Limitation-of-actions plea upheld; rent and moral-damages claims time-barred, appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 12 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., societate în insolvenţă, in insolvency, en procedure collective, reprezentată legal prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., să dispună obligarea pârâtei la plata rentei lunare de asociere datorată, în valoare totală de 900.000 euro, plătibili în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, precum şi la plata unor daune morale în valoare de 10.000 euro, plătibili în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 252 din 10 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare; s-a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca efect al constatării prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin decizia civilă nr. 301 din 31 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 252 din 10 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de reclamantă.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-reclamantă arată că, prin memoriul de apel a invocat că prima instanţă a confundat răspunderea civilă contractuală cu răspunderea civilă delictuală şi a apreciat că, în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, a intervenit împlinirea termenului de prescripţie.

Potrivit recurentei-reclamante, deşi din hotărârea primei instanţe rezultă foarte clar acest aspect, instanţa de apel a interpretat greşit normele legale, pronunţând o hotărâre nelegală.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 2.528 C. civ. au fost aplicate de prima instanţă doar în ceea ce priveşte petitul 2 al acţiunii, legat de daunele morale, din analiza aliniatelor penultim şi ultim de la pag. 3 din sentinţa civilă nr. 252 din 10 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, rezultă cu claritate că această normă legală a fost aplicată de prima instanţă pentru întreaga cerere de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă susţine că, deşi prima instanţă a făcut referire la curgerea termenului de prescripţie pentru fiecare rentă lunară, respectiv aplicarea prevederilor art. 2.526 C.od civil, acest fapt rezultând foarte clar din cuprinsul considerentelor hotărârii, când a făcut referire la aplicarea în cauză a prevederilor art. 2.500, art. 2.517, art. 2.523-2.524 şi art. 2.526 C. civ., prima instanţă a apreciat temeinicia excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în temeiul art. 2.508 C. civ., aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 252 din 10 februarie 2021.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că, chiar dacă s-ar lua în considerare susţinerile şi constatările instanţei de apel în sensul că prevederile art. 2.528 C. civ. au fost aplicate de prima instanţă numai pentru petitul 2 al acţiunii, prin care a solicilitat obligarea pârâtei la plata unor daune morale în valoare de 10.000 euro, este evident că acest petit se referă la plata unor daune morale ca urmare a modului de finalizare a dosarului penal în cadrul căruia reclamanta şi reprezentantul său au fost acuzaţi de săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 244 alin. (2). art. 322 şi art. 323 C. pen.

Recurenta-reclamantă arată că dosarul penal a fost soluţionat prin ordonanţa de clasare din data de 13 mai 2019 şi că a formulat cererea în pretenţii la data de 12.10.2020, iar art. 2.528 C. civ. nu instituie un termen special de prescripţie pentru aceaste pretenţii, ci doar stabileşte momentul de la care începe să curgă termenul, adică de la data pronunţării ordonanţei de clasare, iar potrivit art. 2.517 C. civ., termenul de prescripţie este de 3 ani.

Pe cale de consecinţă, recurenta-reclamantă apreciază că, în ceea ce priveşte petitul 2 al acţiuni, cu privire la care sunt incidente prevederile art. 2.528 C. civ. în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie, instanţa de apel a aplicat greşit această normă legală.

În ceea ce priveşte împlinirea termenului de prescripţie pentru dreptul material la acţiune pentru petitul 1 al acţiunii, luând în considerare susţinerile instanţei de apel preferitoare la influenţarea acestui termen de existenţa dosarului nr. x/2015, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa a ignorat prevederile art. 2.539 alin. (2) C. civ., care statuează în sensul că termenul de prescripţie nu se întrerupe dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă. Astfel, apreciază că existenţa dosarului nr. x/2015 nu poate să aibă vreo influenţă asupra momentului şi termenului de prescripţie ce trebuia analizat în prezentul dosar.

În opinia recurentei-reclamante, este de necontestat că prima instanţă, fără să ţină cont de hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosar nr. x/2019, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, motivat pe faptul că dreptul la acţiune a început să curgă din 01.06.2013 pentru fiecare perioadă lunară şi s-a împlinit la 01.12.2018 pentru ultima lună pentru care au fost formulate pretenţiile, iar prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta nu ar fi invocat vreun motiv de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei. Prima instanţă, însă, a făcut trimitere la art. 2.528 C. civ., care stabileşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru fapta ilicită, adică s-a referit la situaţia răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1.349 C. civ., făcând o analogie în aplicarea normelor legale, care este interzisă de prevederile art. 10 din C. civ.

Recurenta-reclamantă subliniază că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art. 1.350 C. civ., adică răspunderea civilă contractuală, iar în aceste condiţii, trebuia aplicate art. 2.524 şi art. 2.525 C. civ., care reglementează momentul naşterii dreptului la acţiune în cazul existenţei unui contract între părţi.

Potrivit recurentei-reclamante, pentru a se soluţiona corect excepţia prescripţiei dreptului la acţiune trebuie reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. x din 22.01.2013, care a fost contestat ca fals de către pârâtă. Pe rolul Tribunalului Specializat Cluj a existat o cerere de chemare în judecată, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, având ca obiect emiterea unei ordonanţe de plată. Cererea de chemare în judecată a fost respinsă definitiv, pe motiv că s-a contestat valabilitatea contractului încheiat între părţile litigante. La data de 28.09.2015 a fost înregistrată împotriva recurentei-reclamante şi a administratorului său pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, plângerea penală nr. 8518/P/2015, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.

Mai precizează recurenta-reclamantă că, în cadrul dosarului penal s-a efectuat o expertiză grafoscopică prin care s-a constatat că semnătura aparţinând reprezentantului legal al pârâtei este falsă; prin ordonanţa de clasare din data de 13 mai 2019, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca emisă în dosar nr. x/2015, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., şi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 323 teza II C. pen.

Prin încheierea penală nr. 407/04.02.2020, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. x/2019, păstrată şi de către Tribunalul Cluj prin decizia nr. 165/10.06.2020, s-a respins cererea parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca de anulare a contractului de asociere în participaţiune nr. x din 22.01.2013.

În raport de aceste aspecte, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a neglijat să cerceteze succesiune evenimentelor petrecute între părţile litigante şi faptul că în cauză nu putem să vorbim de vreo întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în dezdăunare, o asemenea situaţie nefiind invocată.

Recurenta-reclamantă apreciază că ceea ce trebuia analizat de către prima instanţă, era de momentul naşterii dreptului la acţiune.

Deşi în speţă sunt aplicabile prevederile art. 2.524, raportat la art. 2.525 C. civ. care reglementează prescripţia dreptului al acţiune în cazul răspunderii civile contractuale, recurenta-reclamantă susţine că, prin interpretarea sistematică a prevederilor, reiese că naşterea dreptului său la acţiune a avut loc la momentul în care s-a soluţionat problema nulităţii actului în baza căruia îşi întemeiază pretenţiile.

Astfel, conform art. 2.525 C. civ., naşterea dreptului la acţiune în cazul unui act anulabil este momentul în care hotărârea de anulare a rămas definitivă, or, în speţa dedusă judecăţii, hotărârea definitivă prin care s-a soluţionat anularea contractului de asociere în participaţiune nr. x din 22.01.2013 s-a pronunţat la data de 10.06.2020 şi doar de la această dată începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea în parte a recursului şi respingerea în rest a cererii ca nefondate, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

O primă critică în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2.528 C. civ., în ceea ce priveşte petitul 2 al acţiunii.

Instanţa supremă reţine că această critică este nefondată.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că petitul principal al cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost fundamentat pe răspunderea civilă contractuală, temeiul juridic invocat în mod expres fiind art. 1.166 şi următoarele C. civ., dispoziţiile art. 1.350 C. civ. fiind invocate explicit de reclamantă în calea de atac a apelului.

Totodată, petitul 2 al cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea la plata daunelor morale, vizează răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte, fapt ce atrage, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, incidenţa dispoziţiilor art. 2.528 C. civ., potrivit cărora "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Reiese, astfel, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, că, în cauză, s-a reţinut în mod legal incidenţa dispoziţiilor art. 2.528 C. civ. de către instanţa de apel.

Înalta Curte precizează că argumentele recurentei-reclamante ce vizează momentul de la care începe să curgă termenul prescripţiei extinctive, respectiv 13 mai 2020 (data soluţionării dosarului penal nr. x/2015 prin ordonaţă de clasare), în ceea ce priveşte capătul secundar al acţiunii, ca de altfel şi argumentele ce privesc ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) C. civ. în analiza termenului de prescripţiei al dreptului material la acţiune referitor la capătul principal de cerere, reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Înalta Curte arată că, în susţinerea acestor critici, recurenta-reclamantă invocă necercetarea de către instanţa de apel a succesiunii evenimentelor petrecute între părţi, respectiv: încheierea contractului de asociere în participaţiune nr. x din 22.01.2013, cererea de ordonanţă de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, plângerea penală nr. 8518/P/2015, ordonanţa de clasare din data de 13 mai 2019 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca emisă în dosar nr. x/2015, încheierea penală nr. 407/04.02.2020, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. x/2019, păstrată de Tribunalul Cluj prin decizia nr. 165/10.06.2020, prin care s-a respins cererea parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca de anulare a contractului de asociere în participaţiune nr. x din 22.01.2013.

În calea de atac a recursului, nu pot face obiectul analizei aspectele de netemeinicie, ci numai cele de nelegalitate.

Înalta Curte arată că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar indicarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, nemulţumirea recurentei-reclamante legată de hotarârea recurată, de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, în raport de probele administrate, nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sub un ultim spect, Înalta Curte arată că, argumentele recurentei-reclamante ce vizează incidenţa în cauză a art. 2.525 C. civ. nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă. Constatând că intimata-pârâtă C. S.R.L. nu a depus dovezi cu privire la efectuarea cheltuielilor de judecată, astfel cum impun dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de aceasta privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 301 din 31 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă C. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2023.