Recovery of project costs for cross-border gas pipeline: appeal annulled for failure to specify valid grounds for cassation, upholding liability

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale (SNTGN) Transgaz S.A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) să plătească reclamantei suma de 1.730.584,07 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de SNTGN Transgaz S.A. pentru realizarea obiectivului de investiţii "Conductă de interconectare a SNT din România cu SNT din Republica Moldova, pe direcţia Iaşi (România) - Ungheni (Moldova)".

Prin sentinţa nr. 549/C/2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale (SNTGN) TRANSGAZ S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.730.584,07 RON, reprezentând contravaloare cheltuieli, precum şi suma de 20.910,84 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a declarat apel, solicitând să fie admis şi, rejudecând în fond, să se respingă cererea de chemare în judecată, ca netemeinică şi nelegală.

Prin decizia nr. 333/2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale împotriva sentinţei nr. 549/C/2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. x/2018, care a fost schimbată în tot în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins acţiunea reclamantei Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. Mediaş, drept prescrisă. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 10.455,42 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 125 din 27 ianuarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. împotriva Deciziei nr. 333/2019 din 1 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă sub nr. x/2018*.

Prin decizia nr. 37/2022 din 1 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a fost respinsă excepţia nulităţii apelului; a fost respins apelul declarat de apelanta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale împotriva sentinţei nr. 549/C/2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, şi a fost obligată apelanta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale să plătească intimatei Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. suma de 10.405,42 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 37/2022 din 1 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a formulat recurs, arătând că, după comunicarea deciziei recurate, va indica şi dezvolta motivele de casare.

La 19 septembrie 2022 (plic dosarul de recurs), pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a depus motivele de recurs, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea istoricului litigiului, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre definitivă, deşi conform art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) din acelaşi cod, nu sunt supuse recursului "cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti", iar pretenţiile din prezenta cauză sunt în sumă de 1.730.584.07 RON, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel anterior rejudecarii, hotărârea dată în apel nu este defintivă, fiind dată cu recurs.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, temeiul pretenţiilor reclamantei îl reprezintă art. 6, lit. g) din Protocol, care stabileşte obligaţia pârâtei de a plăti serviciile pentru întocmirea proiectului tehnic şi decontarea facturilor sau chitanţelor aferente obţinerii avizelor sau autorizaţiilor necesare obţinerii autorizaţiei de construire, însă în conformitate cu art. 5 lit. b). teza a doua din Protocol, contravaloarea cheltuielilor făcute de reclamantă pentru obţinerea autorizărilor vor fi recuperate de la instituţia pârâtă, numai în cazurile, condiţiile şi limitele permise prin regulile aplicabile în cadrul programului operaţional comun.

Deosebit de acest aspect, toate cheltuielile pretinse a fi efectuate sunt aferente serviciilor limitativ enumerate de art. 6 lit. g) din Protocol; dispoziţiile acestui articol nu pot fi extinse şi altor cheltuieli şi nu pot fi legate de faza ulterioară executării obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantei.

Suma pretinsă de reclamantă este justificată de cheltuieli efectuate în perioada 2010 - 2014, perioadă în care a fost întocmită documentaţia şi au fost obţinute avizele şi autorizaţia de construire, conform art. 6 lit. g) din Protocol, fiind evident că toate aceste cheltuieli sunt anterioare fazei executării lucrărilor şi recepţiei acestora şi nu au legătură cu eventualele cheltuieli făcute de reclamantă în faza de recepţie, cheltuieli neavute în vedere de dispoziţiile art. 6 lit. g) din Protocol.

Aşa cum rezultă şi din "Situaţia cheltuielilor pe conducta de interconectare România - Moldova", anexată la cererea de chemare în judecată, ultima operaţiune în legătură cu proiectarea, obţinerea de avize/acorduri şi întocmirea de studii a fost făcută în 22.09.2014, dată de la care au trecut mai mult de 3 ani, deci dreptul de a mai solicita obligarea pârâtei la plata sumei solicitate s-a prescris în luna septembrie 2017, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 16.01.2018.

Mai mult de atât, prin Protocol nu s-a stabilit un termen pentru scadenţa obligaţiei de plată, or, în lipsa unui asemenea termen, scadenţa este imediată efectuării cheltuielilor.

De altfel, reclamanta a şi avut reprezentarea scadenţei plăţii cel mai târziu la data de 31.07.2014, când, prin adresa nr. x, a solicitat instituţiei pârâte decontarea cheltuielilor de proiectare şi asistenţă tehnică şi a celor pentru avize, acorduri pentru autorizaţii, aspect reţinut şi de către instanţa de apel în prima fază procesuală. În acea etapă s-a constatat că momentul începerii prescripţiei dreptului material la acţiune, conform art. 2523 din C. civ., este cel târziu 31.07.2014, când reclamanta a cunoscut naşterea dreptului său şi când a solicitat plata creanţei şi nu poate fi nicidecum data la care s-a întocmit procesul-verbal de remediere a deficienţelor de executare a lucrărilor, faza executării lucrărilor neavând vreo legătură cu prevederile art. 6 lit. g) din Protocol, iar obligaţiile prevăzute la art. 5, lit. e) şi f) din Protocol nu au generat cheltuieli în sarcina intimatei - reclamante.

Astfel, potrivit art. 2500, 2501 şi 2517 din C. civ., dreptul la acţiune al intimatei-reclamante era prescris la data de 12.01.2018, data introducerii cererii de chemare în judecată.

În legătură cu susţinerea instanţei de fond şi apel în sensul că, raportat la încheierea Procesului-verbal din 15.01.2015 cu ocazia remedierii deficienţelor, dreptul la acţiune nu este prescris, recurenta-pârâtă a precizat că nu intimata-reclamantă este cea care a executat lucrările de amplasare a conductei, ci firmele: A., Inspet S.A., B.. C. S.R.L. si D. S.R.L. Reprezentanţii intimatei-reclamante au făcut parte din comisia de recepţie, având în vedere că aceasta are calitatea de concesionar al sistemului naţional de transport al gazelor naturale.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au făcut delimitare între obligaţia intimatei-reclamante de întocmire a documentaţiei de proiectare şi pentru obţinerea acordurilor, avizelor şi aprobărilor şi obligaţia corelativă a ANRM de a achita contravaloarea acestora, şi obligaţia acesteia de participare la recepţia lucrărilor.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a precizat următoarele:

Conform art. 5 lit. b), teza a doua din Protocol, contravaloarea cheltuielilor făcute de reclamantă pentru obţinerea autorizărilor vor fi recuperate de la instituţia pârâtă, numai în cazurile, condiţiile şi limitele permise prin regulile aplicabile în cadrul programului operaţional comun. Aceste cheltuieli nu au fost cuprinse în cererea de finanţare, astfel că pârâta nu putea fi obligată să le plătească intimatei-reclamante.

Aşa cum rezultă din pct. 7.1.1 din anexa la aplicaţie sunt exigibile numai costurile făcute anterior încheierii contractului de finanţare, de către Republica Moldova, nu şi de către România.

De asemenea, în Protocol nu se prevede că ANRM este obligată să suporte cheltuielile făcute de intimata-reclamantă anterior încheierii Protocolului, respectiv 10.01.2013. Aşa cum rezultă din situaţia plăţilor efectuate, până la data de 10.03.2013, intimata-reclamantă pretinde că a prestat servicii de întocmire a proiectului tehnic şi a plătit contravaloarea avizelor/autorizaţiilor şi altor asemenea, în sumă de 1.623.880,71 RON (sumă ce include TVA), iar după această dată au fost efectuate plăţi în valoare de 106.703,36 RON (sumă ce include TVA).

Astfel, ANRM nu poate fi obligată la plata unor cheltuieli făcute anterior încheierii Protocolului, atâta timp cât această obligaţie nu a fost prevăzută expres în Protocol.

Deşi acest aspect a fost învederat atât în apărările făcute în fond, cât şi în apel, nu a fost analizat de către instanţe.

Având în vedere că dreptul a solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 1.730.584,07 RON este prescris; conform Protocolului pârâta este obligată să plătească suma pretinsă numai în condiţiile programului operaţional comun, iar aceste activităţi nu au fost cuprinse în bugetul de finanţare al proiectului; suma de 1.623.880,71 RON a fost cheltuită de intimata-reclamantă anterior încheierii Protocolului, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecând, în fond, să se respingă cererea reclamantei, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală.

Intimata-reclamantă Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale (SNTGN) Transgaz S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca inadmisibil, respectiv acesta să fie anulat sau - dacă se va trece peste cele două excepţii - să fie respins ca neîntemeiat, păstrând ca temeinică şi legală decizia recurată.

S-a arătat, în esenţă, că fiind pronunţată o casare, cu trimitere spre rejudecare în apel, prezentul recurs nu mai poate fi admis, cu consecinţa casării, astfel încât, în lumina acestui articol, decizia nr. 37/2022 a Curţii de Apel Alba Iulia este definitivă şi nu mai poate fi atacată pe calea recursului; din perspectiva dispoziţiilor art. 497 teza I C. proc. civ. ("Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ..."), recursul declarat de către pârâtă este inadmisibil.

Intimata-reclamantă a invocat, prin întâmpinare, şi excepţia nulităţii recursului.

În acest sens, cu privire la motivul de nelegalitate constând în neindicarea căii de atac în hotărârea care se atacă, aşa cum s-a arătat anterior, a susţinut că această hotărâre nu este suspceptibilă de cale de atac, drept pentru care nu se poate reţine acest motiv de nelegalitate. De altfel, acest motiv nici nu se află printre motivele enumerate în mod expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sens în care s-a solicitat anularea recursului.

Totodată, intimata-reclamantă a susţinut că, deşi cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.., în dezvoltarea motivelor de casare nu este indicat în ce ar consta lipsa motivării, dar nici nu se arată ce norme din dreptul material ar fi fost încălcate.

Aşa fiind, recursul nu se încadrează în nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sens în care se impune anularea lui, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil sau anularea acestuia, iar pe fond respingerea, ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat următoarele:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de către intimata-reclamantă, se arată că se impune respingerea acesteia, întrucât, după casarea cu trimitere a deciziei date în apel, hotărârea este supusă aceloraşi căi de atac.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii, recurenta-pârâtă arată că, deşi a învederat atât în apărările făcute în fond, cât şi în apel, că nu poate fi obligată la plata unor cheltuieli făcute anterior încheierii Protocolului perfectat la data de 10.01.2013, atâta timp cât această obligaţie nu a fost prevăzută expres în Protocol, precum şi la plata unor cheltuieli care nu sunt eligibile în cadrul programului operaţional comun, aşa cum prevede art. 5 lit. b) teza a doua din Protocol, instanţele nu au analizat aceste apărări, soluţia fiind dată cu încălcarea normele de drept material cu privire la contracte.

În final, au fost reiterate argumentele dezvoltate în motivarea recursului.

Prelimiar, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea recursului invocată de intimata-reclamantă Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale (SNTGN) Transgaz S.A. prin întâmpinare, în raport de argumentele arătate în susţinerea acesteia, Înalta Curte reţine că aceasta nu este o veritabilă excepţie, care să aibă în vedere inexistenţa dreptului părţii de a formula calea de atac a recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.:

"menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susţinerea recursului atât dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, cât şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta nu a arătat, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

În speţă, susţinând că dreptul la acţiune al reclamantei era prescris la 12.01.2018, recurenta tinde, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziţii legale (ex: art. 2500, 2501, 2517 C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE împotriva deciziei nr. 37/2022 din 1 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE împotriva deciziei nr. 37/2022 din 1 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2023.