 28 aprilie 2010 şi de Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010, motiv pentru care nu se mai poate pune în discuţie natura juridică a facilităţii de credit acordată, aceasta fiind una neangajantă, precum şi faptul că, în baza unei facilităţi de credit neangajante nu se poate angaja răspunderea băncii (neexistând o faptă ilicită), banca putând suspenda tragerile din credit şi revoca oricând facilitatea, chiar şi fără notificare (în acord cu prevederile contractuale, cu prevederile Directivei 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006, precum şi cu cele ale Regulamentului B.N.R. nr. 14/2006).

Mergând mai departe, chiar dacă tragerile din credit au fost suspendate pe fondul neîndeplinirii obligaţiilor şi condiţiilor asumate de intimata-reclamantă, se poate observa că, independent de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor şi obligaţiilor contractuale de către aceasta, recurenta-pârâtă avea dreptul de a suspenda tragerile din credit sau de a înceta contractul de credit având ca obiect acordarea facilităţii de credit, în raport de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864 şi de art. I-1 (Condiţii speciale) şi art. II-2 (Condiţii generale) din contractul de credit (Credit de Investiţii) nr. x din data de 11 august 2010, întregul contract reprezentând expresia acordului părţilor cu privire la contractarea unei facilităţi de credit neangajante, aceste clauze fiind obligatorii pentru părţi.

Cu toate că a blocat tragerile din credit şi a declarat facilitatea de credit scadentă anticipat pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor şi condiţiilor din partea societăţii A. S.R.L., recurenta-pârâtă arată că, independent de îndeplinirea condiţiilor asumate de intimata-reclamantă, avea dreptul, conform contractului, să suspende sau să înceteze facilitatea de credit, fără a putea fi ţinută răspunzătoare pentru orice prejudiciu cauzat, neasumându-şi nicio răspundere faţă de societatea A. S.R.L. prin contractul de credit (credit de investiţii) nr. x din data de 11 august 2010.

În raport de dispoziţiile art. 942, art. 962, art. 969 din C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă susţine că părţile au încheiat un contract de credit având ca obiect o facilitate de credit neangajantă, aceasta fiind definită de către părţi (art. II-2 Condiţii generale din contract), o astfel de prevedere contractuală reprezentând o clauză de înlăturare a răspunderii, astfel că nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru ca să poată fi obligată la repararea prejudiciului.

Drept urmare, recurenta-pârâtă apreciază că se impune înlăturarea considerentelor instanţei de apel de la fila nr. x şi înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanţei de recurs, în sensul admiterii motivului de apel referitor la caracterul neangajant al facilităţii de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentele A. S.R.L. şi E., solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei E. de trimitere a cauzei spre rejudecare unei instanţe de acelaşi grad cu cea care a pronunţat decizia recurată, arată că motivele invocate nu sunt de natură să atragă suspiciuni cu privire la imparţialitatea instanţei care a pronunţat hotărârea, motiv pentru care această solicitare se impune a fi respinsă.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., solicitând anularea acestuia, întrucât este formulat prin administrator special, care are atribuţiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, or formularea acţiunilor în pretenţii şi exercitarea căilor de atac este sarcina administratorului judiciar, aşa cum rezultă din art. 20 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2006. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta E., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta E. a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimatele B. S.A. şi D., solicitând respingerea apărărilor formulate de cele două intimate şi admiterea recursului formulat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimatele B. S.A. şi D., solicitând respingerea excepţiei nulităţii şi a apărărilor formulate de cele două intimate şi admiterea recursului formulat.

A anexat adresa nr. x/08.09.2021, prin care I.., în calitate de administrator judiciar al recurentei A. S.R.L. a arătat că societatea se află în perioada de observaţie, administrarea activităţii fiind realizată de dl. F., sub supravegherea administratorului judiciar şi că înţelege să confirme mandatul dlui. avocat J..

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurenta E. au formulat întâmpinare la recursul incident declarat de recurenta B. S.A., solicitând respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă C. S.A. formulat întâmpinare la recursul incident declarat de recurenta B. S.A., solicitând admiterea acestuia.

Recurenta B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de A. S.R.L. şi de recurenta E., solicitând respingerea apărărilor şi admiterea recursului incident.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în insolvenţă şi recurenta E. au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 decembrie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţie nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.- în insolvenţă, invocată de intimata-pârâtă B. S.A., a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la 1 martie 2023, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Analizând recursurile principale declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în insolvenţă, prin F., în calitate de administrator special, şi de intervenienta E. împotriva încheierii din 29 martie 2017, a încheierii din 28 octombrie 2020 şi a deciziei civile nr. 274/Ap din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au invocat, sub un prim aspect, nelegalitatea încheierii din 29 martie 2017, din perspectiva încălcării de către instanţa de apel a prevederilor art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, recurentele au invocat tardivitatea declarării apelului de către apelanta D. împotriva sentinţei civile nr. 7250 din 18 decembrie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Înalta Curte reţine, însă, că toate argumentele recurentelor vizează dovezile aflate la dosarul cauzei, privitoare la apelul declarat de această parte, care au făcut obiectul analizei instanţei de apel, instanţă care, prin încheierea din 29 martie 2017, a respins excepţia tardivităţii apelului declarat de pârâta D..

Aspectele invocate de către recurente nu vizează, aşadar, încălcarea de către instanţa de apel a normei de procedură mai sus arătate, ci modul în care instanţa a analizat dovezile de la dosar, apreciind că apelul declarat de pârâta D. a fost declarat în termenul legal.

Ca atare, Înalta Curte arată că argumentele dezvoltate de către recurente reprezintă critici de netemeinicie, incompatibile cu prezenta cale de atac declarată, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii şi nu temeinicia ei.

Nici critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

În susţinerea acestei critici, recurentele arată că în mod nelegal şi cu încălcarea normei de procedură mai sus arătate instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii primelor două motive de apel formulate de apelanta B..

Se impune a se arăta că, potrivit art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înantea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Ca atare, părţile pot folosi în apel motivele invocate în faţa primei instanţe, instanţa fiind obligată să se pronunţe cu privire la ele, însă apelul rămâne o cale de atac prin care se critică hotărârea prime instanţe. Ca atare, este necesar ca apelantul să arate nemulţumirile faţă de hotărârea atacată, în fapt şi în drept, motiv pentru care în cererea de apel nu trebuie repetate motivele din cererea de chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconveţională, etc., ci este necesară expunerea justificării apelului, care stabileşte şi limitele în care va avea loc judecata în apel.

Înalta Curte arată că, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Aşadar, una dintre limitele efectului devolutiv al apelului este determinată de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum, astfel că în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, respectiv calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Înalta Curte reţine, însă, că prin motivele de apel prin care apelanta B. a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva incidenţei pactului comisoriu şi a caracterului neangajant al creditului, nu s-a produs o modificare a cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe, din perspectiva calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv nu s-au formulat pretenţii noi.

În raport de aceste considerente, reiese că în mod legal instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii celor două motive de apel formulate de apelanta B..

Nici critica ce vizează nelegalitatea încheierii din 28 octombrie 2020 şi a deciziei din apel, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 13 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

În susţinerea acestei critici, recurentele arată că instanţa de apel a respins în mod nelegal suplimentarea probatoriului cu înscrisurile solicitate.

Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă.

În raport de prevederile legale mai sus enunţate, reiese că instanţa de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluţionării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanţei cu privire la probatoriul administrat.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora. Ca atare, evaluările instanţei de apel care privesc concluzia degajată asupra utilităţii suplimentării probatoriului ţin de resortul instanţei care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei, neputând fi reţinută încălcarea dreptului la apărare al părţilor.

Totodată, criticile ce vizează încheierea din 28 octombrie 2020 din perspectiva lipsei motivării, respectiv a motivării contradictorii nu reprezintă decât nemulţumirea recurentelor cu privire la argumentele expuse de către instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, motiv pentru care aceste critici nu se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte critica ce vizează faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că argumentele expuse în susţinerea acesteia reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate. Înalta curte constată că în susţinerea acestei critici recurentele arată că instanţa de apel a ignorat expertizele judiciare administrate în cauză.

Astfel cum Înalta Curte a arătat în considerentele anterioare, modul în care instanţa de apel apreciat cu privire la probele administrate în cauză reprezintă obligaţia pe care o are aceasta de a cerceta în fapt cauza. Ca atare, instanţa de recurs nu poate cenzura modul în care instanţa de apel a înţeles să valorifice probele administrate în cauză.

Înalta Curte reţine că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor părţilor.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Totodată, examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel cum reiese din considerentele expuse în hotărârea recurată.

Nici critica ce vizează faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii nu poate fi reţinută, recurentele arătând, în susţinerea acestei critici, că instanţa de apel a reţinut că D. a acţionat, pe de o parte ca administrator al garanţiei suverane a Statului Român, iar pe de altă parte, ca emitent în nume propriu al unei garanţii bancare autonome, cu privire la scrisoarea de garanţie nr. E104/11.08.2010.

Înalta Curte arată că motivele contradictorii în sensul precizat de recurente nu există în hotărârea atacată.

Instanţa de apel, astfel cum reiese din considerentele hotărârii, a arătat că D. a acţionat în nume şi cont stat şi nu în nume propriu.

Totodată, deşi recurentele expun o serie de argumente în dovedirea situaţiilor în care D. a acţionat în nume propriu, respectiv în numele şi contul statului, Înalta Curte arată că acestea vizează situaţia de fapt ce nu poate fi analizată, astfel cum s-a arătat şi anterior, în calea de atac extraordinară a recursului.

Totodată nu se poate reţine, astfel cum afirmă recurentele, că instanţa de apel a aplicat în cauză reglementările Publicaţiei nr. 758 ICC Paris, întrucât, prin trimiterea la aceste reglementări, instanţa a urmărit să evidenţieze caracterele scrisorii de garanţie bancare şi a expus, cu titlu exemplificativ, argumente teoretice cu privire la utilizarea scrisorilor de garanţie.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentele invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi (2) din Codul comercial, în ceea ce priveşte natura răspunderii părţilor; interpretarea şi aplicarea greşită a art. 998-999 şi a art. 1082 din vechiul C. civ., susţinând că răspunderea civilă contractuală este antrenată la cea mai uşoară culpă şi nu în cazul săvârşirii faptei ilicite cu intenţie; interpretarea şi aplicarea greşită a art. 107, art. 108 din TFUE, a art. 14 alin. (3) lit. b), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 96/2000, a art. 3 lit. a) din H.G. nr. 534/2007, a art. 2 lit. b) şi h) din O.U.G. nr. 64/2007, în ceea ce priveşte caracterul interdependent al actelor juridice deduse judecăţii/lipsa unei legături de accesorialitate între scrisoarea de garanţie şi contractul de credit.

Argumentele expuse în susţinerea acestui motiv de recurs, vizează, însă, parţial, critici de netemeinicie, recurentele făcând ample trimiteri la situaţia de fapt, la dispoziţiile contractuale şi la modul de interpretare a acestora, la încălcarea de către pârâte a procesului-verbal nr. x/19.07.2012.

Înalta Curte reţine că argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca şi critici de nelegalitate, în condiţiile în care interpretarea contractului nu poate fi realizată decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, aşadar, critici de netemeinicie.

Recurentele tind, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispoziţiilor contractuale şi la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Sub un alt aspect, Înalta Curte arată că invocarea de către recurente a dispoziţiilor art. 107 şi art. 108 din TFUE, a Legii nr. 96/2000, a H.G. nr. 534/2007, a O.U.G nr. 64/2007 nu poate constitui o critică de nelegalitate, câtă vreme aceste dispoziţii legale sunt invocate omisso medio.

Se impune precizarea faptului că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunţat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare.

Aşadar, observând invocarea omisso medio a acestor argumente aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu le poate analiza.

Pentru aceste considerente, recursurile declarate de către reclamante vor fi respinse.

Analizând recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor deciziei civile nr. 274/Ap din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, Înalta Curte urmează să îl respingă, motivat de următoarele considerente:

O primă critică a recurentei-pârâte în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. vizează faptul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. II-8 pct. 8.2.3 din condiţiile generale din contractul de credit, prin această clauză părţile înţelegând să prevadă un caz de reziliere convenţională, respectiv un pact comisoriu potrivit căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei de judecată. Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969 alin. (1) şi art. 1020 din vechiul C. civ.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă susţine că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, contractul de credit era deja reziliat, fiindu-i comunicată intimatei-reclamante adresa din 05.03.2013, prin care a declarat exigibilitatea anticipată a creditului şi, implicit, a operat rezilierea de drept, în temeiul pactului comisoriu, în temeiul art. II-8 pct. 8.2.3 din contract.

Totodată, cu privire la caracterul neangajant al facilităţii de credit, recurenta-pârâtă invocă prevederile art. I-1 din condiţiile speciale ale contractului, art. II-2 din condiţiile generale ale contractului, susţinând că interpretarea instanţei de apel este contrazisă de dispoziţiile conţinute în art. II-3 din modul de utilizare a creditului din condiţiile generale ale contractului de credit.

Mai arată recurenta-pârâtă că intimata-reclamantă a înţeles să opteze pentru o facilitate de credit neangajantă, deoarece acest tip de finanţare presupune costuri mai reduse decât o facilitate de credit angajantă, aspect care reiese din înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei.

Recurenta-pârâtă invocă şi dispoziţiile art. 942 şi art. 962 C. civ. de la 1864, susţinând că obiectul convenţiei este stabilit de părţile care încheie contractul, acestea fiind ţinute să respecte întocmai obligaţiile asumate prin contractul încheiat.

În raport de argumentele expuse de recurenta-pârâtă, Înalta Curte arată că interpretarea dispoziţiilor contractuale vizează aprecierea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. doar la examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, urmează a exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

Deşi recurenta-pârâtă face trimitere la dispoziţiile art. 969 alin. (1), art. 1020, art. 942, art. 962 C. civ., pretins a fi fost încălcate de către instanţa de apel, în realitate, tinde la o devoluare a fondului, ceea ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs, astfel cum Înalta Curte a arătat şi în considerentele expuse la momentul analizei recursurilor principale.

În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat invocată de către recurenta-pârâtă în raport de dezlegările date de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa comercială nr. 5387 din 28 aprilie 2010 şi de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010, Înalta Curte arată că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Acest text de lege reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune existenţa unei chestiuni litigioase definitiv tranşate între aceleaşi părţi, care nu mai poate fi repusă în discuţie într-un proces ulterior, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Astfel, puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie raţiunea şi fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazis printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar şi principiul securităţii juridice.

Dându-se eficienţă efectului puterii de lucru judecat, nicio altă situaţie contrară celei reţinute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanţei de judecată reţinerea chestiunii litigioase tranşate definitiv printr-o hotărâre anterioară, argumentele şi probele contrare ale părţii rămânând fără efect în cadrul celui de-al doilea proces.

Înalta Curte subliniază, însă, că pentru a opera puterea de lucru judecat, înţeleasă ca efect pozitiv al obligativităţii hotărârii judecătoreşti, este necesară identitatea de părţi, nu şi de cea de obiect sau de cauză între litigiul de faţă şi cel anterior, iar în speţă această condiţie nu este îndeplinită.

Astfel, Înalta Curte reţine că în dosarul nr. x/2009, soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială prin sentinţa comercială nr. 5387 din 28 aprilie 2010 şi de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comecială prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010, S.C. K. S.R.L., L. şi M. au deţinut calitatea de reclamanţi, iar B. S.A., calitatea de pârâtă.

Întrucât nu poate fi reţinută puterea lucrului judecat invocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte va înlătura criticile ce vizează nelegalitatea deciziei recurate şi sub acest aspect.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în insolvenţă, prin F., în calitate de administrator special, şi de intervenienta E. împotriva încheierii din 29 martie 2017, a încheierii din 28 octombrie 2020 şi a deciziei civile nr. 274/Ap din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, precum şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în insolvenţă, prin F., în calitate de administrator special, şi de intervenienta E. împotriva încheierii din 29 martie 2017, a încheierii din 28 octombrie 2020 şi a deciziei civile nr. 274/Ap din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondate.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor deciziei civile nr. 274/Ap din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2023.