Validity of arbitration award as property title versus state land ownership; scope of cassation review for procedural capacity and statute of limitations

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. B. sub nr. x/18.02.2009, în ceea ce priveşte înstrăinarea suprafeţei de teren de 1.858 mp şi a construcţiilor metalice edificate pe aceasta, cu excepţia halei-turnătorie, repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar în cazul în care nu mai e posibilă repunerea în situaţia anterioară, să fie obligaţi pârâţii la plata contravalorii bunurilor. A mai solicitat obligarea pârâţilor C., D., E., F. şi G. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a bunurilor în ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 338 din 23 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-au respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. şi s-a admis acţiunea precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F. şi G.. S-a constatat nulitatea absolută parţială a actului de dezmembrare şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009 de B.N.P. B., în ceea ce priveşte suprafaţa de 1.585 mp. şi construcţiile metalice edificate pe acesta, cu excepţia construcţiei - identificată C 39/2 - turnătorie în suprafaţă construită de 484,79 mp.; au fost repuse părţile în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare; au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 447.358 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, pe ultimii trei ani, anterior formulării acţiunii; au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 60.429 RON, reprezentând contravaloarea construcţiilor; a fost obligat pârâtul C. la plata sumei de 500 RON în contul Biroului Local de Expertize din cadrul Tribunalului Dolj, diferenţă onorariu expert; au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 34.997 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă timbru, onorariu avocat şi onorariu expert).

Prin decizia nr. 168 din 10 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, au fost respinse apelurile pârâţilor C., D., E., F., G. împotriva sentinţei nr. 338 din 23 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, ca nefondate; a fost admis apelul reclamantei A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că: au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă şi a sumei de 156.281 euro, în echivalent RON, la data plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului pentru perioada 18.12.2014-17.10.2019, precum şi la plata, în solidar, către reclamantă a sumei de 4.000 RON, reprezentând diferenţă onorariu avocat; a fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; au fost obligaţi apelanţii-pârâţi, în solidar, către apelanta-reclamantă la plata sumei de 6.142 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din camera de consiliu din 19 martie 2021 a fost îndreptată, din oficiu, eroarea materială strecurată în minuta şi dispozitivul deciziei nr. 168 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, având ca obiect apelurile declarate de pârâţii C., D., E., F., G. şi reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 338/2019 din 23.12.2019, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în sensul că se va înscrie corect "obligă pârâţii în solidar la plata către reclamantă şi a sumei de 137.895 Euro..", în loc de "obligă pârâţii în solidar la plata către reclamantă şi a sumei de 156.281 Euro...", cum din eroare s-a menţionat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul C. şi pârâţii D., E., F., G. au formulat cereri de recurs.

În motivarea recursului declarat, recurentul-pârât C. invocă lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 teza I C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţile din proces şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecăţii. Aşadar, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana chemată în judecată, pârâtul, şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

Ca atare, recurentul-pârât susţine că reclamanta, fiind cea care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, instanţa de judecată având obligaţia de a verifica aceste aspecte.

Recurentul-pârât apreciază că, pentru a introduce acţiunea civilă în constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de dezmembrare şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009 de B.N.P. B., cu consecinţa restitutio in integrum (în subsidiar prin echivalent), precum şi a obligării pârâţilor in solidum la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului imobil ce a făcut obiectul convenţiei notariale, A. era obligată să dovedească dreptul său de proprietate asupra terenului înstrăinat, exhibând un titlu valabil de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 18.583 mp.

Or, potrivit recurentului-pârât, instanţele de judecată, deşi obligate a verifica valabilitatea titlului de proprietare al reclamantei în vederea afirmării calităţii procesuale active, nu au examinat dreptul de proprietare al acesteia pentru a stabili identitatea între persoana reclamantului şi titularul dreptului afirmat.

O altă critică vizează faptul că hotărârea arbitrală nr. 248/1998 nu constituie titlu de proprietate al reclamantei asupra imobilului în suprafaţă de 18.583 mp situat în Craiova, str. x.

În acest sens, recurentul-pârât arată că, prin decizia nr. 209 din 7 martie 1964 a Comitetului Executiv al Sfatului Regional Oltenia s-a trecut în folosinţă, fără termen şi fără plată, Cooperativei Meşteşugăreşti "Deservirea" terenul în suprafaţă de 17.000 mp din oraşul Craiova, la nord de staţia de benzina de pe Drumul National Turnu-Severin, Km. 231, în vederea executării unor construcţii.

Prin decizia nr. 701/1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional, s-a trecut în folosinţă, fără termen şi fără plată, Cooperativei Meşteşugăreşti "Deservirea" şi terenul din str. x, în suprafaţă de 1.602 mp, pentru amplasarea unui complex de ateliere.

Prin decizia nr. 407/1971 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional, s-a trecut în folosinţa gratuită a Cooperativei "Deservirea" şi terenul în suprafaţă de 4.000 mp, cooperativa deţinând în folosinţă şi fără plată, suprafaţa totală de 18.529 mp.

Succesoarea Cooperativei "Deservirea" este din anul 2005 actuala A., A..

La nivelul anilor 1997-1999, în cadrul conducerii I., s-a hotărât promovarea unor litigii în faţa Curţii de arbitraj a I. între cooperative şi entitatea judeţeană J., având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate al acestor cooperative asupra clădirilor edificate din fonduri proprii.

Prin hotărârea Curţii de Arbitraj I. nr. 248/1998, a fost admisă cererea A., în contradictoriu cu K., prin care se constata ca imobilul în suprafaţă de 18.853 mp a fost construit din surse proprii ale reclamantei.

Potrivit recurentului-pârât, din interpretarea sintagmei "imobilul mijloc fix" şi a sintagmei "a fost construit terenul (18.583 mp)", este cu neputinţă ca hotărârea arbitrală să se refere la dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, dat fiind faptul că terenul nu poate fi construit, ci se referă la dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acesta.

Recurentul-pârât susţine că, prin mijloace frauduloase, în baza acestei hotărâri, O.C.P.I. DOLJ a dispus înfiinţarea cărţii funciare cu nr. x a Localităţii Craiova prin încheierea nr. 71362 din 08.09.2008.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că, din analiza acestui istoric, rezultă că, prin deciziile nr. 209/1964, nr. 701/1967 şi nr. 407/1971, în favoarea reclamantei a fost constituit un drept de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 18.583 mp, dreptul de proprietate fiind exercitat de Statul Român, drept de proprietate inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Mai arată recurentul-pârât că, prin art. 135 din Constituţia din 1991, au fost reglementate noile forme de proprietate, astfel, conform alin. (2), proprietatea este publică sau privată, iar potrivit alin. (3), proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administraţiv-teritoriale. Totodată, s-a stabilit că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Prin Legea nr. 18 din 1991, art. 35, raportat la art. 25 şi art. 26, s-a instituit posibilitatea de eliberare de către unităţile administrativ-teritoriale a titlurilor de proprietate unor categorii de solicitanţi din care făcea parte şi reclamanta.

Mai susţine recurentul-reclamant că terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosinţa celor care solicită să îşi construiască locuinţe şi nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute de art. 23.

Recurentul-pârât arată că prin aceste dispoziţii a fost instituită proprietatea privată a comunei, oraşului, municipiului, care se află în circuitul civil.

După schimbarea formei de proprietate, deciziile prin care A. deţinea folosinţa terenului au pierdut capacitatea de a produce efecte juridice.

În temeiul art. 25 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, A. a avut posibilitatea de a dobândi terenul în cauză prin acte juridice încheiate cu Municipiul Craiova, în opinia recurentului-pârât acesta fiind singurul mod legal de a dobândi proprietatea asupra imobilului.

Prin art. 107 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea si funcţionarea cooperaţiei s-a stipulat că "terenurile transmise în folosinţă pe durată nedeterminată şi fără plată în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperaţiei de consum şi meşteşugăreşti, precum şi a asociaţiilor cooperatiste, existente până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu sunt revendicate şi pe care au fost realizate construcţii conform legii, îşi menţin acest regim juridic pe toată durata existenţei construcţiilor respective sau până la trecerea lor, cu plată, în proprietatea societăţii cooperative".

Prin alin. (2) din Legea nr. 1/2005 s-a creat posibilitatea pentru reclamantă de a dobândi din proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Craiova terenul aflat în folosinţa sa, însă reclamanta nu a solicitat încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.

Mai arată recurentul-pârât că, prin Legea nr. 158/2010, terenurile situate în intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale, de la persoanele care au decedat şi/sau nu au moştenitori, au trecut în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale respective.

De altfel, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dispune ca actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilităţii dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.

În raport de aceste argumente, recurentul-pârât concluzionează în sensul că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 18.583 mp, folosind acest imobil fără titlu.

Mai arată recurentul-pârât că hotărârea arbitrală, fiind o hotărâre în constatare, nu este translativă de proprietate, constatând exclusiv dreptul reclamantei asupra construcţiilor edificate cu acordul proprietarului terenului.

În raport de aceste argumente, recurentul-pârât susţine că reclamanta nu are calitate procesuală activă, cererea de chemare în judecată, în absenţa titlului de proprietate valabil, urmând a fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate.

Menţionează recurentul-pârât că excepţia lipsei calităţii procesuale active este o excepţie de fond, absolută şi peremtorie, fiind în strânsă legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune. Această excepţie dirimantă împiedică judecata pe fond a cauzei şi, potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ., poate fi ridicată de parte sau de instanţă în orice stare a procesului.

De asemenea, arată că înscrierea în cartea funciară a hotărârii arbitrale nu era în anul 1998 constitutivă de drepturi de proprietate, ci avea caracter de opozabilitate faţă de terţi. Astfel, recurentul-pârât consideră că reclamanta nu poate invoca constituirea dreptului de proprietate asupra terenului prin înscrierea în cartea funciară şi, cu atât mai puţin, să îşi susţină calitatea procesuală activă în acest mod.

În ceea ce priveşte soluţionarea excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât arată că, în raport de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începutul prescripţiei are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv:

"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune", termenul general de prescripţie fiind de 3 ani.

Recurentul-pârât invocă şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei".

În raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurentul-pârât arată că s-au stabilit, alternativ, două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data - judecătoreşte stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Mai arată recurentul-pârât că prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la introducerea acţiunii civile, motivând că L. a depus plângerea penală împotriva pârâtului M. cu nr. x din 23.11.2011, astfel termenul de prescripţie fiind întrerupt.

Instanţa de apel a înlăturat această motivare, considerând plângerea penală lipsită de relevanţă în întreruperea termenului de prescripţie, însă fără să argumenteze juridic această opinie.

Recurentul-pârât apreciază că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 16 lit. b) alin. ultim din Decret nr. 167/1958, care prevede că prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Recurentul-pârât arată că a fost scos de sub urmărire penală prin ordonanţa din 31.01.2014, pronunţată în dosar nr. x/2012 al Parchetului de pe langă Judecătoria Craiova, iar prin încheierea nr. 89/3.06.2014, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2014 a fost menţinută soluţia dată de Parchet.

În raport de aceste argumente, recurentul-pârât susţine că, prin respingerea plângerii penale în mod definitiv, aceasta nu a produs efectul întreruptiv al prescripţiei.

Mai arată recurentul-pârât că instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei extinctive în raport de dispoziţiile art. 8 teza I din Decretul nr. 167/1958, în raport de data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, apreciind că aceasta este data de 31.03.2014 când, prin hotărârea nr. 1 A., s-a hotărât angajarea răspunderii sale materiale.

În opinia recurentului-pârât, această apreciere a instanţei de apel este nelegală, întrucât, în cazul în care se aplică exclusiv principiul subiectiv prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, data la care începe să curgă termenul de prescripţie este cea la care reclamanta a expediat către parchet plângerea penală, aşadar data de 23.09.2011.

Totodată, având în vedere că prejudiciul s-a produs prin transferul unui drept real înscris în cartea funciară, recurentul-pârât consideră că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 8 teza a II-a, prescripţia începând să curgă de la data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data când transferul dreptului asupra terenului în suprafaţă de 1.585 mp a fost înscris în cartea funciară.

O ultimă critică invocată vizează răspunderea mandatarului în executarea contractului şi raporturile dintre mandant şi terţi, recurentul-pârât arătând că instanţele de judecată, fără a analiza dacă reclamanta deţinea dreptul de proprietate asupra terenului înstrăinat prin contractul notarial nr. x/18.02.2009, au hotărât că răspunde material pentru depăşirea limitelor mandatului special, în temeiul art. 1540 C. civ. de la 1864.

Mai susţine recurentul-pârât că, pentru actele de dispoziţie contractate de mandatar peste limitele puterilor date, mandantul nu poate fi obligat a le executa, fiind un terţ, res inter alios acta, faţă de partea cu care mandatarul său a contractat.

Însă, în cazul în care mandantul a ratificat expres sau tacit aceste acte de dispoziţie săvârşite peste limitele mandatului, ratificarea valorează mandat şi produce efecte retroactive între părţi şi succesorii lor, faţă de terţul cu care a contractat mandatarul, de la data încheierii actului, şi faţă de alţi terţi, de la data ratificării, conform art. 1546 C. civ.

Recurentul-pârât consideră că, prin comportamentul său, reclamanta a ratificat actele de dispoziţie contractate de mandatarul său C.. Astfel, până la data încheierii contractului notarial, aceasta a încasat preţul în valoare de 330.000 RON pe care pe care l-a folosit în scopuri diverse. Primirea preţului a fost atestată de notar în actul autentic, reclamanta recunoscând primirea preţului.

Mai mult decât atât, reclamanta nu a reacţionat timp de 5 ani, astfel că ratificarea tacită a actelor de dispoziţie în cauză a avut loc.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenţii-pârâţi D., E., F., G. sunt următoarele:

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi arată că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, raportat la art. 22 pct. 6, la art. 480 alin. (3) şi la art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenţii-pârâţi arată că, menţinând soluţia de admitere a acţiunii în ce priveşte petitul privind constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de dezmembrare şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009, în condiţiile în care prima instanţă a pronunţat soluţia pentru motive neindicate în acţiune, instanţa de apel a înlăturat şi a înlocuit considerentele primei instanţe cu propriile considerente, fără ca în cauză să fi existat motive de apel ale reclamantei împotriva considerentelor sentinţei.

În susţinerea acestei critici, recurenţii-pârâţi arată că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale, întemeiată pe lipsa cauzei şi pe lipsa totală a consimţământului.

Cu toate acestea, tribunalul a motivat admiterea nulităţii pe ideea că scopul mediat al convenţiei a fost acela de a scoate din proprietatea publică şi folosinţa reclamantei terenul aferent halei, scopul fiind acela al eludării dispoziţiilor legale referitoare la proprietatea publică şi dobândirea unui drept de proprietate asupra unui teren care să poată fi ulterior folosit pentru contractarea unor credite ipotecare în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale, ceea ce ar atrage o cauză ilicită.

Recurenţii-pârâţi precizează că litigiul trebuie soluţionat fără ca instanţa să poată depăşi limitele lui, pentru motivele arătate de reclamant, constituind garanţia aplicării principiului disponibilităţii recunoscut părţii reclamante - art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Arată recurenţii-pârâţi că apărarea lor a vizat motivele de fapt expuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, or, prima instanţă a soluţionat cauza pe temeiuri de fapt diferite de cele invocate, încălcând norme procedurale exprese.

Recurenţii-pârâţi susţin că au invocat prin apel acest motiv de nelegalitate a sentinţei, ceea ce presupunea, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ., admiterea apelului şi anularea sentinţei primei instanţe, cu trimiterea spre rejudecare. Instanţa de apel a considerat soluţia corectă, chiar dacă scopul imediat nu fusese invocat prin cererea de chemare în judecată, argumentând că nu a constituit un considerent decisiv pentru admiterea acţiunii.

În raport de aceste argumente, recurenţii-pârâţi apreciază că fără să existe critici din partea reclamantei împotriva considerentelor sentinţei, astfel cum impune art. 461 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a înlăturat şi a înlocuit considerentele tribunalului cu propriile considerente.

În raport de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenţii-pârâţi arată că lipsa motivării ori o motivare defectuoasă nu poate fi suplinită în calea de atac, deoarece ar presupune analiza pentru prima oară a susţinerilor şi probelor unei părţi, ceea ce ar conduce la imposibilitatea pentru toate părţile de a contesta, în faţa unei instanţe de control judiciar, modul de stabilire a stării de fapt şi de aplicare a legii.

Nemotivarea ori greşita motivare a unei hotărâri judecătoreşti echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra pe fondul acţiunii, de natură să justifice anularea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 480 C. proc. civ.

Potrivit susţinerilor recurenţilor-pârâţi, instanţa de apel a argumentat de o manieră defectuoasă înlăturarea principalei critici din apelul declarat, cea de ordin procedural, deşi aspectul era unul determinant pentru verificarea soluţiei.

În susţinerea acestei critici, recurenţii-pârâţi fac trimitere şi la art. 6 CEDO, precum şi la hotărârile pronunţate în cauzele Boldea împotriva României, O. împotriva României, P. şi Q. împotriva României şi Albina împotriva României.

O altă critică în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă vizează faptul că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, în raport de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 36 din acelaşi cod, în ceea ce priveşte respingerea cererii de suspendare legală a cauzei.

În acest sens, recurenţii-pârâţi arată că, deşi norma prevăzută la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este una potestativă în aprecierea suspendării facultative, în cauză, esenţa dezbaterii a privit însuşi titularul dreptului de proprietate asupra terenului obiect al convenţiei, dezlegat în primă instanţă în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Craiova, având ca obiect rectificare carte funciară.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, înrâurirea directă a soluţiei din această cauză în prezentul dosar este mai mult decât evidentă, întrucât tranşează implicit şi calitatea procesuală activă a reclamantei în prezentul litigiu. Or, dezlegarea în tot a cauzei depinde de existenţa ori inexistenţa dreptului de proprietate ce face obiectul celeilalte judecăţi.

Recurenţii-pârâţi arată că cele două încheieri, din 23.09.2020 şi din 24.02.2021, prin care a fost respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Dolj sunt discordante în raport de sentinţa nr. 10163 din 25 noiembrie 2020 a Judecătoriei Craiova şi cu extrasul de carte funciară, rezultând astfel o soluţie defectuoasă, nelegală în raport de normele de drept procedural.

Recurenţii-pârâţi apreciază că se impune casarea deciziei recurate în temeiul art. 497 Cod procedură civilă şi suspendarea cauzei până la soluţionarea apelului de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2013, întrucât, numai după ce se va stabili definitiv şi cu putere de lucru judecat cine este proprietarul de drept al terenului în suprafaţă de 1.585 mp situat în Craiova, Calea x, jud. Dolj, se poate pronunţa o hotărâre legală în prezenta cauză.

Recurenţii-pârâţi invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1536 alin. (2) din vechiul C. civ., din materia mandatului, respectiv a art. 970 alin. (2) C. civ., privind interpretarea convenţiilor.

În acest sens, recurenţii-pârâţi susţin că, din moment ce a existat un mandat la vânzare, o calificare corectă a stării de fapt era aceea în care se poate vorbi, cel mult despre o depăşire a limitelor mandatului, care atrage o nulitate relativă.

Din această perspectivă, recurenţii-pârâţi arată că o astfel de calificare are efect şi în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Fiind o nulitate relativă, termenul de prescripţie este de 3 ani, conform dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, iar, pe de altă parte, în raport de art. 1546 alin. (2) teza finală C. civ., pentru tot ceea ce mandatarul a făcut cu depăşirea limitelor puterilor sale, mandantul este îndatorat, când a ratificat expres sau tacit actul încheiat în temeiul mandatului.

Numai o inexistenţă totală a mandatului poate conduce la nulitatea absolută, ceea ce, în opinia recurenţilor-pârâţi, nu se poate reţine în cauză.

Potrivit recurenţilor-pârâţi, faptul că prin hotărârea nr. 1 din 27.11.2008 adoptată de adunarea generală extraordinară a A. nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la teren, atrage incidenţa art. 970 C. civ.. Scopul imediat al convenţiei pentru reclamantă a fost asigurarea lichidităţilor, iar el a fost atins, iar pentru pârâţi a fost dobândirea unui bun ce putea fi pus în valoare din punct de vedere al producţiei comerciale.

Mai arată recurenţii-pârâţi că au fost de bună-credinţă, astfel cum impune art. 970 alin. (1) C. civ. şi că, în raport de alin. (2) al aceluiaşi articol, convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres în ele, ci şi la tot ceea ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

Recurenţii-pârâţi arată că, din moment ce la vânzare le-a fost prezentat şi titlul de proprietate al reclamantei pentru teren, reprezentat de hotărârea nr. 248 din 15.07.2008 a Curţii de Arbitraj I., iar prin hotărârea nr. 1 din 27.11.2008 nu se prevedea, cu privire la terenul aferent, nimic, este de la sine înţeles că turnătoria urma să fie înstrăinată cel puţin cu dreptul de folosinţă asupra terenului aferent şi cu construcţiile sale anexe, fiind aplicabil, în ceea ce îi priveşte, principiul in dubio pro reo.

Hala-turnătorie nu putea sta în aer, ci doar pe pământ, fiind, în opinia recurenţilor-pârâţi un fapt juridic elementar că vânzarea ei implica în mod automat şi vânzarea terenului aferent acesteia, necesar funcţionării sale normale, sau cel puţin înstrăinarea folosinţei, care la acel moment era asigurată gratuit pentru reclamantă.

Mai arată recurenţii-pârâţi că magazia metalică-depozit de materiale C.45 şi clădirea de birouri C.41 erau clădiri ce deserveau hala-turnătorie, accesorii ale acesteia. Tocmai din acest motiv, atunci când reclamanta a realizat dezmembrarea, a format lotul nr. x, compus din teren în suprafaţă de 1.585 mp., precum şi din construcţiile C.39/2, C.41 şi C.45.

În acest context factual, recurenţii-pârâţi apreciază că se poate vorbi, cel mult, despre o constatare a nulităţii parţiale a actului notarial în ce priveşte înstrăinarea nudei proprietăţi asupra terenului, fără afectarea dezmembrămintelor usus şi fructus, care le-au fost transmise legal.

Mai arată recurenţii-pârâţi că au putut susţine această teză a apărării lor abia în apel, din cauza deficienţelor motivării acţiunii şi a hotărârii primei instanţe.

Totodată, recurenţii-pârâţi susţin că nu le poate fi transferată neglijenţa notarului public sau a funcţionarilor OCPI care au eliberat extrasul de carte funciară necesar autentificării actului. Mai mult decât atât, nimeni nu îşi poate invoca propria culpă, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În cauză, nu Parchetul este cel care a solicitat să se constate nulitatea contractului, iar efectele actului sunt întotdeauna condiţionate de poziţia adevăratului proprietar. Or, astfel cum arată recurenţii-pârâţi, terenul face parte din domeniul privat şi nu din cel public al Municipiului Craiova, conform Legii cooperaţiei nr. 1/2005 şi Legii nr. 213/1998. Pe de altă parte, folosinţa terenului aparţinea reclamantei şi, deci posesia, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate putea şi le-a fost transferată prin contractul încheiat.

Recurenţii-pârâţi consideră că vânzarea halei-turnătorie în februarie 2009 trebuie privită ca facta praeterita, astfel că decizia nr. 213/2009 a Curţii Constituţionale nu este în măsură să producă efecte asupra transferului folosinţei terenului în mod gratuit. Ca atare, nu se mai punea problema inexistenţei unei contraprestaţii pentru transferul ei.

Cât priveşte inexistenţa unei convenţii de superficie asupra terenului, recurenţii-pârâţi arată că aceasta nu avea o reglementare expresă în vechiul C. civ., fiind o creaţie a doctrinei, iar existenţa acesteia ca stare de fapt derivă din interpretarea contextului factual şi juridic.

Recurenţii-pârâţi invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 1.349 din noul C. civ., în materia răspunderii civile delictuale, susţinând că, în ceea ce îi priveşte, al doilea petit din cererea de chemare în judecată nu a fost motivat în drept, în sensul că nu s-a indicat dacă este vorba despre o răspundere civilă contractuală sau delictuală, temeiul juridic fiind explicitat numai faţă de pârâtul C..

O ultimă critică invocată de recurenţii-pârâţi vizează încălcarea art. 480 din vechiul C. civ. în ceea ce priveşte obligarea la plata contravalorii construcţiilor auto-demolate.

În acest sens, recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel a reţinut că în luna mai 2013, în realitate 2012, când se atestă autodesfiinţarea clădirilor 42, 55, 61, 56 şi 44, posesia şi paza juridică asupra acestora le aparţineau.

Recurenţii-pârâţi apreciază că instanţa de apel a ignorat răspunsul la obiecţiuni al expertului, în sensul că se împlinise durata de viaţă a clădirilor. Mai susţin că această problemă a fost tranşată prin expertiza administrată în apel, din care reiese că durata normală de exploatare şi folosinţă a respectivelor construcţii era deja depăşită la data încheierii actului de dezmembrare şi de vânzare, în 2009.

Prin urmare, construcţiile respective erau nişte ruine, care s-au prăbuşit singure la scurt timp după cumpărarea terenului, astfel că acestea ar fi trebuit să fie evaluate ca fier vechi.

Or, astfel cum susţin recurenţii-pârâţi, instanţa de apel a ignorat realitatea, fără a arăta considerentele pentru care a înlăturat proba respectivă, pentru argumentele expuse impunându-se admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii-pârâţi D., E., F., G. au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât C., cu caracter de achiesare la recurs.

Recurentul-pârât C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-pârâţi D., E., F., G., prin care a solicitat admiterea recursului.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât C. a formulat răspuns la întâmpinarea recurenţilor-pârâţi D., E., F., G..

Recurentul-pârât C. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a încheierii nr. 89 din 3 iunie 2014, pronunţate de Judecătoria Craiova în dosarul penal nr. x/2014, prin care s-a reţinut că terenul în suprafaţă de 1.585 mp vândut de învinuitul C. cu depăşirea împuternicirii date de Cooperativa meşteşugărească nu este proprietatea acesteia, ci face obiectul proprietăţii publice.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurentul-pârât C. şi recurenţii-pârâţi D., E., F., G. au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată la 1 martie 2023, în şedinţă publică.

Analizând recursul declarat de recurentul-pârât C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, argumentând, pe de o parte că reclamanta nu deţine dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 18.583 mp, iar pe de altă parte, că hotărârea nr. 248/1998 a Curţii de Arbitraj I. Bucureşti nu constituie un act de proprietate.

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a a învestit instanţa cu două capete de cerere, respectiv constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de dezmembrare şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009 de B.N.P. B., în ceea ce priveşte suprafaţa de 1.585 mp şi construcţiile metalice edificate pe acesta, cu excepţia construcţiei - identificată C 39/2 - turnătorie în suprafaţă construită de 484,79 mp şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar în subsidiar obligarea pârâţilor la plata contravalorii acestora; obligarea pârâţilor în solidar la plata contravalorii lipsei de folosinţă a bunurilor pentru ultimii 3 ani, ulterior majorată pentru încă aproximativ 5 ani.

Prin sentinţa nr. 338 din 23 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-au respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. şi s-a admis acţiunea precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F. şi G.. S-a constatat nulitatea absolută parţială a actului de dezmembrare şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009 de B.N.P. R., în ceea ce priveşte suprafaţa de 1.585 mp. şi construcţiile metalice edificate pe acesta, cu excepţia construcţiei - identificată C 39/2 - turnătorie în suprafaţă construită de 484,79 mp.; au fost repuse părţile în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare; au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 447.358 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, pe ultimii trei ani, anterior formulării acţiunii; au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 60.429 RON, reprezentând contravaloarea construcţiilor; a fost obligat pârâtul C. la plata sumei de 500 RON în contul Biroului Local de Expertize din cadrul Tribunalului Dolj, diferenţă onorariu expert; au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 34.997 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă timbru, onorariu avocat şi onorariu expert).

Prin apelul declarat, pârâtul C. a criticat hotărârea primei instanţe, susţinând că reclamanta nu deţine dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 18.583 mp, iar pe de altă parte, că hotărârea nr. 248/1998 a Curţii de Arbitraj I. Bucureşti nu constituie un act de proprietate, aceleaşi critici fiind reluate în recurs, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Reiese, aşadar, că instanţa de recurs nu a fost învestită cu o veritabilă excepţie, recurentul-pârât reluând, sub o altă formă, criticile ce au făcut obiectul căii de atac a apelului.

Ca atare, argumentele recurentului-pârât, prezentate de aceasta în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, nu sunt altceva decât criticile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, motiv pentru care nu pot constitui nici critici de nelegalitate. Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Mai mult decât atât, Înalta Curte arată că, dincolo de amplele expuneri ale recurentului-pârât cu privire la istoricul dreptului de folosinţă al intimatei-reclamante cu privire la terenul în suprafaţă de 18.583 mp., ce nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, argumentele sale ce vizează dispoziţiile art. 25, art. 26, art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 107 din Legea nr. 1/2005, Legea nr. 158/2010, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu pot constitui critici de nelegalitate în raport cu hotărârea recurată.

Astfel cum a reţinut mai sus Înalta Curte, în cauza pendinte, instanţa de judecată nu a fost învestită cu soluţionarea unui diferend privind dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la suprafaţa de 18.583 mp sau de 1.585 mp, astfel că aceste critici ale recurentului-pârât excedează cadrului procesual.

Înalta Curte nu poate reţine nici criticile ce vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În susţinerea acestei critici, pe de o parte, recurentul-pârât arată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 16 lit. b) alin. ultim din Decretul nr. 167/1958. Recurentul-pârât invocă faptul că prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că termenul prescripţiei a fost întrerupt prin formularea de către reclamantă a plângerii penale nr. 1863/23.11.2011, or, prin respingerea plângerii penale în mod definitiv, aceasta nu a produs efectul întreruptiv al cursului prescripţiei.

Înalta Curte arată că pot face obiectul recursului, astfel cum impun dispoziţiile art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., hotărârile curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege. Ca atare, instanţa de recurs nu poate analiza critici ce vizează hotărârea pronunţată de prima instanţă.

Criticile ce vizează nelegalitatea hotărârii instanţei de apel cu privire la momentul reţinut de instanţa de apel ca fiind cel de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv 31.03.2014, când Adunarea Generală Ordinară a A. a decis revocarea din funcţia de preşedinte şi a calităţii de membru în consiliul de administraţie a pârâtului C. şi angajarea răspunderii juridice a acestuia pentru prejudiciile cauzate societăţii, reprezintă critici de netemeinicie.

Invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din perspectiva momentului subiectiv, recurentul-pârât nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci invocă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Chestiunea determinării începutului termenului de prescripţie extinctivă este una de fapt, această apreciere făcându-se în concret, de la caz la caz, şi pe baza probatoriului administrat, această modalitate fiind urmată de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă.

Ultima critică invocată de recurentul-pârât vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. art. 1540 şi art. 1546 C. civ., susţinând, pe de o parte, depăşirea limitelor mandatului special, iar pe de altă parte ratificarea contractului de vânzare-cumpărare de către reclamantă.

În raport de critica invocată, Înalta Curte arată că instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu şi-a dat acordul şi nu l-a împuternicit pe pârâtul C. să înstrăineze vreo suprafaţă de teren şi construcţiile metalice, lipsind consimţământul său privind respectiva vânzare. Ca atare, instanţa de apel a apreciat că nu poate s-a produs o depăşire a limitelor mandatului, astfel cum a invocat apelantul-pârât, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale menţionate mai sus

În raport de considerentele arătate, recursul declarat de recurentul-pârât C. va fi respins.

Analizând recursul declarat recurenţii-pârâţi D., E., F., G., Înalta Curte urmează să îl respingă, motivat de următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În susţinea acestui motiv de casare, recurenţii-pârâţi invocă, sub un prim aspect, faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (6), art. 480 alin. (3) şi de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât recurenţii-pârâţi au invocat încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de procedură, Înalta Curte arată că aceste critici se circumscriu motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi realizată analiza instanţei de recurs.

Înalta Curte constată că, prin apelul declarat de pârâţii D., E., F., G., aceştia au criticat hotărârea primei instanţe, întrucât tribunalul s-a pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut, respectiv pentru motive neindicate în acţiune, în raport de causa petenti a cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel, analizând această critică, a reţinut, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a actului juridic, că reclamanta a invocat ca temei juridic lipsa cauzei - art. 966 din vechiul C. civ. şi absenţa totală a consimţământului - art. 948 din acelaşi Cod. Curtea a constatat că prima instanţa a reţinut ca fiind întemeiate motivele de nulitate invocate de reclamantă, respectiv cauza ilicită şi lipsa consimţământului reclamantei în ceea ce priveşte instrăinarea terenului în suprafaţă de 1.585 mp şi construcţiile metalice, şi că soluţia este corectă, chiar dacă motivarea privind scopul imediat constând în scoaterea din proprietatea publică a terenului nu fusese invocat prin cererea introductivă, acesta neconstituind un considerent decisiv pentru admiterea cererii, iar susţinerea potrivit căreia în cauză se poate vorbi cel mult despre o depăşire a mandatului este o opinie a pârâţilor, nicidecum un temei al cererii introductive.

Aşadar, faptul că instanţa de apel a răspuns criticilor invocate de pârâţi în calea de atac, arătând care sunt considerentele pentru care acestea au fost respinse, nu poate conduce la concluzia că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care impun ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

Înalta Curte nu poate reţine nici încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., care prevăd că, în cazul în care se constată că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul.

În raport de aceste dispoziţii procedurale, Înalta Curte arată că soluţionarea procesului fără a intra în judecata fondului, aspect susţinut de către recurenţii-pârâţi, presupune ca hotărârea primei instanţe să fi fost pronunţată în temeiul admiterii unei excepţii procesuale, fără a avea loc o judecată a fondului pricinii. Or, în speţa dedusă judecăţii, această situaţie nu poate fi reţinută şi, pe cale de consecinţă, nici încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura şi criticile ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a art. 461 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea celor trei apeluri principale declarate de reclamanta A., de pârâtul C. şi de pârâţii D., E., F., G..

Or, în raport de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a expune motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neputând fi reţinută în cauză o încălcare a art. 6 CEDO.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat şi încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 413 alin. (1) Cod procedură civilă, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2013

Şi această critică, pentru considerentele expuse mai sus, urmează a fi analizată tot din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi invocând încălcarea de către instanţa de apel a unor dispoziţii de procedură.

Suspendarea cursului judecăţii unui proces în temeiul dispoziţiilor art. art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. poate fi dispusă de instanţă, când dezlegarea pricinii atârnă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăţi.

Din interpretarea normei legale evocate rezultă că acest caz de suspendare impune întrunirea mai multor cerinţe legale, respectiv dezlegarea pricinii cu care este învestită instanţa în faţa căreia se invocă acest incident să depindă în tot sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăţi.

Prin urmare, instanţa sesizată cu soluţionarea unei astfel de cereri, chiar dacă constată îndeplinirea cerinţelor legale, are puterea de apreciere asupra utilităţii şi oportunităţii măsurii în ansamblul raporturilor juridice dintre părţi, astfel încât măsura să nu permită exercitarea unui abuz de drept procesual al părţii care o invocă.

Înalta Curte nu poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi nefiind critici de nelegalitate cu privire la soluţia instanţei de apel, ci argumente în susţinerea temeiniciei cererii de suspendare, ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Analizând criticile recurenţilor-pârâţi în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenţii-pârâţi invocă, pe de o parte, încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1536 alin. (2) şi a art. 970 alin. (2) din vechiul C. civ., precum şi a art. 480 din acelaşi Cod.

În dezvoltarea criticilor, însă, recurenţii-pârâţi fac ample trimiteri la situaţia de fapt, dar şi la concluziile raportatelor de expertiză, reprezentând nemulţumirea acestora faţă de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, în raport de probele administrate. Aceste critici nu deduc instanţei de casare examinarea normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, critici specifice unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care criticile formulate nu se circumscriu motivului de casare invocat şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de pârâţi.

O ultimă critică invocată de recurenţii-pârâţi vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.349 din noul C. civ., în materia răspunderii civile delictuale, susţinând că soluţia în ceea ce priveşte cel de al doilea petit al cererii de chemare în judecată nu a fost motivată în drept, în sensul că nu s-a indicat de către instanţa de apel dacă răspunderea este contractuală sau delictuală.

Înalta Curte arată că, în raport de momentul încheierii actelor juridice deduse judecăţii - 2009, precum şi de principiul neretroactivităţii legii civile, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, aşadar nu poate fi reţinută incidenţa art. 1.349 din noul C. civ., astfel cum afirmă recurenţii-pârâţi.

Totodată, contrar afirmaţiilor recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat răspunderea acestora în raport de dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ. de la 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, astfel cum reiese expres din considerentele hotărârii recurate, motiv pentru care criticile expuse de aceştia nu pot fi reţinute.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurentul-pârât C. şi de recurenţii-pârâţi D., E., F. şi G. împotriva deciziei nr. 168 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-pârât C. şi de recurenţii-pârâţi D., E., F. şi G. împotriva deciziei nr. 168 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2023.