Cassation appeal annulled for failure to specify legal illegality grounds; compensation for restituted land claimed under privatization legislation

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2018, iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata contravalorii imobilului teren situat în str. x, Bucureşti, în suprafaţă de 11.293 mp, la valoarea contabilă actuală a imobilului, de 19.101.783 RON, actualizată la data plăţii, în raport de data pronunţării hotărârii judecătoreşti, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 20 august 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi, în baza art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a trimis dosarul spre competentă soluţionare la una din secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la 11 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub număr de dosar x/2018

Prin încheierea din 25 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a înaintat dosarul secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti spre competentă soluţionare.

Cauza a fost înregistrată la 22 martie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub număr de dosar x/2018

Prin sentinţa civilă nr. 3765 din 17 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 19.101.786 RON cu titlu de despăgubiri, sumă care se actualizează cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective, precum şi suma de 204.222 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 115A/2021 din 22 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia tardivităţii, invocată din oficiu, fiind respins ca tardiv apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva sentinţei civile nr. 3765 din 17 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata A. S.A..

Împotriva acestei decizii, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 2602 din 25 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 988A/2022 din 17 iunie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin aceeaşi decizie, a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva încheierii de şedinţă din 17 septembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 3765/17.12.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2018.

A obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, cu schimbarea în tot a hotărârii recurate în sensul, admiterii excepţiilor invocate de către AAAS, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii reclamantei, ca netemeinică şi nelegală faţă de AAAS.

În argumentarea cererii de recurs, pârâta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S a susţinut, în esenţă, că, în mod nelegal, instanţa de fond şi instanţa de apel nu au admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de dispoziţiile speciale, respectiv alin. (2) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 şi Legea nr. 137/2002/R.

Astfel, raportat la dispoziţiile legislaţiei din domeniul privatizării, recurenta a arătat că invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere următoarele:

Dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 13 7/2002, modificată, instituie un termen special de prescripţie care se aplică în cazul în care se valorifica un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării (în speţă O.U.G. nr. 88/1997- art. 32). Or, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză, nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv, "repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", reparare care cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare.

Coroborând prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 88/1999, aşa cum a fost modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, cu cele ale art. 324 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, care condiţionează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, rezultă că data la care a luat naştere dreptul pe care-l valorifică reclamanta în prezenta pricină este data la care a rămas definitivă şi irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia au fost restituite în natură imobilele pentru care se solicită despăgubirile (respectiv data de 27.11.2015), aşa încât, raportat la data rămânerii irevocabile a hotărârii (data de 27.11.2017) şi data formulării cererii de chemare în judecată, octombrie 2018, este prescrisă acţiunea formulată de intimata-reclamantă.

Recurenta arată că invocă şi solicită admiterea excepţiei prescripţiei pretenţiilor din cererea de chemare în judecată pentru plata sumei de 19.101.783 RON, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 11.293 mp. situat în Bucureşti, str. x restituit foştilor proprietari prin decizia civilă nr. 129A din 6 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 2720 din 27 noiembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de dispoziţiile art. 2500 alin. (1) şi urm. din noul C. civ. şi Legea nr. 113/2013.

Astfel, din aceste prevederi legale incidente cauzei, reiese că pretinsul drept material la acţiune pentru plata sumei de 19.101.783 RON curge de la data de 06.03.2015, aşa încât, faţă de art. 2500 C. civ., termenul de 3 ani s-a împlinit la data de 06.03.2018, înainte deci de data introducerii cererii de chemare în judecată - 19.06.2018.

În mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond şi cea de apel au respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind încălcate dispoziţiile art. 633 pct. 2 C. proc. civ. atunci când s-a motivat că dreptul s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, respectiv la data de 27.11.2015.

Aceasta, deoarece decizia civilă nr. 129 din 6 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a rămas definitivă la 6 martie 2015, fiind executorie de la aceeaşi dată, aşa încât, în condiţiile art. 633 pct. 1 C. proc. civ., care prevede că sunt hotărâri executorii hotărârile date în apel, termenul de prescripţie curge de la data de 6 martie 2015 şi s-a împlinit la data de 6 martie 2018, înainte de data la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată (19 iunie 2018).

În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii ca fiind prescrisă pentru plata sumei de 19.101.783. RON, cu titlu de prejudiciu.

Într-o altă critică, recurenta a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de fond şi cea de apel nu au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS.

În argumentarea lipsei calităţii procesuale pasive, recurenta a arătat, în esenţă, că: prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B066/16.07.1999 nu au fost înstrăinate imobilele/terenurile din patrimoniul societăţii privatizate, ci acţiunile deţinute în numele statului la această societate; potrivit O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, Titlul I şi art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, A.A.A.S. administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, iar nu activele care aparţin societăţii; acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societăţii reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societăţii comerciale şi asupra cărora poate dispune numai societatea comercială în cauză; A.A.A.S., în cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acţionar în numele statului la aceste societăţi; neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăţilor comerciale, A.A.A.S. nu este răspunzătoare nici de mişcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora; faţă de art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 15/1990, A.A.A.S. (succesor legal al F.P.S.), în cadrul procesului de privatizare, vinde acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, iar nu activele care fac parte din patrimoniul acestora.

Acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială şi este necesar a se face distincţia între acestea şi activele societăţii care reprezintă bunuri sau ansambluri de bunuri care fac parte din patrimoniul societăţii şi de care poate dispune numai societatea comercială în cauză.

Printr-o a treia critică, recurenta a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de fond şi cea de apel nu au admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.A. în prezenta cauză, având în vedere că, în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B066/16.07.1999, în calitate de cumpărător a fost societatea comercială B. S.R.L., cu personalitate juridică distinctă, iar nu reclamanta A. S.A., aşa încât aceasta din urmă nu îşi justifică calitatea procesuală activă în cauză, deoarece nu este parte în contractul de vânzare cumpărare de acţiuni menţionat.

Cea de-a patra critică a recurentei, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că, nelegal, instanţa de fond şi de apel nu au admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere, în esenţă, că: despăgubirile acordate în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăsesc valoric şi în capitalul social; valoarea capitalului social este reflectată în numărul acţiunilor ce fac obiectul contractelor de privatizare; acesta este şi motivul pentru care multe din contractele de privatizare, în funcţie de situaţia de fapt şi de drept a bunurilor societăţii, aveau prevăzute clauzele privitoare la "Terenuri" şi "Clădiri principale", prin care cumpărătorii erau obligaţi să facă demersurile necesare în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ulterior obţinerii acestui certificat, cumpărătorii fiind obligaţi să majoreze capitalul social cu valoarea terenului, acţiunile suplimentare rezultate urmând a fi repartizate A.A.A.S. ca aport în natură a statului.

Pe cale de consecinţă, pachetul de acţiuni vândut de A.A.A.S. reprezenta o reflecţie fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării.

Totodată, nu poate fi reţinut în sarcina instituţiei publice vreo obligaţie pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit in vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situaţia patrimonială a societăţii, atât cu privire la terenuri şi clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât şi referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.

În acelaşi sens a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

În cadrul cele de a cincea critici, recurenta a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de fond şi de apel au admis acţiunea intimatei-reclamante conform dispozitivului sentinţei apelate, fiindcă, din actele cauzei şi dispoziţiile legale incidente, pe fond acţiunea este netemeinică şi nelegală.

Astfel, în context, a susţinut recurenta-pârâtă, în sinteză, că imobilul teren la care face referire reclamanta nu a făcut obiectul contractului de privatizare, deoarece, prin acest contract, au fost vândute acţiuni şi nu active, fiind reiterate argumentele evocate supra (în cuprinsul celei de-a doua critici).

Cea de-a şasea critică a recurentei vizează următoarele aspecte:

Prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, iar nu la valoarea "de piaţă".

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauza, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existenţa în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.

Prin contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. B066/16.07.1999, A.A.A.S. (prin antecesorul sau) a vândut 52,1884% din valoarea capitalului social subscris al societăţii de stat şi nu este posibil că pentru tot prejudiciul suferit de A. S.A., să fie obligată AAAS să plătească în integralitate, valoarea prejudiciului, fiind evidentă disproporţia faţă de valoarea preţului încasat.

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 52,1884% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, A.A.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 52,1884% din capitalul social deţinut de stat la A. S.A., diferenţa rezultată urmând a fi suportată de ceilalţi acţionari ai societăţii.

Este lipsită de fundament legal obligarea apelantei A.A.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deţinut de stat la A. S.A., fiind legal ca instanţa să oblige A.A.A.S. numai la cuantumul de 52% din valoarea despăgubirilor în funcţie de procentul de acţiuni vândute.

Or, valoarea de 19.101.783 RON reprezintă valoarea întregului imobil revendicat şi, în mod nelegal şi abuziv, instanţa de fond a obligat numai acţionarul A.A.A.S. la plata întregii sume încălcând argumentele arătate mai sus de recurentă şi dispoziţiile legale, respectiv Legea nr. 31/1990.

După redarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990, recurenta a conchis că repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale reclamante.

Este nedrept ca, pentru tot prejudiciul pe care l-ar putea suferi societatea privatizată, apelanta să suporte în integralitate valoarea acestui prejudiciu.

Obligaţia de reparare a respectivului prejudiciu este o obligaţie comercială, instituţia implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, şi societatea comercială reclamanta, obligaţia de plata nefiind nici fiscală şi nici civilă.

Este adevărat că obligaţia de despăgubire este una legală, dar legiuitorul a înţeles să confere acest drept de despăgubire societăţii în baza raportului comercial prin care instituţia publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societăţii - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportului statului la capitalul social al acestei societăţi.

Astfel, raţionamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înţeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acţiunilor (ce aveau ca substanţă aportul în natură al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentându-1 contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.

În cauză, putem avea, pe de o parte, valoarea aportului statului la capitalul social al societăţii privatizate cu valoarea imobilului, iar, pe de altă parte, preţul contractual, faţă de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporţia între valoarea bunurilor restituite şi valoarea capitalului social (reprezentat prin acţiuni), la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat.

De asemenea, se relevă că dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conţin nici o menţiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă al activului, astfel cum susţine reclamanta.

Este adevărat că dispoziţiile legale susmenţionate nu circumstanţiază nivelul despăgubirilor la procentul acţiunilor vândute, dar, faţă de caracterul comercial al acesteia, devine operant art. 1 Codul comercial, conform căruia unde ea nu dispune se aplică C. civ., respectiv regulile de drept comun - 1084-1086 C. civ.

Astfel, această reparare priveşte numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat.

În consecinţă, în cazul în care instanţa ar considera aplicabile dispoziţiile legale menţionate, repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale reclamante.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, care sunt de imediată aplicare şi au aplicabilitate în cauză şi prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.

în consecinţă, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogăţire fără justă cauza.

Chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din preţul încasat de către această din vânzarea pachetului de acţiuni.

În cazul în care "instanţa de apel", mai susţine recurenta, va considera aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, trebuie avute în vedere cele decise de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 18/17.10.2011, în sensul că "despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii", aşa încât instanţa este obligată să soluţioneze cauza administrând probatorii cu respectarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, respectiv la valoarea contabilă (nu de piaţă) a imobilului în litigiu.

Într-o ultimă critică, pe care o apreciază ca fiind subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod nelegal şi nejustificat a fost obligată la plata sumei totale de 204.222 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi a sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

În acest sens, recurenta a apreciat că, aşa cum se poate constata din actele cauzei, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. privind acordarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece nu se poate reţine în cauză culpa sa procesuală.

Astfel, AAAS prin apărările depuse în cauză şi-a susţinut interesele legale, a aplicat dispoziţiile legale, nu a tergiversat nejustificat soluţionarea cauzelor, iar prezenta acţiune în pretenţii este neîntemeiată.

Întrucât cheltuielile de judecată invocate au constat şi în onorariu expert, rezulta că acestea, în conformitate cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pot fi puse în sarcina părţii adverse doar în măsură rezultată după evaluarea lor în raport de valoarea pricinii şi munca expertului şi numai în măsură în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudenţiale care să stabilească cert care este valoarea cheltuielilor de judecată pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită de avocat, instanţa trebuie să aprecieze în baza principiului echităţii şi rezonabilităţii.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în sinteză, respingerea apărărilor intimatei şi admiterea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 7 decembrie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Părţile au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept invocate (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.), reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În susţinerea recursului au fost invocate formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.

În concret, ne aflăm în faţa unei duplicări a susţinerilor din cuprinsul cererii de apel, mărturie fiind similitudinea dintre cererea de recurs şi cererea de apel, formulate de aceeaşi parte în cauză. Aceleaşi motive au fost deduse Curţii de Apel Bucureşti spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului.

Or, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa ce se cere a fi îndeplinită.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la cheltuielile de judecată acordate în etapa fondului şi etapa apelului, nici acestea nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece presupune o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Sunt relevante, în speţă, considerentele Deciziei nr. 3/20.01.2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, reţinute în paragraful 33, cu privire la cheltuielile de judecată, potrivit cărora:

"... pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia".

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S împotriva deciziei civile nr. 988A/2022 din 17 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S împotriva deciziei civile nr. 988A/2022 din 17 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2023.